Counter-guarantee claim upheld; appeal rejected as unfounded and interest-rate objection inadmissible as late.

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 383.139,82 RON reprezentând contragaranţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 11 iunie 2015 şi până la data plăţii integrale a contragaranţiei, cu cheltuieli de judecată.

In drept, reclamanta a invocat prevederile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009, art. 2280 si urm. C. civ., art. 192 - art. 455 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei şi a dispus înaintarea cauzei către secţia a II-a de contencios administrativ în vederea competentei soluţionări.

Prin încheierea din 4 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ a admis excepţia necompetentei funcţionale şi a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare secţiei a VI-a Civile şi, constatând născut conflictul negativ de competenţă a trimis cauza Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 72 din 19 martie 20196 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ s-a stabilit competenta de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3164 din 31 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A. - IFN şi a obligat pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata sumei de 383.139,82 RON, precum si la plata dobânzii legale penalizatoare aferente de la 20 ianuarie 2016 până la data plăţii efective, fiind obligat pârâtul şi la plata sumei de 9.864,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1699A din 3 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3164 din 31 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecinţa respingerii cererii formulate de FNGCIMM, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul susţine că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv: art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înfiinţarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) C. proc. civ. art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 C. civ. de la 1864 raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, art. 6.1 şi la art. 8 lit. d), din Norma nr. 1/2010.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat prevederile art. 7.4 (2) din Convenţia nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, în coroborare cu art. 969, 970, 977 şi 982 C. civ. de la 1864 şi că, întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor si a scopului Convenţiei a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal - Anexa C9 la Convenţie.

Aşadar, aplicând greşit aceste texte legale, în motivare, instanţa de apel a lăsat fără efecte juridice dispoziţiile indicate anterior ca fiind încălcate, astfel că, susţinerea în sensul că obligaţia intimatei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la Convenţie nu este îndestulătoare, deoarece această obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din Convenţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6.1. din Convenţia nr. 1/2010.

În speţă, se arată că reclamantul a făcut verificarea îndeplinirii criteriului de eligibilitate vizând inexistenţa unor forme de executare silită, în baza unui certificat de atestare fiscală (în continuare CAF) care atesta doar obligaţiile fiscale la data de 29 februarie 2012, iar nu cele de la data acordării garanţiei - 18 aprilie 2012/respectiv a declaraţiei pe proprie răspundere emisă de beneficiarul împrumutului garantat - 4 aprilie 2012.

În opinia recurentului, dispoziţiile din Anexa C9 trebuie interpretate sistematic şi teleologic, după voinţa concordantă a părţilor, în respectarea scopului Convenţiei 1/2010 şi al Normei 1/2010, iar nu să se interpreteze după sensul strict literal al termenilor, în contradicţie cu art. 969, 970, 977 şi 982 C. civ. de la 1864.

In acest sens, recurentul susţine că pentru a pronunţa o hotărâre justă şi legală, dispoziţiile O.U.G . nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 şi Norma nr. 1/2010 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2010 si pentru a respecta scopul contractului şi a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

Mai susţine recurentul, că interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenţie, în coroborare cu art. 1540 din vechiul C. civ.

În acest sens, se susţine că aşa cum s-a arătat în situaţia de fapt, reclamantul trebuia/sau putea să cunoască despre starea de executare silită printr-o minimă diligentă de verificare a CAF nr. 1816/08.03.2012, care nu putea demonstra situaţia reală a beneficiarului la data acordării/declaraţiei pe propria răspundere.

Astfel, prin adresa ANAF înregistrată la FRC sub nr. x/19.11.2015 se menţionează faptul că certificatul de atestare fiscală nr. x/08.03.2012. cu privire la care reclamantul arată că l-a obţinut atunci când a analizat cererea de plată formulată de bancă, atestă doar obligaţiile fiscale la data de 29.02.2012, executarea silită fiind începută ulterior, motivat de neachitarea obligaţiilor fiscale declarate la data de 25.03.2012.

