Res judicata in contractual termination: judicial acceleration of loan despite prior invalidation of contractual acceleration clause

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 mai 2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în calitate de succesoare cu titlu universal a B. S.A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., a solicitat instanţei să dispună decăderea pârâţilor debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat prin convenţia de credit nr. x din 05.06.2007 şi să constate suma de plată rămasă ca fiind scadentă integral.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că pârâţii au împrumutat de la autoarea reclamantei B. S.A. suma de 1.200.000 CHF, în baza convenţiei de credit nr. x din 05.06.2007.

În urma litigiului declanşat în anul 2010, pârâţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul de împrumut, printre care şi clauza de la art. 8 din Condiţiile generale ale convenţiei de credit ce dădeau dreptul băncii ca în mod unilateral să poată pronunţa scadenţa anticipată.

S-a mai arătat că, prin sentinţa nr. 147/COM/2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Iaşi a constatat caracterul abuziv al clauzei menţionate, cu toate că pârâţii indicaseră doar lit. b), c) şi d), instanţa a dispus şi în privinţa literei a), care viza posibilitatea scadenţării integrale a creditului în cazul neplăţii la termen a ratelor din credit, hotărârea tribunalului fiind irevocabilă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1417 alin. (3) şi art. 1418 C. civ., art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 mai 2016, reclamanta a arătat că suma contestată, a cărei scadenţă a solicitat-o, este în cuantum de 3.543.748,28 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 11 octombrie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, constatând că înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă este ulterioară învestirii tribunalului cu prezenta cauză şi având în vedere posibilitatea de apreciere a instanţei în a dispune suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile legale şi a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, raportat la litigiul înregistrat pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia Civilă, sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1138/2016 din 31 octombrie 2016, pronunţată de Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, în sensul că au fost decăzuţi pârâţii debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat prin convenţia de credit nr. x din 05.06.2007, valoarea de restituit anticipat fiind de 869.780,89 CHF, debit principal nescadent existent la data sesizării instanţei.

Totodată, au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 39.042 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 11 octombrie 2016 au formulat apel pârâţii D. şi C., prin care au solicitat admiterea cererii de suspendare a judecăţii prezentei cauze până la soluţionarea definitivă a dosarului cu nr. x/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Iaşi, precum şi schimbarea în tot a sentinţei nr. 1138/2016, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 495 din 27 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a fost admis apelul pârâţilor şi a fost schimbată sentinţă atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă.

De asemenea, a fost respins apelul declarat de C. şi D. împotriva încheierii din 11 octombrie 2016.

În temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, s-a dispus obligarea reclamantei A. S.A. la plata către stat a sumei de 12.129 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru de care au fost scutiţi pârâţii, ca urmare a acordării ajutorului public judiciar.

Totodată, fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 7.392 RON, cheltuieli de judecată.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 14 august 2017, reclamanta A. S.A., în calitate de succesoare cu titlu universal a B. S.A., a formulat recurs, în temeiul motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a învederat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului fundamental prevăzut la art. 5 şi 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are obligaţia de a primi şi soluţiona cererile.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a apreciat că reclamantei nu i-ar mai fi recunoscut niciun drept legal de a obţine sancţionarea debitorului de rea-credinţă pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, în temeiul prevederilor C. civ., întrucât clauza (pactul comisoriu) inclusă în convenţia părţilor a fost invalidată într-o altă procedură judiciară.

Din această perspectivă, banca a precizat că părţile contractante se pot înţelege să modifice pe cale convenţională regimul răspunderii contractuale, care are loc prin convenţii sau clauze în care se modifică în mod direct şi nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Astfel, s-a arătat că, în acest sens, a fost reglementată şi clauza contractuală prevăzuta de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării unor categorii de obligaţii, banca avea posibilitatea denunţării unilaterale a contractului şi declararea scadenţei anticipate a creditului.

Însă, în opinia recurentei, în lipsa acestei clauze, înlăturată de către instanţa de judecată care a soluţionat dosarul nr. x/2010, părţilor le sunt aplicabile normele din C. civ. care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv dispoziţiile art. 1020, art. 1021 şi art. 1025 C. civ. de la 1864, singura diferenţă fiind aceea că, instanţa de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condiţiilor legale, respectiv încălcarea obligaţiei contractuale, culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părţii contractante.

