Liability of the state for capital contributions transferred as claims to a special investment fund and validity of statutory retractability of the contribution.

Şedinţa publică din data de 1 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la data de 31.05.2013 sub nr. x/2013, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul Proprietatea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de: 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro, 10.130,69 U.S.D. şi dobânzi legale aferente.

În motivare a arătat că aceste sume au fost ilegal executate silit în cadrul dosarului de executare nr. 894/2010 al BEJ B. din Bucureşti, iar prin sentinţa civila nr. 2090/08.02.2012 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti (rămasă irevocabilă) a fost admisă contestaţia la executare, fiind anulate toate actele de executare, are dreptul la întoarcerea sumelor executate nelegal.

Prin cererea înregistrată în cadrul acestui dosar la data de 30.07.2013, pârâta Fondul Proprietatea a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-a solicitat ca, în măsura admiterii cererii principale, Statul să fie obligat la plata sumelor la care pârâta ar fi obligată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare s-au învederat următoarele: în urma încasării sumelor de la A., în acord cu teza a II-a a art. 4 al Titlului din O.U.G. nr. 81/2007, în contul sumelor rezultate din executarea silita, pârâta a emis decizia nr. 34/23.08.2011 prin care a constatat că sumele încasate în beneficiul Statului Român au fost compensate cu datoria Statului Roman către Fondul Proprietatea rezultată din neachitarea integrală a acţiunilor subscrise acţionarului Statului Roman (au fost considerate plătite un număr de 9.395.641 acţiuni în valoare totală de 9.395.641 RON). Astfel, sunt îndeplinite condiţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., sunt incidente dispoziţiile art. 100 coroborate cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar in subsidiar sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Statul Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii invocând inadmisibilitatea prin raportare la procedura prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990, inadmisibilitatea acţiunii pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză prin raportare la caracterul subsidiar al unei astfel de acţiuni şi prin raportare la contractul de mandat dintre Fondul Proprietatea şi Stat. A susţinut ca nu există obligaţia de garanţie a Statului, aşa cum prevede art. 60 C. proc. civ., pentru că nu se poate reţine ipoteza de la art. 100 din Legea nr. 31/1990

Prin sentinţa nr. 1975/07.02.2014 Judecătoria Sector 1 Bucureşti a disjuns cererea principală de cererea de chemare în garanţie (cererea principală formând un dosar nou) şi a declinat competenţa soluţionării cererii de chemare în garanţie către Tribunalul Bucureşti.

Cauza (cererea de chemare în garanţie) a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă sub nr. x/2014 la data de 15.07.2014. Prin sentinţa civilă nr. 1110/15.09.2014 competenţa a fost declinată către secţia a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti la data de 04.11.2014 sub nr. x/2014.

Prin sentinţa nr. 218/18.02.2020 Tribunalul Bucureşti a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 8.829.662,56 RON, 10.130,69 USD şi 148.700,76 Euro şi la plata dobânzii legale aferente, precum şi la plata sumei de 113.209 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, ca este neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocata de parata cu privire la dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 31/1990, având în vedere ca până la data pronunţării cu privire la întoarcerea executării silite nu ar fi fost posibilă parcurgerea procedurii somaţiei prevăzute de art. 100 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, astfel ca aceasta procedura prealabila nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a cererii de chemare în garanţie formulata de Fondul Proprietatea. Întoarcerea executării silite şi restituirea de către reclamanta a sumelor executate către A. echivalează cu nedepunerea aportului de către Statul Român, caz reglementat de art. 100 coroborat cu art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 100 din Legea nr. 31/1990: (1) Când acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor pe care le datorează în termenele prevăzute la art. 9 alin. (2) Ut. a) şi b) şi la art. 21 alin. (1), societatea îi va invita sa-şi îndeplinească această obligaţie, printr-o somaţie colectivă, publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi într-un ziar de largă răspândire. (2) în cazul în care nici în urma acestei somaţii acţionarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va putea decide fie urmărirea acţionarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea acestor acţiuni nominative. De asemenea, art. 65 alin. (2) Legea nr. 31/1990 prevede:

"Asociatul care întârzie sa depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar daca aportul a fost stipulat in numerar este obligat si la plata dobânzilor legale din ziua in care trebuia sa facă varsamantul." În temeiul celor doua texte menţionate Fondul Proprietatea este îndreptăţită să solicite de la Statul Român efectuarea vărsămintelor şi dobânda legală aferentă. Astfel, Ministerul Finanţelor Publice deţinea împotriva A. o creanţă în sumă totala de 68.814.198,35 USD provenită din substituirea în drepturile băncilor străine care au acordat un împrumut A. conform H.G. nr. 752/1991, ca urmare a faptului că a plătit acest împrumut în locul debitoarei, in calitate de garant şi preluarea altor doua credite neperformante acordate A. de C.

şi D.. Aceasta creanţă a fost transferată Fondul Proprietatea in temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 urmând ca în contul sumelor executate Fondul Proprietatea să emită acţiuni pe numele Statului Român. În perioada iulie - decembrie 2010, Fondul Proprietatea a executat silit sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro şi 10.130,69 USD în contul cărora a eliberat Ministerul Finanţelor Publice un număr de 9.395.641 acţiuni, acţiuni cu care Statul Român este înregistrat şi prezent în registrul acţionarilor. Actele de executare silita au fost desfiinţate în urma contestaţiei la executare formulate de A., admise prin sentinţa civilă nr. 2090/08.02.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin hotărârea nr. 690/11.03.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă.

A. a formulat cerere de întoarcere a executării silite, care a fost admisă în prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 12766/07.07.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, Fondul Proprietatea fiind obligată la plata sumelor executate silit; hotărârea a rămas irevocabila prin decizia civilă nr. 85R/19.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a Civilă. Ca urmare a admiterii cererii de întoarcere a executării silite de către instanţă, reclamanta a achitat către A. sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 EUR şi 10.130,69 USD debit principal şi 1.118.343,28 RON, 18.834,08 EUR şi 1.283,12 USD dobândă legală.

În cadrul cererii de întoarcere a executării silite Fondul Proprietatea a formulat cerere de chemare în garanţie a Statului Român, care a fost disjunsă fiind format prezentul dosar, ce a fost suspendat până la soluţionarea cererii de întoarcere a executării silite. Prin Legea nr. 10/2015, în timpul soluţionării cererii de întoarcere a executării silite, după formularea cererii de chemare in garanţie, creanţa A. a fost transferata înapoi MFP care a devenit astfel titulara creanţei in cuantum de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 EUR şi 10.130,69 USD renăscute prin efectul întoarcerii executării.