Prin urmare, rezultă că, în raport cu data acordării contragaranţiei în cauză - 18 aprilie 2012 şi cu o corectă interpretare sistematică şi teleologică a convenţiei în litigiu, certificatul fiscal obţinut de reclamant, care atesta doar obligaţiile fiscale la data de 29 februarie 2012, nu poate dovedi îndeplinirea mandatului acordat, ci face dovada deplină a faptului că reclamantul este în culpă.

Astfel, obligaţiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate aşa cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligentă până la momentul plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenţia 1/2010.

Aşadar, între data cererii de plată formulate de către bancă - 22 august 2013 şi data la care reclamantul intimat a plătit garanţia contragarantată către bancă - 31 mai 2015, adică în aproximativ doi ani de zile, reclamantul a avut suficient timp şi informaţii la dispoziţie să-şi îndeplinească în mod corespunzător mandatul şi să obţină un nou certificat fiscal, care să ateste obligaţiile fiscale ale beneficiarului la data acordării contragaranţiei - 18 aprilie 2012.

In continuare, recurentul arată că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că în speţă nu intervine culpa intimatei, lipsind de efecte obligaţia de prudenţă şi diligentă în acordarea, monitorizarea şi plata contragaranţiilor făcând aplicarea greşită a normelor din convenţia nr. 1/2020, respectiv art. 6.1; art. 7.1; art. 3.1; art. 7.4; art. 7.8; art. 12.5; art. 12.8, precum şi a dispoziţiilor art. 1080, art. 1540 C. civ. din 1864.

Intr-o altă critică, se susţine că instanţa de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât acesta a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, care stabileşte că: dispoziţiile prezentei legi nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi".

In speţă, obligaţiile de plată rezultând din Convenţia nr. 1/2010 sunt mult anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv la 5 aprilie 2013. De asemenea, acelaşi raţionament se aplică şi dacă ne raportăm la data acordării contragaranţiei - 18 aprilie 2012, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 şi, ca atare, art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabil în speţă, ci prevederile art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A. - IFN s-a solicitat constatarea nulităţii cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 03.03.2022 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluţionării pe fond a acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/12.04.2010, având ca obiect contragarantarea garanţiilor acordate de reclamant, în calitate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis.

Conform cererii de executare nr. x/11.06.2015, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranţiei în cuantum de 383.139,82 RON, reprezentând 60% din valoarea garanţiei, urmare a plăţii garanţiei de către reclamant la data de 13.05.2015.

Pârâtul a refuzat plata contragaranţiei solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în executare silită la data acordării contragaranţiei, reclamantul neîndeplinind în mod corespunzător obligaţiile asumate prin convenţia de contragarantare în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situaţia financiară a societăţii garantate.

Criticând sub un prim aspect decizia instanţei de apel, care a menţinut hotărârea primei instanţe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, s-a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2020, respectiv art. 8 lit. d) din Norma 1/2010, coroborat cu art. 969, 970, 977 şi 982 C. civ.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenţionale în interpretarea lor teleologică şi sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenţie, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate şi arată exemplificativ documentele care trebuie verificate.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenţiei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante.

Prin convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenţia nr. 1/2010 părţile au convenit că pot fi contragarantate garanţiile care respectă condiţiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranţia şi au fost aprobate de garant.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2020, se prevede că pârâtul plăteşte contragaranţia în toate situaţiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranţia conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menţionate în anexa C9 la aceasta.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a interpretat în mod sistematic şi teleologic clauzele contractuale, după voinţa concordantă a părţilor şi cu respectarea scopului contractului.

De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanţa de apel prevederile legale incidente şi cele ale convenţiei încheiate între părţi, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2020 şi Convenţia nr. 1/2020, precum şi a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenţie.

