Appeal allowed; prescription ruling quashed and remanded after civil-party claim held to interrupt limitation.

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Haţeg la 24 august 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. şi intervenientul C., a solicitat instanţei obligarea societăţii de asigurare la plata sumei de 5.000 Euro reprezentând daune materiale şi la plata sumei de 405.000 Euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 136/1995, art. 1391 C. civ.

Prin sentinţa nr. 30/2019 din pronunţată de Judecătoria Haţeg a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei invocată de pârâtă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Prin sentinţa nr. 240/2019 din 26 martie 2019, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă funcţională a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 922/CA/2020 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.A., fiind respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 922/CA/2020 din 26 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei şi sentinţei pronunţate în cauză şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Hunedoara, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

In ceea ce priveşte solicitarea principală recurenta apreciază că sunt întrunite prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel nu a înţeles să analizeze tot probatoriul administrat, considerând legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond, cu toate că excepţia prescripţiei nu a fost pusă în discuţia părţilor de instanţa de fond, fiind preluată o motivare care, în opinia recurentei, este contrară probelor depuse la dosarul cauzei.

Referitor la solicitarea de casare a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, recurenta arată că instanţa nu a avut în vedere tot materialul probator aflat la dosarul cauzei, probe care ar fi putut duce la o eventuala admitere a apelului.

Aşadar, se susţine că motivarea hotărârii instanţei de apel nu cuprinde o motivare privitoare de toate motivele de apel invocate şi a probelor aflate la dosarul cauzei, probe care confirmă întreruperea cursului prescripţiei.

In motivarea deciziei atacate, se arată că instanţa de apel face referire atât la sentinţa penală nr. 6/2018 pronunţată de Judecătoria Haţeg în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 405/2018 pronunţata de Curtea de Apel Alba Iulia, însă în contradictoriu cu hotărârile aflate la dosarul cauzei se reţine că cele două instanţe nu reţin calitatea de parte civilă a apelantei, aspect ce impune casarea deciziei atacate.

În acest context, se arată că partea civilă nu avea cum să cunoască întinderea pretenţiilor, fie ele materiale sau morale, în condiţiile în care în raport cu întinderea pretenţiilor raportat la numărul real de zile de îngrijiri medicale precum şi a costurilor pe care le impun efectuarea tuturor mijloacelor terapeutice, urmau să fie stabilite după finalizarea acestora.

Faţă de această situaţie, precum şi faţă de faptul că la momentul soluţionării dosarului penal nr. x/2016, nu se cunoştea întinderea pretenţiilor reclamantei, aceasta consideră că nu se putea solicita o eventuală acţiune privind dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Astfel, pentru a fi pusă în discuţie existenţa unei fapte ilicite, recurenta consideră că această fapta poate fi constatată doar de către o instanţă de judecată, printr-o hotărâre definitivă, care să constate atât existenta faptei, cât şi persoana care se face vinovată de producerea ei.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere cel puţin perioada de întrerupere a cursului prescripţiei din momentul constituirii ca parte civilă în dosarul de urmărire penală până la primul termen de judecată, respectiv 15 martie 2017, când instanţa de fond din dosarul penal nr. x/2016 este legal constituită. A fost avut în vedere acest aspect datorită motivării instanţei de fond, care reţine că atât timp cât reclamanta nu a menţionat cuantumul pretenţiilor civile, constituirea ca parte civilă este nelegală.

În opinia recurentei, această susţinere a instanţei de fond este total nefondată, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 84 C. proc. pen. nu condiţionează calitatea de parte civilă prin menţionarea cuantumului pretenţiilor.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. la 15 septembrie 2021, s-a solicitat constatarea nulităţii cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei se solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 03.03.2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluţionării pe fond a acestuia.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va constata că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat în limitele următoarelor considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

În ce priveşte motivul de recurs care vizează modul greşit de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi întemeiate.

Relativ la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut că instanţele de fond nu au luat în considerare incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susţinut că, instanţele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere perioada de întrerupere a cursului prescripţiei din momentul constituirii de parte civilă în dosarul de urmărire penală, până la primul termen de judecată, respectiv 15.03.2017.

Potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, prin hotărârile pronunţate, instanţele au procedat greşit la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la întreruperea termenului de prescripţie extinctivă.

În cauza de faţă, prin acţiunea înregistrată iniţial la data de 24.08.2018 pe rolul Judecătoriei Haţeg, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul C., obligarea societăţii de asigurare la plata sumei de 5.000 Euro reprezentând daune materiale şi la plata sumei de 405.000 Euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Acţiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 136/1995 şi art. 1391 C. civ.

Raportat la datele speţei, Înalta Curte reţine că instanţele de fond au aplicat greşit principiul incident în materia prescripţiei extinctive şi anume: principiul potrivit căruia prescripţia nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona respectiv, efectul întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive.

Potrivit dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. civ., avute în vedere de instanţa de apel, însă aplicate greşit, prescripţia se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti, în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.

Cu privire la declaraţia dată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză în faţa organelor de urmărire penală la data de 15.03.2017, instanţa de apel a reţinut că aşa cum rezultă din sentinţa penală nr. 6/2018, pronunţată de Judecătoria Haţeg în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 405/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în acelaşi dosar, nu se reţine calitatea de parte civilă a reclamantei.

De asemenea instanţa de apel apreciază că pentru a produce efecte prevederile art. 2537 pct. 3 C. civ., reclamanta trebuia să respecte rigorile C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază fondată critica recurentei-reclamante privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. civ., sub aspectul efectului întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive, concluzia instanţelor inferioare în sensul promovării acţiunii reclamantei la instanţa civilă înainte de intervenirea prescripţiei fiind greşită, în condiţiile neaplicării în speţă a dispoziţiilor art. 2539 alin. (1) C. civ., text legal incident în cauză.

Art. 2539 alin. (1) C. civ. prevede că în cazurile prevăzute de art. 2537 pct. 2 şi 3 C. civ., prescripţia este întreruptă, chiar dacă sesizarea este nulă pentru lipsă de formă, ceea ce atestă faptul că opţiunea legală a reclamantei care a rămas nevalorificată nu poate lipsi de efecte juridice declaraţia de constituire ca parte civilă.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauză nu se poate reţine că neindicarea de către reclamantă a naturii şi întinderii pretenţiilor nu este similară unei veritabile constituiri de parte civilă, şi că, astfel, nu ar fi incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 3 C. civ.

Se mai reţine că în mod greşit instanţa de apel a stabilit nelegal că, în speţă, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie, având în vedere faptul că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Haţeg se atribuie reclamantei calitatea de parte civilă, iar instanţa de fond, pe tot parcursul procesului penal menţine citarea şi calitatea de parte civilă a reclamantei.

Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripţiei extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieşit din starea de expectativă, intervenientul din prezenta cauză fiind trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârşirea infracţiunilor privind circulaţia de drumurile publice.

În realitate, dreptul de a investi instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile s-a născut pentru reclamantă abia la momentul în care aceasta a luat cunoştinţă, prin comunicarea deciziei penale nr. 405/2018 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia că latura civilă a procesului penal nu a fost soluţionată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei, care, în procesul penal, se constituise parte civilă.

Pe de altă parte, este un principiu de drept, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona. Or, în speţă, reclamanta nu putea acţiona separat în faţa instanţei civile, câtă vreme aceasta se constituise parte civilă în procesul penal.

Aşadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal reclamanta nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii, iar nerespectarea normelor de drept procesual penal nu poate lipsi de efecte juridice declaraţia de constituire de parte civilă.

În consecinţă, instanţa de recurs reţine un efect întreruptiv de prescripţie pentru perioada desfăşurării procesului penal, întrucât altfel este negată protecţia efectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârşirea infracţiunii. Constituirea de parte civilă la data de 15.03.2017 înseamnă promovarea acţiunii civile în procesul penal şi implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripţiei, conform art. 2537 pct. 3 C. civ., raportat la art. 2539 alin. (1) C. civ.

Ca atare, decizia instanţei de apel care nu ataşează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal nu este corectă şi justifică, alături de considerentele expuse anterior, soluţia de admitere a recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe. În rejudecare, instanţa de apel urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient C..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.