Prin art. IV din Legea nr. 10/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare şi societăţile de administrare a investiţiilor, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative ("Legea nr. 10/2015") s-a prevăzut că:

"(1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, creanţa prevăzută la art. 4 al titlului II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 142/2010, se preia de către Ministerul Finanţelor Publice de la Fondul "Proprietatea", împreună cu toate accesoriile aferente. (2) Sumele obţinute din valorificarea creanţei prevăzute la alin. (1) se virează la bugetul de stat." În aplicarea acestei legi, Fondul Proprietatea şi Ministerul Finanţelor Publice au încheiat "Protocolul de predare primire a documentaţiei referitoare la creanţa împotriva societăţii A.

S.A., prevăzută la art. 4 al Titlului II din O.U.G. nr. 81/2007şi la art. IV din Legea nr. 10/2015", prin care se atestă că reclamanta a predat către MFP documentaţia aferentă întregii creanţe împotriva A., prevăzută la art. 4 al Titlului II din O.U.G. nr. 81/2007. Făcând trimitere la O.U.G. nr. 81/2007, legiuitorul a stabilit că prin Legea nr. 10/2015 Ministerul Finanţelor Publice a preluat ceea ce se transferase Fondul Proprietatea in temeiul ordonanţei. Creanţa transferata catre Fondul Proprietatea in temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 este individualizată prin izvorul sau - subrogarea Statului in drepturile C., D. si a băncilor străine care au acordat împrumutul sindicalizat a cărui garanţie guvernamentală a fost aprobată prin H.G. nr. 752/1991.

Astfel, aceasta creanţa a renăscut direct in patrimoniul Statului Roman deoarece la data plaţii către A. Legea nr. 10/2015 se afla in vigoare, iar sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro şi 10.130,69 USD reprezintă vărsăminte restante ale Statului Roman in înţelesul art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Prin urmare, daca sumele de 8.829.662,56 RON, 148.700,76 Euro şi 10.130,69 USD au fost considerate aport vărsat la capitalul social al Fondul Proprietatea de către Statul Roman contra unui număr de 9.395.641 acţiuni, rezulta ca în momentul întoarcerii acestor sume către A., când ele au ieşit din patrimoniul Fondul Proprietatea, se considera ca Statul Romana nu a efectuat vărsămintele în condiţiile în care acesta figurează încă în registrul acţionarilor cu acţiunile respective.

Or, în temeiul art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în cazul în care acţionarii nu efectuează vărsămintele pe care le datorează, societatea poate decide urmărirea acţionarilor pentru vărsămintele restante.

Împotriva acestei sentinţe la data de 07.04.2020 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 18.06.2020.

În motivarea apelului s-au susţinut în esenţă următoarele: susţinerile paratei au fost ignorate, deci hotărârea dată nu e motivată, în mod eronat s-a respins inadmisibilitatea cererii prin raportare la procedura prealabilă prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990, prin sentinţa nr. 12766/2016 a Judecătoriei Sector 1 s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că Ministerul Finanţelor a preluat creanţa faţă de A. nevalorificată ca efect al Legii nr. 10/2015, deci creanţa ce a făcut obiectul întoarcerii executării silite nu a făcut obiectul transferului către MF, art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu operează, aportul la FP a fost făcut conform art. 9 din Legea nr. 247/2005, acţiunile aferente sumei executate şi întoarse nu au fost deblocate şi nu au fost folosite în procesul de despăgubire, obligaţia de aportare a fost executată de Stat, obligarea la plată ar însemna o dublă plată, nu au fost solicitate cheltuieli de judecată la ultimul termen de judecată când s-a afirmat că vor fi solicitate pe cale separată.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului arătând în esenţă următoarele: hotărârea apelată este motivată, procedura somaţiei prevăzută de art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este o condiţie de admisibilitate, ci, eventual, o modalitate de punere în întârziere, oricum nu este aplicabilă în cazul unei cereri de chemare în garanţie, în mod greşit se susţine că este incidentă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 12766/2016 a Judecătoriei Sector 1, art. 65 este aplicabil, acţiunile în discuţie nu au fost plătite de stat, dar au fost deblocate, cererea de cheltuieli de judecată a fost făcută în scris.

Prin decizia civila nr. 1164/18.09.2020 Curtea de Apel Bucuresti sectia a V-a Comerciala a admis apelul formulat de apelantul-pârât STATUL ROMÂN în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL PROPRIETATEA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 218 din data de 18.02.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014 si a schimbat sentinţa apelata, respingand cererea de chemare in judecata, ca neîntemeiată.

În motivare instanta de apel a retinut urmatoarele:

Cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă dacă este privită ca atare pentru că garanţia la care se poate referi o astfel de cerere fundamentată pe prevederile art. 60 C. proc. civ. nu poate reprezenta altceva decât o obligaţie de drept material, iar nu o consecinţă determinată de normele de drept procesual. Izvorul "creanţei" A. (constând în dreptul la întoarcerea sumei executate ilicit) nu era un izvor de drept material, ci de drept procesual, pentru că era vorba de întoarcerea unei executări silite nelegale prin prisma nelegalităţii formelor de executare, adică de o sancţiune procesuală pentru o nelegalitate procedurală. Prin urmare în acea procedură de întoarcere a executării silite nu se punea şi nu se putea pune în discuţie existenţa şi/sau întinderea creanţei Satului/FP contra A., ci doar modul în care a fost realizată (parte din) acea creanţă prin executarea silită. Garanţia la care se referă art. 60 C. proc. civ. nu este o garanţie pentru nelegalitatea întocmirii de acte procedurale specifice executării silite (niciun "cedent" al unei creanţe nu se poate considera că garantează legalitatea executării silite pornite de cesionar contra debitorului, ci, eventual, existenţa şi întinderea creanţei), iar, oricum, garanţia invocată de Fondul Proprietatea nici nu este de acest tip, ci s-a invocat în realitate o garanţie de drept material aflată în legătură cu însăşi pierderea creanţei de către Fondul Proprietatea, iar nu cu modul de executare. Or pierderea creanţei A. de către FP nu se datorează nelegalităţii executării silite, ci "returnării" creanţei către Stat (doar nerealizarea creanţei este determinată de nelegalitate executării).

Însă se poate aprecia şi că cererea de faţă şi-a pierdut caracterul de cerere de chemare în garanţie prin sentinţa nr. 1975/07.02.2014, hotărâre prin care Judecătoria Sector 1 Bucureşti a disjuns cererea principală de cererea de chemare în garanţie (cererea principală formând un dosar nou) şi a declinat competenţa soluţionării cererii de chemare în garanţie către Tribunalul Bucureşti. Este evident că o astfel de soluţie poate fi înţeleasă doar dacă se deduce că Judecătoria Sector 1 Bucureşti a procedat astfel pentru că a considerat de fapt cererea de chemare în garanţie o cerere principală greşit denumită cerere de chemare în garanţie. Numai astfel se poate explica cum diferă competenţa de judecată între cererea "principală" şi o "cerere incidentală" faţă de prevederile art. 17 C. proc. civ. sau cum se disjunge cererea "principală" de o cerere incidentală (iar nu invers). Aşadar în realitate şi în convergenţă cu susţinerile părţilor care niciodată în alegaţiile lor nu au analizat în profunzime incidenţa art. 60 noul C. proc. civ. (nici măcar pârâta prin întâmpinarea din faţa primei instanţe când, deşi se referă la art. 60, îşi centrează argumentaţia pe ipotezele art. 100 din Legea nr. 31/1990), cererea de faţă apare ca o cerere principală generată de situaţia creată prin întoarcerea executării silite menţionate mai sus.