Examinând prevederile art. 3.1 şi art. 7.4 alin. (2) din Convenţia nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligaţia de a acorda contragaranţia, cu respectarea Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eşalonării la plata obligaţiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvenţă, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, faţă de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal şi incompatibil cu piaţa comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menţionate la pct. 4 din anexă.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenţie nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate.

În consecinţă, prima critică invocată de recurentul-pârât este nefondată.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată a art. 6.1 din convenţie, coroborat cu art. 1540 C. civ., conform cărora reclamantul trebuia şi putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului, în îndeplinirea obligaţiei de diligenţă şi prudenţă în monitorizarea şi plata contragaranţiei.

Textul clauzei pusă în discuţie de către pârât, respectiv art. 6.1 din convenţie, impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu diligenţa unui bun proprietar. Înalta Curte notează că şi pârâtului îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Conţinutul mandatului a fost stabilit de către instanţa de apel pornind de la voinţa părţilor, exprimată în contractul încheiat, criteriile de verificate fiind în mod expres menţionate în anexa C9, reclamantul având obligaţia de a verifica depunerea declaraţiei pe propria răspundere a beneficiarului.

Pentru pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 6.1 din convenţie se reţine că mecanismul contractual a fost reglementat de Convenţia nr. 1/2010, care reprezintă legea părţilor şi care stabileşte că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declaraţia pe propria răspundere.

În ceea ce priveşte obligaţia reclamantului de a efectua verificări pe site-ul ANAF, Înalta Curte constată că faţă de depunerea certificatului de atestare fiscală nr. x/08.03.2012 din care rezultă că societatea nu avea nicio datorie la bugetul de stat la data de 29.02.2012, verificarea site-ului ANAF nu era necesară.

Afirmaţia potrivit căreia cu alte ocazii reclamantul a efectuat verificări şi în afara cadrului contractului nu poate fi înfrântă de verificările impuse de raportul contractual.

În ceea ce priveşte critica care se referă la îndreptăţirea pârâtului de a acţiona cu prudenţă şi diligenţă, atât la momentul acordării contragaranţiei cât şi la momentul plăţii acesteia, se apreciază că şi aceasta este nefondată.

Art. 7.4 alin. (2) din convenţie impune şi pârâtului obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiţii, riscul operaţional nu revine doar garantului.

În situaţia în care pârâtul aprecia că reclamantul era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligaţii la momentul notificării din partea reclamantului şi să refuze confirmarea notificării şi să nu permită continuarea acestei proceduri.

În acest context, recurentul-pârât a susţinut că într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat că reclamantului îi revine obligaţia de a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă relevă că în speţa în care a fost pronunţată, contractul care fusese dedus judecăţii prevedea obligaţia de evaluare a tuturor circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranţiei. În schimb, în litigiul de faţă Convenţia de contragarantare a trasat reclamantului obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în anexa C9. De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a aduce niciun beneficiu recurentului-pârât.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la modul de soluţionare a capătului de cerere accesoriu privind acordarea dobânzii legale.

Se susţine că instanţa de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, în speţă aceste dispoziţii au fost introduse prin Legea nr. 72/2013, obligaţiile de plată deduse judecăţii în prezenta cauză fiind anterioare intrării în vigoare a acestei legi.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, pârâtul nu a criticat inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, ci inexistenţa unei obligaţii băneşti principale, care să determine obligaţia de plată a unei dobânzi legale penalizatoare.

În atare condiţii, dezvoltarea prin recurs a unei critici la adresa considerentelor prin care instanţa de apel a respins apelul pârâtului sub acest aspect se dovedeşte, pe de o parte, contrară propriilor critici invocate în faţa instanţei de apel şi, pe de altă parte, inadmisibilă, întrucât, în lipsa apelului pe care partea să-l fi exercitat cu privire la această chestiune litigioasă, critica este formulată omisso medio, contrar normei de drept prevăzute la art. 459 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1699 A din 03 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1699 A din 03 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI şi MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.