Potrivit recurentei, instanţa de apel opunând efectul puterii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 147 din 31.01.2012, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2010, şi ignorând dispoziţiile legale generale aplicabile în materia răspunderii contractuale, a pronunţat o hotărâre nelegală, refuzând practic soluţionarea cauzei.

În continuare, recurenta susţine că instanţa de apel ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare şi cel al egalităţii părţilor în desfăşurarea procesului civil.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut pentru prima dată în considerentele deciziei recurate presupusa încălcare a efectelor puterii lucrului judecat, cu toate că, în prealabil, această excepţie sau apărare de fond nu fusese pusă în discuţia contradictorie a părţilor.

Astfel, în aprecierea recurentei prin soluţionarea cauzei în această modalitate se încalcă principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare prevăzute la art. 13 şi 14 C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor ce reglementează efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, încălcând astfel regulile de procedură reglementate de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. şi art. 4 C. civ. de la 1864. Astfel, instanţa de apel a apreciat că în acest dosar s-ar opune puterea de lucru judecat în raport cu problemele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 147 din 31 ianuarie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2010.

În opinia recurentei, rezilierea sau declararea scadenţei anticipate nu putea fi tranşată cu titlu general într-un alt proces care avea ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze şi nu antrenarea răspunderii contractuale iar, în niciun caz, nu putea fi opusă în prezenta cauză soluţia dintr-un proces care anulează clauza contractuală privind rezilierea anticipată.

Astfel, în dosarul nr. x/2010 instanţa a fost învestită cu o cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.1 din Condiţiile speciale, în timp ce, în prezentul dosar s-a solicitat restabilirea drepturilor încălcate ale băncii urmând a fi analizate condiţiile legale pentru desfiinţarea contractului. Prin urmare, consideră recurenta că între cele două dosare există o evidentă distincţie din punct de vedere al obiectului şi cauzei.

Mai mult decât atât, recurenta a susţinut că posibilitatea decăderii din beneficiul termenului cu consecinţa declarării scadenţei anticipate a creditului ca efect al neachitării la termen a ratelor scadente nu a fost tranşată în cadrul dosarului nr. x/2010

Astfel, s-a arătat că, în litigiul anterior menţionat, instanţa de judecată a anulat clauza prevăzută la art. 8.1 din Condiţiile speciale întrucât nu ar fi fost particularizate condiţiile sau situaţiile neprevăzute care ar putea să conducă la aplicarea pactului comisoriu, fără a se face vreo trimitere la situaţia cazului concret de culpă contractuală, reprezentat de neîndeplinirea obligaţiei principale de plată a ratelor scadente, chestiune litigioasa care face obiectul prezentului litigiu.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată este nemotivată, instanţa de apel preluând în totalitate motivarea regăsită în cuprinsul deciziei nr. 424 din 30 mai 2017, prin care a fost soluţionat dosarul nr. x/2016, având ca obiect apelul formulat de bancă în legătură cu un alt contract de credit încheiat între acelaşi părţi.

Un ultim motiv de recurs invocat de recurentă este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă susţinându-se că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituţie, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 1020, art. 1021 şi art. 1025 C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa a fost învestită cu o acţiune având ca obiect încetarea contractului de împrumut înainte de termen şi antrenarea răspunderii contractuale pentru întreaga sumă împrumutată.

Mai mult, s-a arătat că, din precizările depuse la dosar a rezultat fundamentul demersului judiciar constând în restituirea împrumutului urmare a nerespectării obligaţiei pârâţilor de plată a ratelor scadente şi declararea judecătorească a scadenţei anticipate, astfel încât, în mod greşit instanţa de apel nu a dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului şi soluţionării cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a constatat că în realitate a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de desfiinţare/reziliere a contractului de împrumut ca efect al culpei contractuale a pârâţilor şi decăderea acestora din beneficiul termenului potrivit art. 1025 C. civ. de la 1864.

Având în vedere şi precizările formulate în cauză, din care a rezultat în mod clar fundamentul acţiunii, instanţa de apel practic a refuzat să soluţioneze cererea cu care a fost învestită şi nu a dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului şi soluţionării cauzei.