În primul rând se arata că activitatea Fondului Proprietatea apare la modul general cârmuită de Legea nr. 31/1990, dar în realitate această lege rămâne doar o referinţă de la care există numeroase excepţii (chiar cu caracter legal). Astfel nici înfiinţarea Fondului, nici scopul înfiinţării acestuia (deci principiul diriguitor al activităţii) nu sunt specifice Legii nr. 31/1990. Dar nici (multe din) aporturile anterioare aduse de Stat în Fondul Proprietatea nu au fost în genere specifice, tipice Legii nr. 31/1990 (nu au urmat procedura din această lege). În această lumină sustine instanta de apel ca trebuie analizată natura aportului în discuţie, problema esenţială ridicată de speţa de faţă fiind natura aportului (adus în Fondul Proprietatea) constând în creanţa (Statului) contra A..

Astfel, sustine instanta de apel ca sunt doar trei posibilităţi: aportul adus de Stat în Fondul Proprietatea (anume creanţa contra A.) a fost un aport în natură, în numerar sau a fost o construcţie sui generis (cu un regim particular, diferit de cele 2 forme menţionate anterior). Cele două forme de aport "tipice", anume numerar şi în natură, sunt specifice dreptului societar (adică în materia înfiinţării şi funcţionării societăţilor, a se vedea art. 16 din Legea nr. 31/1990). Se menţioneaza că nu există posibilitatea ca creanţa A. să nu fie considerată aport (aşa cum susţine reclamanta în argumentaţia de la f.3 a concluziilor scrise) date fiind prevederile art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 care arată expres că creanţa A. se transferă de drept şi fără contraprestaţie către FP (deci nici vorbă de mandat acordat Fondului Proprietatea pentru recuperarea creanţei cum afirmă reclamanta în concluziile menţionate mai sus). Şi dacă totuşi nu ar fi aport, aşa cum susţine reclamanta, atunci oricum nici nu poate fi aplicat art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru că acest text se referă la vărsămintele pentru aporturile în numerar, deci prin ipoteză sunt vizate aporturile. Or art. 100 este temeiul acţiunii formulate, deci lipsa de incidenţă a temeiului ar atrage netemeinicia pretenţiei (cu alte cuvinte susţinerile intimatei-reclamante în sensul că creanţa contra A. nu reprezintă aport societar sunt contrare celor afirmate în acţiune).

Creanţa contra A. nu poate fi considerată, in opinia instantei de apel, în niciun caz un aport în numerar în sensul Legii nr. 31/1990. Această concluzie apare limpede dacă se ţine seama că este vorba de aportarea unei creanţe şi de prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc expres că aportul în creanţe este considerat un aport în natură. Deci cât timp se pretinde aplicarea Legii nr. 31/1990 pentru un aport în creanţe nu se poate afirma că acel aport este în numerar.

Dacă creanţa contra A. este considerată un aport în natură atunci sigur nu poate fi aplicat art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru că nu mai poate fi vorba de vărsăminte. Cum acţiunea a fost întemeiată pe această construcţie în care aportul necesită vărsăminte, a rezultat că instanţa, neputând altera cauza acţiunii, nu a putut decât sa respinga acţiunea. În favoarea unei astfel de clasificări ar fi ante-menţionatul art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care dă în mod expres această valenţă de aport în natură aportului în creanţe şi care trimite pentru liberarea acestor aporturi la art. 84 din Legea nr. 31/1990 (deci la alt temei, altă procedură de urmat decât cea vizată de reclamanta de faţă). Contrar susţinerilor reclamantei, emiterea acţiunilor după realizarea creanţei nu este specifică aportului în numerar din moment ce art. 100 arată că acţiunile pentru care nu se realizează vărsămintele promise pot fi anulate (adică acţiunile au fost emise anterior liberării aportorului, iar nu după vărsarea integrală a aportului).

Pe această linie de idei instanta de apel subliniaza şi indiferenţa pentru soluţionarea cauzei de faţă a blocării/deblocării acţiunilor Fondului Proprietatea emise pentru valoarea reprezentată de partea de creanţă executată silit (şi întoarsă apoi A.). Aşa cum arată chiar art. 100 din Legea nr. 31/1990 obţinerea aportului promis nu este în legătură prestabilită cu emiterea acţiunilor, cât timp acţiunile pentru care nu se efectuează vărsămintele pot fi anulate. Deci emiterea şi deblocarea acţiunilor pentru Stat raportat la partea din creanţa A. ce fusese realizată prin executarea silită declarată ilegală reprezintă elemente subsecvente stabilirii naturii aportului.

Existenţa unor prevederi şi proceduri legale speciale referitoare la momentul emiterii acţiunilor, al deblocării acestora, pun în realitate discuţia dacă aportul în discuţie nu este cumva o construcţie sui generis (cu un regim particular, diferit de cele doua forme menţionate anterior). Dacă într-adevăr suntem în prezenţa unei astfel de construcţii atunci nu se poate obţine aplicarea tale-quale a art. 100 din Legea nr. 31/1990, ci trebuie demonstrat că regimul particular creat pentru acest aport permite o astfel de obligare a Statului la efectuarea de "vărsăminte". Este însă limpede pentru instanta de apel că specificităţile aportului la Fondul Proprietatea adus prin transferul creanţei contra A. înlătură logic instituţia de la art. 100 din Legea nr. 31/1990. Particularităţile aportului în discuţie încep cu modul de acordare, anume prin lege (deci special faţă de Legea nr. 31/1990), societatea în care a fost adus, anume Fondul Proprietatea, o societate cu totul specială (a se vedea ca exemplu art. 92 din Titlul al VII-lea al Legii nr. 247/2005), dar şi cu inedita instituţie a recuperării aportului (tot prin lege, art. IV din Legea nr. 10/2015; de menţionat că în baza Legii nr. 31/1990 nici nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voinţă a aportorului). Deci suntem în prezenţa unui aport neprevăzut ca modalitate de acordare de Legea nr. 31/1990, într-o societate supusă Legii nr. 31/1990 doar ca regulă generală (rar aplicată), societate profund diferită de societăţile tipice, iar aportul a fost "recuperat" de aportor printr-o normă specială legală fără nicio compatibilitate cu Legea nr. 31/1990.

