Traffic accident compensation: quashed and remanded regarding legal interest due to exclusive application of late-payment penalties under specific insurance regulations

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Harghita sub nr. x/2018 din data de 26.06.2018 reclamanţii A., respectiv B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat în baza art. 1349 alin. (1), art. 1385 alin. (3), art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 2224 alin. (2), art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 21 alin. (1) şi alin. (4), art. 22 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 şi 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum şi art. 115 alin. (3) C. proc. civ. obligarea pârâtei la repararea patrimonială a prejudiciului material şi moral produs ca urmare a accidentului rutier comis de D. în data de 01.06.2016.

Prin sentinţa nr. 360 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2018 s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., respectiv B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi în consecinţă a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 650,76 RON daune materiale, 70.000 de euro daune morale şi diferenţa dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 şi indemnizaţia obţinută în urma aflării în concediu medical şi pensia de invaliditate obţinută până la data de 05.12.2018, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 30.000 de euro daune morale, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; au fost respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta A. în cuantum de 1.468,23 de RON.

Tribunalul Harghita, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1096 din data de 06 august 2019 a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în considerentele sentinţei civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A.

S-a îndreptat eroarea materială de la fila x din considerentele sentinţei arătate în sensul că în loc de,,01.06.2018" se va citi data de,,01.06.2016".

S-a îndreptat eroarea materială de la fila x din considerentele sentinţei arătate în sensul că în loc de "nu este justificată solicitarea apelantei de a fi exonerată total de la plata penalităţilor de întârziere" se va citi "nu este justificată solicitarea pârâtei de a fi exonerată total de la plata dobânzii legale".

S-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în dispozitivul sentinţei civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A.

S-a îndreptat eroarea materială din dispozitivul sentinţei arătate în sensul că în loc de "venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018" se va citi "venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016".

Prin aceeaşi sentinţă citată s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A. în sensul că:

Prin sentinţa civilă nr. 360 din 12.03.2019 s-a acordat reclamantei A. atât diferenţa dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016 şi indemnizaţia obţinută în concediul medical timp de 154 de zile, cât şi diferenţa dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016 şi pensia de invaliditate pe timpul cât a beneficiat de aceasta, până la data de 05.12.2018.

Tribunalul Harghita, secţia Civilă prin sentinţa civilă nr. 1384 din data de 08 octombrie 2019 a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de petenta S.C. C. S.A., care a vizat atât sentinţa civilă nr. 360 din 12 martie 2019 cât şi sentinţa civilă nr. 1096 din 06 august 2019.

Împotriva sentinţei nr. 360/2019 au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 06 august 2019 a formulat apel şi pârâta S.C. C. S.A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: I. în principal, respingerea acţiunii raportat la existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere civilă - cazul fortuit, în baza art. 1351 C. civ. II. în subsidiar, admiterea în parte a acţiunii, în măsura în care este respins primul petit: 2.1

Cu privire la daunele materiale: A. Pentru reclamanta A.: diminuarea daunelor materiale acordate până la concurenţa sumei de 240 RON; A.2. respingerea în tot a daunelor materiale acordate reclamantei constând în plata diferenţei dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 (01.06.2016) şi indemnizaţia obţinută în urma aflării în concediu medical şi pensia de invaliditate obţinută până la data de 05.12.2018, ca netemeinic şi nefondat; 2.2. Cu privire la daunele morale: diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014, respectiv în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România; 2.3. reţinerea incidenţei prevederilor art. 1371 C. civ., astfel cum a fost dezlegat prin DICCJ 12/2016, mai exact participarea victimelor la producerea propriului prejudiciu - lipsa centurii de siguranţa - cu imputare în daunele materiale şi morale care vor fi stabilite; 2.4. respingerea obligării la plata dobânzii legale în principal ca şi inadmisibil şi în subsidiar ca şi neîntemeiat; 2.5. înlăturarea cheltuielilor de judecată ca urmare a respingerii acţiunii, în subsidiar, compensarea spezelor părţilor împrocesuate, diminuarea acestora proporţional cu partea de acţiune admisă; cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 108/A din 06 mai 2021 a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanţii A. şi B. - decedat în cursul procesului, moştenitori fiind E. şi F., împotriva sentinţei nr. 360/12.03.2019 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi hotărâri, precum şi împotriva sentinţei nr. 1096/6.08.2019 pronunţate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2018, pe care le-a schimbat în parte în sensul că:

A redus cuantumul daunelor materiale acordate reclamantei A. la suma de 585,68 RON precum şi al daunelor morale acordate acesteia la suma de 63.000 EUR.

A redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B. - decedat în cursul procesului, la suma de 27.000 EUR.

A înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei de plata în favoarea reclamantei A. a diferenţei dintre venitul net realizat de aceasta în perioada 01.06.2016-30.11.2016.

A redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta în favoarea reclamantei A., la suma de 1.321,40 RON.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.

A respins cererea apelantei-pârâte C. S.A. privind obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 21/C/CC din 26 mai 2021 Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de pârâta C. S.A., de îndreptare a erorii materiale strecurate în minuta deciziei nr. 108/A/06.05.2021 pronunţate de Curtea de Apel Târgu-Mureş în dosar nr. x/2018 şi, în consecinţă:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în alin. (4) al minutei în sensul că se va menţiona caracterul de daune morale a sumei de 27.000 EUR acordate reclamantului B. - decedat în cursul procesului, iar nu materiale, astfel cum în mod eronat s-a menţionat.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în alin. (5) al minutei în sensul că perioada pentru care s-a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei de plata în favoarea reclamantei A. a diferenţei dintre venitul net realizat este 01.06.2016-30.11.2016, iar nu 01.06.2018-30.11.2018 cum în mod eronat s-a menţionat.

A menţinut neschimbate celelalte dispoziţii ale deciziei.

La data de 10 august 2021, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei nr. 108/A din 6 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 august 2021.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Lipsa motivării acordării daunelor morale se raportează la art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta-pârâtă susţinând că motivarea nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Din acest punct de vedere, se reproşează instanţei de apel faptul că nu a corelat soluţionarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie, încălcând dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

La stabilirea daunelor morale au fost utilizate doar criterii subiective de individualizare a despăgubirilor, instanţa de apel analizând consecinţele negative resimţite de reclamant, fără a ţine cont şi de criteriile invocate în apărare de către pârâtă, precum practica judiciară în materie.

Instanţa de apel nu face nicio referire la incidenţa şi obligativitatea tratării acestor daune prin prisma art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage în mod cert caracterul nemotivat al hotărârii pe acest aspect.

În consecinţă, motivarea dată atât de prima instanţă cât şi de instanţa de apel nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din CEDO şi încalcă art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În susţinere, recurenta-pârâtă citează cu titlu de jurisprudenţă decizia nr. 422/2018 pronnunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În raport de acest motiv, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispoziţiilor de drept material.

Sub un prim aspect se susţine aplicarea greşită a art. 1531 coroborat cu art. 1385 C. civ. şi art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre venitul net nerealizat de reclamanta A. şi pensia de invaliditate pe perioada 01.12.2016-05.12.2018.

Se apreciază că în mod greşit instanţa de apel, chiar dacă a constatat că norma specială nu prevede obligaţia asiguratorului la plata diferenţei de venit pe o altă perioadă decât concediul medical şi/sau a perioadei spitalizării, încălcând art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 şi Decizia RIL nr. 23/2014, a obligat asiguratorul la plata diferenţei de venit pe perioada în care reclamanta a dovedit că obţinea pensia de invaliditate inferioară venitului net nerealizat înainte de producerea evenimentului rutier.

Apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1385 şi art. 1531 C. civ., răspunderea asigurătorului fiind una contractuală, putând fi obligată la plata despăgubirii prevăzute expres în poliţa de asigurare emisă conform normei speciale.

Sub al doilea aspect, se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 prin respingerea analizării practicii judiciare din România în materie, în momentul stabilirii daunelor morale.

