Exequatur appeal over reciprocity presumption ruled inadmissible as constitutional challenge.

Şedinţa publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 24.11.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosar nr. x/2017, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., formulată de petentul A..

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A. prin care a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi în rejudecare, să se constate îndeplinirea condiţiilor cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, urmând să se admită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul apreciază că instanţa a pronunţat încheierea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, raportat la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate expres stipulate de prevederile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Astfel, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate trebuia să se limiteze exclusiv la analiza criteriilor de admisibilitate a cererii de sesizare şi nicidecum nu trebuia să se substituie rolului Curţii Constituţionale şi să analizeze motivele invocate de petent.

Raportat la criteriile de admisibilitate la care instanţa sesizată trebuia să analizeze cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, arată următoarele:

În ceea ce priveşte cerinţa ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă, recurentul arată că excepţia a fost ridicată în dosarul nr. x/2017 aflat în etapa recursului, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde recurentul are calitatea de parte, această cerinţă fiind astfel îndeplinită.

În ceea ce priveşte cea de a doua cerinţă, recurentul arată că excepţia de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., ca parte integrantă a Legii nr. 287/2009, fiind evident că şi cerinţa ca excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este îndeplinită.

Faţă de cerinţa ca excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale pintr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, recurentul solicită să se constate că prevederile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ. nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Raportat la cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, recurentul solicită să se constate că excepţia invocată are o legătură directă cu soluţionarea cauzei ce face obiectul dosarului de recurs, în condiţiile în care cauza are ca obiect pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere şi încuviinţare a unei hotărâri pronunţate de instanţele judecătoreşti din Australia, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., cu privire la instituirea prezumţiei legale a îndeplinirii cerinţei reciprocităţii de fapt până la dovada contrară care se poate face exclusiv de către Ministerul Justiţiei prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe, prin acest text de lege fiind limitat dreptul său la apărare şi la un proces echitabil, raportat la considerentele de neconstituţionalitate invocate pe fondul acesteia.

Legătura între norma care face obiectul excepţiei şi soluţionarea cererii de recurs este evidentă, textul de lege invocat limitând dreptul la un proces echitabil, pe baza unor probe elocvente şi pertinente.

Se reproşează instanţei de recurs, că trebuia să se rezume la analiza legăturii textului de lege incriminat cu soluţionarea cauzei, care poate să fie de natură a produce efecte în cauza supusă soluţionării dosarului de recurs, recurentul putând invoca în faţa instanţei de judecată condiţiile de recunoaştere în fapt a unei sentinţe judecătoreşti şi instanţa de judecată putând să analizeze existenţa sau nu a unor reciprocităţi de fapt a unei sentinţe pronunţate într-un sistem judiciar anglo-saxon complet distinct şi cu particularităţile distincte, aşa cum au fost ele comunicate în dosar de către Ministerul Justiţiei Australian şi nicidecum raportat exclusiv la prezumţia legală a reciprocităţii de fapt.

Cu alte cuvinte, arată recurentul, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, poate face dovada liberă, având asigurat accesul la un proces echitabil în care se poate permite orice probă pertinentă şi utilă este considerată necesară, fiind deschisă calea admiterii în principiu a cererii de revizuire şi rejudecarea cauzei, în condiţiile înlăturării prezumţiei de drept a îndeplinirii condiţiei reciprocităţii de fapt până la dovada contrară efectuată exclusiv de Ministerul Justiţiei, recurentul urmând să poată aduce şi invoca dovezi în faţa instanţei cu privire la inexistenţa reciprocităţii conform art. 1096 pct. 1 lit. c). C. proc. civ.

În consecinţă, recurentul apreciază că sunt îndeplinite cerinţele impuse de lege cu privire strict la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În combaterea recursului, intimaţii B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acestuia ce nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate, îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceasta este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, are loc verificarea condiţiilor sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a unui act normativ sau de control al conformităţii legale al acestuia cu prevederile Constituţiei României.

Pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzută de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de judecată trebuie să analizeze, implicit, eficienţa folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Prin excepţia de neconstituţionalitate formulată, petentul a arătat că dispoziţia legală pe care o contestă încalcă principiul liberului acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care nu le recunoaşte justiţiabililor vreo posibilitate de a acţiona pentru a combate prezumţia instituită de art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., stabilirea condiţiei reciprocităţii de fapt fiind lăsată la dispoziţia instituţiilor administrative cu rol de execuţie.

Recurentul a criticat faptul că soluţia de respingere a cererii de sesizare este nelegală, întrucât norma vizată are legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul că în situaţia în care dispoziţia contestată ar fi declarată neconstituţională, recurentul poate invoca în faţa instanţei condiţiile de recunoaştere în fapt a unor sentinţe judecătoreşti şi instanţa de judecată poate să analizeze existenţa sau nu a unei reciprocităţi de fapt a unei sentinţe pronunţate într-un sistem judiciar complet distinct şi cu particularităţi distincte.

Dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât nu produce un efect direct şi util în procesul în care excepţia a fost invocată, s-a făcut în cadrul verificării condiţiilor de admisibilitate, în mod special cu privire la îndeplinirea condiţiei ca sesizarea să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Această condiţie este esenţială pentru justificarea admiterii de către instanţa de judecată a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar verificarea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate dintre excepţie şi soluţionarea cauzei nu s-a limitat, astfel cum a arătat instanţa de recurs, la identificarea unei simple tangenţe a prevederilor legale contestate cu litigiul aflat pe rol, ci au fost luate în calcul elementele concrete ale cauzei.

Pentru a admite însă cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa, în faţa căreia a fost invocată, nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional şi nici cu aspecte de interpretare a dispoziţiilor legale dintr-o perspectivă proprie a petentului.

Instanţa de recurs a analizat interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma unei admiteri a excepţiei şi a constatat că petentul s-a prevalat în cadrul procedurii de exequatur de dispoziţiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., pentru verificarea reciprocităţii de fapt de către Ministerul Justiţiei, iar ulterior constatării de către curtea de apel că aceasta este îndeplinită, petentul a afirmat că existenţa normei îi încalcă accesul la justiţie.

Prin susţinerile recurentului nu este relevată incompatibilitatea actului normativ care formează obiectul sesizării cu prevederile şi principiile de ordin constituţional, ci este propusă declararea ca neconstituţională a dispoziţiei legale care descrie mijlocul probatoriu prin care părţile pot demonstra, ori pot combate existenţa cerinţei reciprocităţii de fapt.

Considerentele instanţei de recurs, în sensul că eventuala declarare ca neconstituţională a acestui text nu ar avea niciun impact direct asupra procesului de exequatur este corectă, întrucât nu ar suprima cerinţa reciprocităţii.

De asemenea, corect s-a reţinut şi aspectul că cerinţa reciprocităţii de fapt stabilită de instanţa de apel, nu mai poate fi combătură în calea de atac a recursului.

În consecinţă, întrucât cererea recurentului vizează o chestiune de efectuare a controlului conformităţii dispoziţiilor legale cu prevederile Constituţiei, din perspectiva examinării materialului probator administrat, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate ca, excepţia să aibă legătură suficientă şi determinantă cu fondul cauzei, motiv pentru care sunt nefondate criticile care privesc aplicarea greşită a legii.

În ceea ce priveşte motivele invocate de recurent cu referire la analiza instanţei de recurs care nu trebuia să se substituie Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că în raport de concluziile expuse anterior, acestea sunt nefondate.

Aşa fiind, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate nu a verificat decât îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei, cerinţe care, de altfel, sunt şi condiţii de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, fără a se pronunţa asupra temeiniciei. Înalta Curte reţine că în considerentele încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ., instanţa de recurs a arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care în mod just a respins cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional.

Aşa cum s-a arătat, controlul admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale s-a făcut exclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 147/1992, care stabilesc limitele cercetării, judecata vizând strict verificarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior menţionate.

Drept urmare, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A., cu privire la încheierea din 24 noiembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 2561 alin. (2) teza a II-a C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 24 noiembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2022.