Este cert că ipoteza de aplicare a art. 100 din Legea nr. 31/1990 constă în existenţa unui aport şi obligativitatea aportorului să finalizeze aportul prin vărsăminte până la liberare. Această ipoteză este perfect străină de ideea retractării ad nutum a aportului. Or această retractare a avut loc prin art. IV din Legea nr. 10/2015. Prin urmare astăzi nici nu există un aport ce trebuie vărsat, ci, eventual, doar acţiuni emise (blocate sau deblocate) fără aport corelativ. Emiterea de acţiuni în baza unei ipoteze dintr-o prevedere legală, art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, care actualmente este infirmată prin dispoziţie contrară de o prevedere legală nouă, art. IV din Legea nr. 10/2015, nu poate constitui un temei al obligării Statului la vărsarea unui aport pe care l-a recuperat prin lege (deci nu îl mai doreşte a-şi produce efectele specifice de majorare a capitalului social al Fondului Proprietatea cu valoarea acestuia, implicit de a se plăti acţiuni ale Fondului Proprietatea pe acest temei), în lipsa unei norme speciale în acest sens. Nu este permis juridiceşte a se pune în cumpănă o prevedere legală sub aspectul forţei obligatorii specifice, iar instanţa de faţă nu are prin urmare de făcut nicio altă apreciere asupra modului de legiferare optat de către legiuitor în acest domeniu în afara celor expuse mai sus.

În plus, arată instanta de apel, temeiul/cauza acţiunii ce poate fi analizat(ă) în acest apel este constituit doar din art. 100 din Legea nr. 31/1990 (deci nu şi îmbogăţirea fără justă cauză) deoarece sentinţa a fost pronunţată doar pe acest temei în favoarea reclamantei, iar apel este formulat (doar) de către pârâtă, apelul pârâtei este motivat şi nu pune în discuţie îmbogăţirea fără just temei (nici nu există apel principal sau incident al reclamantei care să vizeze discutarea îmbogăţirii fără just temei).

Reclamanta recurge totuşi şi la expunerea asupra existenţei şi utilizării acţiunilor în discuţie în scopul de a justifica echitatea pretenţiilor sale.

Instanţa de apel a inlaturat însă orice aparentă echitate în sensul legii şi în favoarea reclamantei, dar, pe acest aspect al echităţii, a mai adăugat că una din sursele acestor încurcături a constat în nelegalitatea executării silite începute la cererea reclamantei, de un executor ales de reclamantă prin mijloace juridice acceptate de reclamantă şi ulterior susţinute ca fiind legale de către reclamantă în faţa instanţelor. Deci reclamanta are rolul său în determinarea situaţiei de faţă.

Soarta acţiunilor nu face parte din cauza supusă prezentei judecăţi, iar particularităţile expuse mai sus referitoare la soarta aportului pentru Fondul Proprietatea arată o disponibilitate legislativă în această materie imposibil de previzionat la acest moment.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul FONDUL PROPRIETATEA S.A., susţinând ca decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că Statul Român a realizat un aport în creanţă/în natură şi nu un aport în numerar prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007.

Art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II stabileşte mecanismul juridic prin care Fondul Proprietatea este mandatat să valorifice creanţa Statului român împotriva A., iar sumele astfel recuperate să fie utilizate pentru subscrierea unor acţiuni emise de Fond pe numele Statului:

"Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se transferă de drept şi fără contraprestaţie de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Fondul Proprietatea creanţa împotriva A. S.A., împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului (creanţa împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului fiind denumite în continuare creanţa). După valorificarea creanţei de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de către acesta, pentru valoarea recuperată, Fondul Proprietatea va emite acţiuni noi care vor reveni în întregime şi de drept statului român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor."

În opinia recurentei, instanţa de apel porneşte de la o premisă greşită, aceea că aportul a constat în creanţa Statului român împotriva A., iar de la această premisa pretinde a face o analiză a susţinerilor noastre pentru a stabili dacă aportul în creanţă este un aport în natură, în numerar sau o construcţie sui generis. Or, aceasta este o falsă analiză propusă de instanţă deoarece aportul în creanţă este expres reglementat de Legea nr. 31/1990 ca fiind un aport în natură (art. 16 alin. (3).

Această premisă pe care se bazează întreaga analiză a instanţei de apel nu este motivată în niciun fel, ci se constituie într-o afirmaţie de natura axiomatică:

"nu există posibilitatea ca creanţa A. să nu fie considerată aport (aşa cum susţine reclamanta în argumentaţia de la f.3 a concluziilor scrise] dat fiind prevederile art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 care arată expres că creanţa A. se transferă de drept şi fără contraprestaţie către FP." (p. 6 din decizia recurată)

Însă art. 4 din Titlul II din O.U.G. nr. 81/2007 nu califică în mod expres tipul şi natura aportului adus de Statul român. Dimpotrivă, din exprimarea folosită de legiuitor, precum şi din întreg contextul raportului juridic şi istoricul creanţei împotriva A. rezultă contrariul, respectiv că Fondul Proprietatea a primit dreptul de valorificare a creanţei, sumele executate reprezentând aportul în numerar al Statului român la capitalul social al Fondului Proprietatea.

Pornind de la premisa că aportul este creanţa împotriva A., instanţa de apel reţine, în continuare, că "creanţa contra A. nu poate fi considerată în niciun caz un aport în numerar în sensul Legii nr. 31/1990. Această concluzie apare limpede dacă se ţine seama că este vorba de aportarea unei creanţe şi de prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc expres că aportul în creanţe este considerat un aport în natură." Instanţa nu aduce, în opinia recurentei, niciun argument de natură juridică pentru concluzia sa, ci printr-o eroare de argumentare logică afirmă simplu că aportul nu este în numerar pentru că este aport de creanţă, deci aport în natură, iar motivarea se bazează pe o gravă eroare în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 812007 - Titlul II, care reprezintă temeiul legal al mandatului pe care Statul Român l-a acordat Fondului Proprietatea pentru recuperarea sumelor de la debitorul A..

Recurenta sustine ca Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS dreptul acesteia de valorificare a creanţei împotriva A.. Astfel, AVAS a preluat de la Statul Român, în vederea valorificării, creanţele neperformante aferente creditelor obţinute şi neachitate de A.. Preluarea s-a făcut în temeiul mai multor acte normative, respectiv O.U.G. nr. 115/1999, O.U.G. nr. 163/1999 şi O.G. nr. 29/2002, în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, sumele obţinute de AVAB din valorificarea creanţei au ca destinaţie restituirea creditelor contractate, diferenţa fiind virată la bugetul de stat, după acoperirea cheluielilor de administrare şi de valorificare a activelor bancare preluate. Astfel cum rezultă din prevederile art. 137 alin. (1) din Constituţie şi ale Legii nr. 500/2002, veniturile bugetare şi sumele care sunt virate la bugetele de stat reprezintă proprietatea Statului, în aceste condiţii, AVAS, în calitate de instituţie publică subordonată Guvernului României, a fost mandatată să recupereze creanţele neperformante ale Statului Român. Mandatul acordat AVAS a fost confirmat de către Stat, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe:

"în operaţiunea de valorificare a dreptului de creanţă al statului împotriva S.C. A. S.A., statul a fost reprezentat de: Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului". Prin urmare, conform principiului nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet, AVAS nu putea să transfere Fondului Proprietatea decât ceea ce deţinea la rândul său, respectiv un drept de valorificare a creanţei Statului în calitate de reprezentant al acestuia.