Se arată că, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au indicat nicio hotărâre care ar fi avut în vedere momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor şi nici motivul pentru care nu au fost luate în considerare hotărârile ataşate de recurentă care au în vedere acelaşi fel de prejudiciu invocat de reclamant.

Instanţa era obligată a ţine cont de practica judiciară şi a vedea că a fost respectată această cerinţă, fiind necesar a se face în concret şi paralela cu practica judiciară în domeniu, fiind importantă într-o astfel de speţă.

În momentul stabilirii daunelor morale, instanţa trebuie să stabilească starea de fapt în baza probelor administrate, iar ulterior avea obligaţia de a analiza jurisprudenţa în materie şi evenimentele rutiere cu consecinţe asemănătoare.

În condiţiile în care ambele instanţe de fond nu au ţinut seama de practica judiciară în domeniu, recurenta apreciază că devin incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în condiţiile în care art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 menţionează expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi practica judiciară în domeniu, ridicată la rang de izvor de drept.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au mai fost argumentate în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1351, art. 1385 C. civ. şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu Decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plăţii.

Astfel, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul aplicării greşite a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind obligarea asiguratorului la plata penalităţilor de întârziere.

In baza Deciziei RIL nr. 1/2016 răspunderea asigurătorului este una contractuală, pârâta putând fi obligată la despăgubiri în baza normelor speciale reprezentate de Legea nr. 136/1995 coroborat cu Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 în cazul în care nu se respectă obligaţia prevăzută de norma specială, pârâta poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere, nu la plata dobânzii legale.

Prin urmare, instanţa de fond şi apel au aplicat greşit dispoziţiile art. 1351 coroborat cu art. 1385 C. civ. şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea asiguratorului la plata dobânzilor legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii, având în vedere că legea specială prevede expres şi limitativ daunele şi accesoriile ce se pot acorda, printre acestea nefiind şi dobânda legală.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 10.02.2022 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluţionării pe fond a acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl admită, în parte, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

În speţă, se constată că recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş nu cuprinde motivele acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislaţia şi practica judiciară în domeniu, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În esenţă, se invocă nesocotirea de către curtea de apel a jurisprudenţei în materie şi se solicită diminuarea cuantumului daunelor morale în cauza de faţă şi stabilirea acestora prin raportare la sumele stabilite de instanţele naţionale în situaţii similare.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, pârâta a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, relativ la suferinţele pricinuite de accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii.

Instanţa de apel a reţinut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar şi a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanţa de apel a apreciat referitor la jurisprudenţa instanţelor că acestea sunt nerelevante, jurisprudenţa neputând suplini rolul legiuitorului, stabilirea în concret a despăgubirii patrimoniale revenind instanţei, prin raportare la situaţia specifică dedusă judecăţii şi la probele administrate în cauză, practica judiciară având doar caracter orientativ.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat. În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conţinutul hotărârii recurate, fiind prezentate motivele de fapt şi de drept care justifică soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, fiind invocată aplicarea greşită a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a art. 50 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A nr. 23/2014.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs se arată faptul că au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţele inferioare normele de drept material, cu referire la dispoziţiile art. 49, 50, 55 C. proc. civ., art. 50 alin. (1) lit. f) şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi art. 2226 C. civ., însă argumentele dezvoltate vizează cuantumul daunelor morale.

Aşadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea nemulţumirii în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale raportat la legislaţia şi practica judiciară în domeniu, aspecte care vizează criteriile de apreciere în raport de care judecătorul fondului stabileşte cuantumul daunelor morale, chestiune care nu poate fi supusă controlului judiciar în recurs.

Practic, prin aceste critici recurenta-pârâtă îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţă, aducând argumente ce îşi propun să repună în dezbatere reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie şi nu în cea a controlului de legalitate.

Operaţiunea de cuantificare a daunelor morale este rezultatul aprecierii situaţiei de fapt şi a interpretării probatoriului, astfel încât aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate.