Recurenta a menţionat că soluţia instanţei de apel a încălcat principiul relativităţii şi opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, prevăzut de art. 435 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, chiar dacă a fost înlăturată din Contract clauza privind declararea scadenţei anticipate convenţionale a împrumutului, nu poate fi îngrădit dreptul băncii de a se adresa instanţei cu o acţiune întemeiată pe regulile generale din materia rezilierii/rezoluţiunii, care se aplică ori de câte ori părţile nu au reglementată, în plan contractual, modalitatea de antrenare a răspunderii contractuale.

Cu toate acestea, în mod nepermis, instanţa de apel a extins acest efect al nulităţii clauzei prevăzute la art. 8.1 din Condiţiile speciale şi a dedus că înlăturarea din Contract a pactului comisoriu ar bloca accesul părţilor la instanţă în vederea pronunţării rezilierii şi declarării scadenţei anticipate pe cale judiciară.

Recurenta a mai arătat că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 1020, 1021 şi 1025 C. civ. de la 1864, având în vedere că acestea permit părţilor să solicite desfiinţarea contractului pe cale judiciară ori de câte ori sunt constatate a fi îndeplinite condiţiile legale.

În aprecierea recurentei majoritatea normelor juridice aplicabile răspunderii contractuale sunt dispoziţii supletive în sensul că suplinesc sau completează voinţa părţilor, astfel că dacă aceste norme nu sunt incluse în contract ele sunt aplicabile raportului juridic contractual.

În acest sens s-a învederat că este nerelevantă concluzia instanţei în sensul că demersul judiciar al băncii ar urmări să producă acelaşi efect reglementat prin art. 8 din contract, în mod definitiv de instanţă. Astfel, s-a susţinut că finalitatea demersului poate fi aceeaşi, însă, modalitatea de realizare este diferită, în sensul că nu se asigură desfiinţarea contractului şi decăderea din termen prin simpla manifestare de voinţa a creditorului, ca efect al verificării îndeplinirii condiţiilor legale de către instanţa de judecată.

Recurenta susţine că soluţia pronunţată de instanţa de apel este rezultatul aplicării greşite a art. 1201 C. civ., întrucât drepturile recunoscute prin soluţionarea dosarului nr. x/2010 nu ar fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară.

Recurenta-reclamantă a subliniat şi faptul că, în cauză, instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 1025 C. civ.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că neexecutarea obligaţiilor asumate de intimaţi are caracter ilicit, nefiind autorizată printr-o clauză contractuală, prevăzută expres de lege sau de instanţa de judecată, motiv pentru care banca avea posibilitatea de a solicita desfiinţarea/rezilierea contractului, cu consecinţa decăderii intimaţilor din beneficiul termenului.

La data de 11 decembrie 2017, intimata E. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat respingerea recursului ca fiind formulat împotriva unei persoane care nu a avut calitatea de parte în dosar.

Intimata-pârâtă C. a formulat, de asemenea, la data de 11 decembrie 2017, întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de recurs, solicitând în consecinţă respingerea recursului ca fiind tardiv formulat, conform art. 485 C. proc. civ.

De asemenea intimata a invocat excepţiile inadmisibilităţii formulării cererii de recurs, raportat la faptul că, în cauză, criticile invocate se referă exclusiv la fondul cauzei, iar indicarea motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. este făcută pur formal, pentru a crea aparenţa unui recurs admisibil în principiu şi a nulităţii recursului, susţinându-se că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 5 iunie 2018, s-au respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimată, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă şi s-a stabilit termen de judecată la data de 16 octombrie 2018.

De asemenea, prin încheierea din 16 octombrie 2018 a fost suspendată judecarea recursului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

La 9 februarie 2022 recurenta a formulat cerere de repunere pe rol a recursului, învederând că sentinţa civilă nr. 965 din 20.06.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a rămas definitivă.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Critica recurentei privind încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., invocată la ultimul termen de judecată, se încadrează motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod şi este fondată.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., art. 432 teza I din acelaşi cod prevede că autoritatea de lucru judecat poate fi invocată pentru prima oară înaintea instanţei de recurs, atât de către părţi cât şi de instanţă din oficiu. În cauză, autoritatea de lucru judecat a fost invocată în conformitate cu dispoziţiile legale evocate de recurenta-reclamantă, la ultimul termen de judecată.

Principiul autorităţii de lucru judecat, res iudicata pro veritate habetur, este reglementat prin dispoziţiile art. 430-432 C. proc. civ. şi corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

De asemenea, se reţine că noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Totodată, se reţine că părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată ca efect al autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 432 teza a II-a C. proc. civ., întrucât încălcarea autorităţii de lucru judecat constituie un grav motiv de nelegalitate, legiuitorul dând prioritate acestuia în detrimentul principiului non reformatio in peius.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ.:

"nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol:

"oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal.

Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenţia formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acţiunii, cât şi dreptul subiectiv invocat.

Cauza cererii de judecată reprezintă fundamentul pretenţiei afirmate, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituţia sau categoria juridică, ori de principiul de drept substanţial pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţia.

În acest context, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie redusă numai la fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, ci şi la temeiurile de drept ale cererii, neputând exista autoritate de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat litigiul pe un alt temei juridic.

În cauză, recurenta a invocat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia 2313 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, în cauză, este întrunită cumulativ tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Referitor la părţi, se observă că atât în dosarul nr. x/2017 cât şi în prezenta cauza au figurat în calitate de reclamantă A. S.A., succesoare cu titlu universal a B. S.A., şi pârâţii C. şi D., fiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de obiect, se constată că dosarul nr. x/2017, a avut ca obiect rezilierea convenţiilor de credit nr. x din 24.01.2008 şi nr. x din 05.06.2007 urmare a neîndeplinirii de către pârâţi a obligaţiei de a plăti ratele de credit devenite astfel scadente şi obligarea la plata sumelor datorate cu titlu de principal, comision de penalizare şi dobândă penalizatoare.

Obiectul prezentului dosar îl reprezintă solicitarea reclamantei de încetare a efectelor convenţiei de credit nr. x din 05.06.2007 şi în consecinţă decăderea pârâţilor debitori din beneficiul termenului de restituire a împrumutului contractat precum şi restituirea anticipată a ratelor de credit nescadente existente la data sesizării instanţei.

Prin urmare, obiectul celor două dosare este identic, reclamanta solicitând în ambele dosare încetarea convenţiei de credit x din 05.06.2007 şi restituirea ratelor de credit.

În ceea ce priveşte cel de-al treilea element, cauza (causa debendi), se reţine că aceasta este fundamentul pretenţiei afirmate, temeiul juridic, care este distinctă de cauza acţiunii (causa petendi), prin care se înţelege scopul urmărit de partea care declanşează litigiul, iar cele două nu pot fi confundate.

Înalta Curte constată că în ambele dosare, fundamentul pretenţiilor afirmate îl reprezintă nerespectarea obligaţiei pârâţilor de restituire a împrumutului acordat potrivit convenţiei de credit x din 05.06.2007.

În prezenta cauză, se constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că reclamanta a invocat în mod eronat prevederile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 1417 şi 1418 C. civ.. Având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanţa a constatat că reclamanta a indicat în mod corect cauza cererii în justiţie deşi a dat o încadrarea greşită în drept, din perspectiva normelor tranzitorii invocate.

Astfel, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat intervenţia instanţei pentru încetarea efectelor contractului, invocând culpa pârâţilor în neexecutarea obligaţiei de restituire a împrumutului.

În dosarul nr. x/2017 fundamentul cererii de reziliere a convenţiei de credit x din 05.06.2007 şi de plată a ratelor scadente îl reprezintă de asemenea culpa pârâţilor în nerespectarea obligaţiei de restituire.

În consecinţă, din analiza celor două dosare rezultă că este identică şi cauza cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, soluţia din dosarul nr. x/2017, prin care a fost reziliată convenţiei de credit x din 05.06.2007 şi au fost obligaţi pârâţii C. şi D., în solidar, la plata sumei de 717.999,88 CHF, reprezentând rate nescadente şi sumei de 339,06 CHF, cu titlu de dobândă nescadentă, se impune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fiind interzisă repunerea în discuţie a aceloraşi solicitări, în prezenta cauză, care au primit o dezlegare definitivă, potrivit principiului bis de eadem re ne sit actio prevăzut la art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de autoritatea de lucru judecat reţinută în cauză, analiza celorlalte critici de nelegalitate rămâne lipsită de interes şi de consecinţe pe planul soluţiei, astfel că nu vor mai face obiectul cercetării instanţei de recurs.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495/2017 din 27 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o va casa şi o va trimite spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului formulat de pârâţi, instanţa de prim control judiciar în analiza sentinţei atacate urmează a reţine pe fond autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 956 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia 2313 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu a fost soluţionată. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 495/2017 din 27 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.