Recurenta sustine, in continuare, ca prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 s-a acordat Fondului Proprietatea un mandat pentru recuperarea creanţei Statului Român împotriva A..

Prima teză a textului de lege reglementează transferul creanţei împotriva A. de la AVAS la Fondul Proprietatea, "de drept şi fără contraprestaţie", în scopul valorificării creanţei de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de subscrisa.

A doua teză stabileşte destinaţia sumelor recuperate de Fond, Statul Român utilizându-le pentru subscrierea unor acţiuni noi emise de Fondul Proprietatea pe numele Statului. în fapt, după cum am arătat mai sus, Statul a înţeles să utilizeze sumele pentru achitarea unei datorii deja existente faţă de Fondul Proprietatea, rezultată din neplata unor acţiuni deja emise şi nesubscrise.

Din prevederile legale mai sus menţionate rezultă, in opinia recurentei, următoarea structură legală concepută de legiuitor: într-o primă etapă, Fondul este mandatat să recupereze creanţa împotriva A. în numele Statului Român; în cea de-a doua etapă, Statul utilizează sumele recuperate pentru a subscrie acţiunile noi emise de Fondul Proprietatea pe numele său, aducându-le aşadar cu titlu de aport la capitalul social. Această destinaţie a sumelor nu permite o altă calificare juridică a titlului deţinut de Fondul Proprietatea asupra sumelor recuperate. Recurenta subliniaza, în acest sens că, dacă s-ar considera că sumele au intrat iniţial în patrimoniul Fondului Proprietatea şi doar ulterior au fost introduse în capitalul social, nu ar mai exista temei legal pentru atribuirea către Statul Român a acţiunilor emise în urma acestei operaţiuni. Practic, teza a doua a art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 ar deveni inaplicabilă. Or, cazurile în care societatea îşi poate mări capitalul social cu sume aflate în patrimoniul său - şi nu printr-un aport al acţionarilor - sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 210 din Legea nr. 31/1990. între aceste cazuri nu se regăseşte şi cel reglementat de art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007."

Recurenta sustine ca operaţiunea de compensare intervenită între Fondul Proprietatea şi Statul Român confirma cele de mai sus. Astfel, părţile au convenit ca sumele recuperate să fie utilizate de Statul Român pentru achitarea datoriei faţă de Fondul Proprietatea, rezultând din acţiunile emise de Fond şi nesubscrise de Stat. Dacă instanţa avea dubii cu privire la calificarea juridică a raporturilor dintre Stat şi Fondul Proprietatea, aceasta era obligată să apeleze la principiile de interpretare prevăzute de C. civ.. Astfel, potrivit art. 977, "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". De asemenea, art. 983 prevede că, atunci "când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă".

În cazul de faţă, arata recurenta, intenţia comună a părţilor este neechivocă. Pe de o parte, recurenta a susţinut în toate actele procesuale că a acţionat în calitate de mandatar, iar Statul Român a confirmat acest lucru prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanţie:

"în operaţiunea de valorificare a dreptului de creanţă al statului împotriva S.C. A. S.A., statul a fost reprezentat de (...) Fondul Proprietatea, conform prevederilor art. 4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 81/2007, odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ până în prezent. (...) în raport de dispoziţiile legale care reglementează creanţa împotriva S.C. A. S.A. rezultă că între Statul Român şi S.C. Fondul Proprietatea S.A. există un raport similar celui care izvorăşte din contractul de mandat". Prin urmare, calificarea juridică a raportului dintre Statul Român şi Fondul Proprietatea nu mai reprezenta o chestiune litigioasă, părţile convenind asupra acestui aspect chiar în faţa instanţei.

În opinia recurentei, aportul adus de Statul român prin aplicarea O.U.G. nr. 81/2007 este un aport în numerar şi nu un aport în natură. In urma încasării unor sume din creanţă în temeiul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II, majorarea capitalului Fondului Proprietatea şi emiterea de acţiuni noi pe numele Statului român se produceau de drept fără a mai fi necesare adunări generale ale acţionarilor de majorare a capitalului. Se efectuau doar operaţiunile contabile de înregistrare a sumei în contabilitatea Fondului şi acele formalităţi necesare obţinerii avizului ASF şi înregistrării în registrul acţionarilor a acţiunilor noi pe numele Statului. Faptul că acţiunile sunt emise după încasarea sumei exclude interpretarea că ne aflăm în prezenţa unui aport în creanţe, deoarece în această ipoteză acţiunile ar fi trebuit emise la transmiterea creanţei către Fond, aporturile în creanţe având regimul juridic al celor în natură (art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990). Acţiunile corespunzătoare acesteia sunt emise la subscriere, chiar dacă creanţa nu este încasată (neîncasarea are doar consecinţa ca acţiunile nu sunt liberate) pe când în cazul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 acţiunile nu se emit decât în cazul şi pe măsura recuperării creanţei.

Recurenta sustine că faptul că Statul a preluat creanţa înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obţinute din valorificarea creanţei. Această interpretare este mult mai plauzibilă din punct de vedere juridic şi consistentă cu întreg mecanismul juridic reglementat de legiuitor prin O.U.G. nr. 81/2007, decât interpretarea propusă de instanţa de apel, în sensul că aportul în creanţă ar fi fost retractat prin simpla voinţă a aportorului, ad nutum:

"particularităţile aportului în discuţie încep (...) dar şi cu inedita instituţie a recuperării aportului (tot prin lege, art. IV din Legea nr. 10/2015; de menţionat că în baza Legii nr. 31/1990 nici nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voinţă a aportorului." (p. 7 din decizia recurată).

Aşadar, in opinia recurentei, aportul adus de Statul român şi reglementat prin art. 4, Titlul II din O.U.G. nr. 81/2007 nu este un aport în creanţe, ci unul în numerar.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil în cauză. Recurenta sustine ca faptul că Statul a preluat creanţa înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obţinute din valorificarea creanţei. Pentru a înlătura de la aplicare temeiul juridic principal invocat de recurenta, i.e. art. 100 din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a plecat de la premisa că Legea nr. 31/1990 reprezintă doar o referinţă pentru activitatea Fondului Proprietatea, de la care există numeroase excepţii. Apoi, instanţa de apel reţine că art. 100 nu se poate aplica în niciuna din cele două ipoteze analizate, respectiv: (i) cea în care aportul este considerat aport în creanţă şi, deci, aport în natură; (ii) cea în care aportul este considerat o construcţie sui generis.