Cum prin decizia recurată, instanţa de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecinţele pe care accidentul le-a produs asupra sănătăţii, dar şi asupra vieţii de familie şi sociale ale reclamanţilor, cât şi principiul echităţii şi proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirea acordată, şi criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentei-pârâte fac trimitere la aplicarea greşită a art. 1531 coroborat cu art. 1385 C. civ. precum şi art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF 23/2014 coroborat cu RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre venitul net nerealizat de reclamanta A. şi pensia de invaliditate pe perioada 01.12.2016-05.12.2018.

În esenţă, recurenta critică decizia instanţei de apel sub aspectul inadmisibilităţii obligării pârâtei la plata diferenţei de venit după perioada de concediu medical.

Se reţine că reclamanta A. a solicitat cu titlu de daune materiale diferenţa dintre salariul minim pe economie şi pensia de asigurări sociale începând cu data de 01.12.2016, data la care i-au fost stabilite drepturile de pensie de invaliditate.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a avut în vedere acordarea către reclamantă a despăgubirilor constând în diferenţa dintre venitul net pe care îl realiza anterior accidentului şi veniturile realizate ulterior, fie cu titlu de indemnizaţie de concediu medical, fie cu pensie de invaliditate, diminuarea venitului primit de reclamantă fiind o consecinţă directă a accidentului rutier.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susţinerile recurentei-pârâte mai fac trimitere la aplicarea greşită a art. 1351 coroborat cu art. 1385 C. civ. şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu RIL nr. 1/2016 prin raportare la obligarea asiguratorului la plata dobânzii legale penalizatoare, în locul penalităţilor de întârziere, prevăzute de normele invocate.

Se apreciază ca fiind fondată această critică a recurentei-pârâte, vizând acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute de art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Nu poate fi reţinută susţinerea instanţei de apel în sensul că Norma ASF fiind un act normativ subsecvent, dat în aplicarea legii, nu beneficiază de forţă juridică pentru a înlocui sau exclude aplicarea normei legale conţinută de C. civ.

Daunele interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asiguratorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1535 alin. (1) C. civ., constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale, câtă vreme Norma ASF este un act normativ emis în executarea unei legi speciale, aceasta se bucură de forţa juridică corespunzătoare, dispoziţia cuprinsă în art. 38 având caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale.

Plecând de la aceste premise legale, având în vedere modul de formulare în cadrul cererii de chemare în judecată al petitului vizând acordarea dobânzii legale, instanţa de prim control judiciar avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor stabilirea naturii juridice a acestui capăt de cerere şi doar în acest context să stabilească existenţa dreptului pretins de reclamanţi prin raportare şi la prevederile legale invocate de recurenta-pârâtă (art. 1351 şi art. 1385 C. civ.).

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, admiţând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 108/A din 06 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu - Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte apelul pârâtei C. S.A. declarat împotriva sentinţei nr. 360 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Va fi menţinută dispoziţia din decizia casată, referitoare la respingerea apelului reclamanţilor E.-Moştenitor B., F.-Moştenitor B. şi A. declarat împotriva sentinţei nr. 360 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita.

Cu privire la întoarcerea executării, în temeiul dispoziţiilor art. 500 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită instanţei de recurs întoarcerea executării silite, ca efect al unei eventuale desfinţări a actului de executare.

Cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta-pârâtă va fi respinsă, având în vedere că în cauză nu există probe care să ateste executarea celor dispuse prin decizia de apel casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 108/A din 06 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Târgu - Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi E.-MOŞTENITOR B., F.-MOŞTENITOR B. şi A..

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului pârâtei C. S.A. declarat împotriva sentinţei nr. 360 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita .

Menţine dispoziţia din decizia casată, referitoare la respingerea apelului reclamanţilor E.-MOŞTENITOR B., F.-MOŞTENITOR B. şi A. declarat împotriva sentinţei nr. 360 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Harghita.

Respinge cererea privind întoarcerea executării silite formulată de recurenta-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.