Referitor la aplicarea Legii nr. 31/1990 în cazul Fondului Proprietatea, recurenta subliniaza că aceasta este aplicabilă în completarea legislaţiei speciale. Conform art. 6 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care reglementează "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv":

"Fondul "Proprietatea" este organizat ca organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, prevăzută la art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Fondul "Proprietatea" funcţionează în conformitate cu prevederile prezentei legi. Unde prezenta lege nu dispune se aplică în mod corespunzător dispoziţiile Legii nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi, în completare, prevederi/elegii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

În ceea ce priveşte prima ipoteză, aceasta este greşită, in opinia recurentei, întrucât nu creanţa a fost adusă ca aport de Statul român, ci sumele obţinute din valorificarea creanţei împotriva A., fiind vorba, aşadar, despre un aport în numerar, şi nu în natură, ceea ce face aplicabil art. 100 din Legea nr. 31/1990.

Apoi, analiza instanţei de apel pe baza căreia consideră aportul adus de Statul român ca o construcţie sui generis este de asemenea greşită. Instanţa susţine că instituţia "recuperării aportului" prin art. IV din Legea nr. 10/2015 ar fi o particularitate a acestui aport, or, prin Legea nr. 31/1990 nu este posibilă retractarea aportului prin simpla voinţă a aportorului. Recurenta sustine ca natura şi particularitatea aportului nu pot fi determinate în baza Legii nr. 10/2015, care a apărut la 8 ani de zile după O.U.G. nr. 81/2007, prin care a fost reglementat aportul adus de Statul român la capitalul Fondului Proprietatea rezultând din creanţa A.. La momentul Legii nr. 10/2015, dosarul de întoarcere a executării silite încă nu fusese finalizat, iar sumele de bani se aflau încă în patrimoniul Fondului Proprietatea, aşa încât mecanismul "retractării" confirmă în realitate teza subscrisei în sensul că aportul nu a fost unul în creanţă ci în numerar. Aşa-zisa recuperare a aportului reprezintă, în această ipoteză, doar o revocare a mandatului acordat Fondului Proprietatea pentru valorificarea creanţei împotriva A., sumele valorificate deja rămânând în patrimoniul Fondului cu titlul de aport în numerar. Faptul că ulterior întoarcerea executării silite a fost admisă în mod irevocabil, iar recurenta obligată să restituie sumele executate, nu influenţează natura şi particularităţile aportului, ci naşte problema acoperirii de către Statul român a acţiunilor deja primite la capitalul Fondului. Aşa fiind, folosirea pretinsei particularităţi a "retractării ad nutum" a aportului pentru a face inaplicabilă art. 100 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o greşită aplicare a legii, motiv pentru care se impune modificarea în tot a Deciziei recurate.

În mod greşit instanţa de apel retine ca obţinerea aportului promis nu este în legătură prestabilită cu emiterea acţiunilor, mai sustine recurenta.

Prima instanţă a admis acţiunea în baza temeiului principal, respectiv art. 100 alin. (2) coroborat cu art. 65 din Legea nr. 31/1990, motiv pentru care nu a mai analizat şi temeiul subsidiar. Instanţa de apei, la rândul său, nu a analizat acest temei subsidiar, motivând că nu s-a formulat apel incident sau principal. În realitate, arata recurenta, nu avea interes să formuleze apel principal deoarece soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii a fost în favoarea sa. Apoi, în ceea ce priveşte un eventual apel incident, conform art. 293 C. proc. civ., intimatul poate adera la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Or, recurenta sustine ca nu avea interes să formuleze nici apel incident, nefiind în interesul Fondului Proprietatea să schimbe hotărârea primei instanţe care admisese acţiunea formulată. Instanţa de apel avea însă eventual posibilitatea trimiterii spre rejudecare a întregii cauze, pentru a se asigura dublul grad de jurisdicţie şi pentru partea adversă.

Deşi susţine că nu va analiza temeiul îmbogăţirii fără justă cauză deoarece apelul pârâtei nu a pus în discuţie aceste temei, iar recurenta nu a formulat apel principal sau incident, instanţa de apel a analizat în fapt acest temei şi l-a respins în mod indirect ca neîntemeiat, considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză deoarece Fondul Proprietatea nu s-ar afla într-o poziţie de inechitate. In acest sens, instanţa de apel a aratat că nu există nicio aparentă echitate în sensul legii şi în favoarea recurentei, precizând că nelegalitatea executării silite ar fi culpa acesteia, deoarece executorul a fost ales de Fond, prin mijloace juridice acceptate de acesta şi ulterior susţinute ca fiind legale în faţa instanţelor judecătoreşti.

Recurenta solicita instanţei de recurs să cenzureze cele reţinute de instanţa de apel, întrucât nu poate fi considerată în culpă pentru actele executorului judecătoresc, care s-au dovedit a fi nelegale în faţa instanţelor judecătoreşti.

Intimatul-pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR, a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 apreciază că hotărârea pronunţată de către instanţa de apel este temeinică şi legală, fiind concluzia unui raţionament la care instanţa de apel a analizat sub toate aspectele particularităţile aportului ce face obiectul speţei. Stabilită fiind specificitatea atât a modului de acordare, a tipului de societate în care a fost adus acest aport, este o societate atipică în comparaţie cu celelalte tipuri de societăţi comerciale care se cârmuiesc după Legea nr. 31/1900, precum şi modalitatea specifică de recuperare a aportului care este stabilită printr-o Normă specială legală care nu derogă de la legea specială prevăzută de Legea nr. 31/1990, analizând sub larg aspect aplicabilitatea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 31/1990 instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că acest temei de drept principal invocat de către recurentul-reclamant nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţa de faţă.

Cu privire la neanalizarea de către instanţa de apel a capătului de cerere subsidiar, intimatul arată ca este corectă soluţia pronunţată de instanţa de apel care în hotărârea sa, a constatat că ambele limite raţionale ale principiului devoluţiunii sunt respectate dată fiind construcţia apelului, obiectul lui şi lipsa unui apel incident cu privire la soluţia pronunţată şi la apelul incident formulat de către parte. Nu consideră că este prejudiciată partea adversă, care avea la dispoziţie şi altă cale procedurală de a-şi întregi soluţia pronunţată de instanţa de fond, respectiv dispoziţiile art. 281 1 din C. proc. civ. de la 1865.

Recursul nu este fondat.

Recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., considerând, în esenţă, că Statul Român a realizat un aport în numerar si nu un aport în creanţă/în natură, având în vedere art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, care stabileşte mecanismul juridic prin care Fondul Proprietatea este mandatat să valorifice creanţa Statului român împotriva A., iar sumele astfel recuperate să fie utilizate pentru subscrierea unor acţiuni emise de Fond pe numele Statului.

Recurenta mai susţine că Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS dreptul acesteia de valorificare a creanţei împotriva A., iar conform principiului nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet, AVAS nu putea să transfere Fondului Proprietatea decât ceea ce deţinea la rândul său, respectiv un drept de valorificare a creanţei Statului în calitate de reprezentant al acestuia. Recurenta susţine, in continuare, ca prin art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007 s-a acordat Fondului Proprietatea un mandat pentru recuperarea creanţei Statului Român împotriva A., iar Statul Român a confirmat prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanţie că recurenta a acţionat în calitate de mandatar al Statului.

În opinia recurentei, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că art. 100 din Legea nr. 31/1990 nu este aplicabil în cauză. Faptul că Statul a preluat creanţa înapoi de la Fondul Proprietatea prin Legea nr. 10/2015 demonstrează teza sa, în sensul că aceasta nu a fost adusă ca aport la capitalul social al Fondului, ci aportul a constat în sumele obţinute din valorificarea creanţei.

În fine, recurenta susţine şi că, în mod greşit, instanţa de apel nu a analizat temeiul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză invocat prin cererea de chemare in judecata.

Niciunul din motivele invocate de recurentă, astfel cum au fost detaliate prin cererea de recurs, nu poate fi primit, decizia recurată fiind temeinic si judicios motivată.

Problema esenţială ridicată de speţa de faţă, şi anume natura aportului adus în Fondul Proprietatea de Statul Român prin transferul creanţei Statului contra A., a fost corect analizată de instanţa de apel, pornind de la legislaţia specială incidentă în cauză. Chiar dacă activitatea Fondului Proprietatea apare la modul general cârmuită de Legea nr. 31/1990, în realitate de la această lege există numeroase excepţii, pornind chiar de la înfiinţarea Fondului şi scopul înfiinţării acestuia, multe din aporturile anterioare aduse de Stat în Fondul Proprietatea nefiind grefate în general pe proceduri specifice Legii nr. 31/1990, aşa cum s-a reţinut în mod judicios în decizia recurată.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea Legii nr. 31/1990 în cazul Fondului Proprietatea, însăşi recurenta subliniază că aceasta este aplicabilă în completarea legislaţiei speciale. Conform art. 6 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care reglementează "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv":

"Fondul "Proprietatea" este organizat ca organism de plasament colectiv, din categoria altor organisme de plasament colectiv (AOPC), sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, prevăzută la art. 114 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Fondul "Proprietatea" funcţionează în conformitate cu prevederile prezentei legi. Unde prezenta lege nu dispune se aplică în mod corespunzător dispoziţiile Legii nr. 297/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi, în completare, prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

De asemenea, nu există nicio îndoială asupra faptului că ceea ce s-a transferat "de drept şi fără contraprestaţie" către Fondul Proprietatea, potrivit prevederilor art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, a fost creanţa A..

Art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 - Titlul II prevede:"Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, se transferă de drept şi fără contraprestaţie de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Fondul Proprietatea creanţa împotriva A. S.A., împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului (creanţa împreună cu toate accesoriile aferente acumulate până la data transferului fiind denumite în continuare creanţa). După valorificarea creanţei de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de către acesta, pentru valoarea recuperată, Fondul Proprietatea va emite acţiuni noi care vor reveni în întregime şi de drept statului român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor."

Recurenta susţine, în mod netemeinic, că Fondul Proprietatea a preluat de la AVAS doar dreptul acesteia de valorificare a creanţei împotriva A.. Astfel, AVAS a preluat de la Statul Român, în vederea valorificării, creanţele neperformante aferente creditelor obţinute şi neachitate de A.. Preluarea s-a făcut în temeiul mai multor acte normative, respectiv O.U.G. nr. 115/1999, O.U.G. nr. 163/1999 şi O.G. nr. 29/2002, în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, sumele obţinute de AVAB din valorificarea creanţei au ca destinaţie restituirea creditelor contractate, diferenţa fiind virată la bugetul de stat, după acoperirea cheluielilor de administrare şi de valorificare a activelor bancare preluate. AVAS, în calitate de instituţie publică subordonată Guvernului României, a fost mandatată să recupereze creanţele neperformante ale Statului Român.

Este adevărat ca mandatul acordat AVAS a fost confirmat de către Stat, prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe:

"în operaţiunea de valorificare a dreptului de creanţă al statului împotriva S.C. A. S.A., statul a fost reprezentat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului".

Este eronată, însă, raportarea recurentei la principiului nemo plus iuris transfere ad alium potest quam ipse habet, susţinerea că AVAS nu putea să transfere Fondului Proprietatea decât ceea ce deţinea la rândul său, respectiv un drept de valorificare a creanţei Statului în calitate de reprezentant al acestuia, fiind lipsită de orice temei juridic, câtă vreme titularul creanţei este însuşi Statul, aşadar cel care transferă creanţa, prin reprezentantul său, AVAS fiind instituţia guvernamentală mandatată de Statul Roman să recupereze creanţele neperformante ale acestuia.

Trebuie menţionat în acest context că Fondul Proprietatea a fost înfiinţat în anul 2005 pentru despăgubirea persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate în mod abuziv de regimul comunist, prin acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea, in funcţie de pierderile suferite. Spre deosebire de AVAS, instituţie publică subordonată Guvernului României, mandatată să recupereze creanţele neperformante ale Statului Român, Fondul Proprietatea este o societate comerciala pe acţiuni (aşadar, nu este o instituţie guvernamentală), Statul Roman fiind acţionarul iniţial unic al Fondului Proprietatea. Bineînţeles că şi acestei societăţi comerciale i se aplică legea generală, reprezentată în principal în aceasta materie de Legea nr. 31/1990, însă doar în măsura în care nu există prevederi speciale în alte acte normative, care să se aplice cu prioritate.

Aşa fiind, după cum rezultă în mod clar din textul de lege mai sus menţionat, transferul "de drept şi fără contraprestatie" de la AVAS la Fondul Proprietatea a avut ca obiect creanţa statului împotriva S.C. A. S.A., şi nu sumele obţinute din valorificarea creanţei împotriva A., cum susţine recurenta, adăugând nepermis la lege, această creanţa reprezentând aport adus de Statul Roman la Fondul Proprietatea, societate comercială pe acţiuni, aport calificat corect de instanţa de apel ca fiind un aport în creanţa/natură, cu particularităţile prevăzute în legislaţia specială. Aceasta a fost voinţa legiuitorului, exprimată în mod clar şi reţinuta in mod corect de instanţă.

Astfel, dacă creanţa contra A. este considerată un aport în creanţa/natură devine evident că nu mai poate fi aplicat art. 100 din Legea nr. 31/1990 pentru că nu mai poate fi vorba de vărsăminte. Art. 100 arată că acţiunile pentru care nu se realizează vărsămintele promise pot fi anulate (adică acţiunile au fost emise anterior liberării aportorului, iar nu după vărsarea integrală a aportului), iar obţinerea aportului promis nu este în legătură prestabilită cu emiterea acţiunilor. Deci emiterea şi deblocarea acţiunilor pentru Stat raportat la partea din creanţa A. ce fusese realizată prin executarea silită declarată ilegală reprezintă elemente subsecvente stabilirii naturii aportului, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Este corectă şi analiza referitoare la caracterul particular al acestui aport, caracter subliniat de dispoziţiile legale speciale ce îl creionează: modul de acordare, anume prin lege (deci special faţă de Legea nr. 31/1990), societatea în care a fost adus, anume Fondul Proprietatea, o societate cu totul specială (a se vedea, spre exemplu art. 92 din Titlul al VII-lea al Legii nr. 247/2005), dar şi cu instituţia recuperării aportului (tot prin lege, art. IV din Legea nr. 10/2015), o asemenea recuperare nefiind posibilă în baza Legii nr. 31/1990 prin simpla voinţă a aportorului.

Retractarea aportului a avut loc prin art. IV din Legea nr. 10/2015, astfel încât nu mai exista un aport ce trebuie vărsat, ci, eventual, doar acţiuni emise (blocate sau deblocate) fără aport corelativ. Din nou, în mod judicios, instanţa de apel constată că emiterea de acţiuni în baza unei ipoteze dintr-o prevedere legală, art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007, care actualmente este infirmată prin dispoziţie contrară de o prevedere legală nouă, art. IV din Legea nr. 10/2015, nu poate constitui un temei al obligării Statului la vărsarea unui aport pe care l-a recuperat prin lege (deci nu îl mai doreşte a-şi produce efectele specifice de majorare a capitalului social al Fondului Proprietatea cu valoarea acestuia, implicit de a se plăti acţiuni ale Fondului Proprietatea pe acest temei), în lipsa unei norme exprese în acest sens. Aşa cum a precizat şi instanţa de apel, legiuitorul este suveran în opţiunile sale, prevederile legale fiind general obligatorii.

Odată transferată creanţa Statului Roman de la AVAS (care o preluase de la A. pentru că era "neperformantă" şi, în temeiul legii, urma sa o valorifice pentru Stat) către Fondul Proprietatea, aceasta entitate, la rândul său, pentru a putea converti acea creanţa în acţiuni trebuia mai întâi sa o valorifice, să o transforme într-o creanţă "performantă". Acest pas intermediar sau "similar", în terminologia folosită de intimată prin întâmpinare, este necesar şi obligatoriu pentru atingerea scopului propus prin lege. Deosebirea, însă, dintre cele doua operaţiuni de valorificare a creanţei neperformante a A. in numele Statului Roman este esenţială. În cazul AVAS, această instituţie guvernamentală a fost creată pentru a prelua aceste creanţe si a le valorifica, respectiv a le recupera în numele Statului Roman, sumele astfel obţinute fiind destinate restituirii creditelor contractate, diferenţa fiind virată la bugetul de stat, după acoperirea cheltuielilor de administrare şi de valorificare a activelor bancare preluate. În cazul Fondului Proprietatea, entitate înfiinţată, de asemenea, de Guvernul României, sub forma unei societăţi comerciale, creanţele sunt transferate de drept si fără contraprestaţie către acest Fond, care trebuie sa le "recupereze" pentru a le face performante, respectiv capabile să fie convertite în acţiuni. După valorificarea creanţei de către Fondul Proprietatea prin orice metodă aleasă de către acesta, pentru valoarea recuperată Fondul Proprietatea va emite acţiuni noi care vor reveni în întregime şi de drept statului român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. Aceasta convertire se realizează după regulile ce guvernează funcţionarea societăţilor comerciale, cu menţiunea că Fondul Proprietatea este o societate comerciala guvernată primordial de regulile speciale create de legiuitor pentru a accelera procesul de valorificare a respectivelor creanţe, reguli care se completează, însă, cu toate celelalte reguli aplicabile societăţilor comerciale din aceeaşi categorie, în măsura compatibilităţii.

Este adevărat că legiuitorul, în legislaţia specială, derogatorie de la dreptul societar comun, reprezentat în principal de Legea nr. 31/1990, nu defineşte în mod expres acest transfer al creanţei drept "aport", dar acest lucru nici nu este necesar. În calitatea sa de acţionar (iniţial chiar unicul), Statul Roman înţelege să transfere către societatea comercială pe acţiuni Fondul Proprietatea o anumită creanţă, aceasta fiind chiar definiţia aportului în creanţe (considerat, de altfel, şi aport în natură) efectuat de oricare dintre acţionarii unei astfel de entităţi. Că acea creanţă este "neperformantă", trebuie valorificată, trebuie adusă efectiv în societate, este doar un pas intermediar, ce ţine de calitatea respectivei creanţe şi nu schimbă cu nimic natura aportului.

Daca aportul în numerar este un aport în bani, aportul în creanţe, ce intră în categoria aporturilor în natură, se referă la drepturile de creanţă pe care unul dintre asociaţi le are asupra unui terţ şi pe care întelege să le transmită societăţii cu titlu de aport. Aportul unei creanţe este echivalent cu cesiunea dreptului de creanţă către societate în schimbul unor fracţiuni din capitalul social. Prin această cesiune de creantă nu se schimbă statutul obligaţional al acestui drept patrimonial, adică el nu devine în patrimoniul cesionarului (o anumită societate) obiect al altui drept real, ci devine element component al capitalului social.

Aportul în creanţe este un aport sub condiţie care constă în realizarea acestora la scadentă şi întocmai cum au fost asumate de debitor, fiind considerat vărsat numai în momentul încasării efective de către societate, asociatul aportor urmând a fi "liberat" doar în măsura în care societatea obţine plata sumei reprezentând valoarea cu care creanţele le-au fost incluse în capital (art. 16 alin. (3) si art. 84 din Legea nr. 31/1990, republicată).

Este, de asemenea, firesc ca această valorificare a creanţei să fie coordonată de însuşi beneficiarul creanţei, Fondul Proprietatea, dar, din nou, trebuie subliniat ca respectiva creanţă este deja aportată către această entitate, Fondul Proprietatea fiind îndrituit să efectueze toate demersurile pentru a o valorifica în sensul prevăzut de lege, pentru a se atinge scopul final urmărit de legiuitor.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, existenţa unor prevederi şi proceduri legale speciale referitoare la momentul emiterii acţiunilor, al deblocării acestora ar putea conduce la ideea că aportul în discuţie este o construcţie sui generis, cu un regim particular, diferit de cele două forme de aport prevăzute în dreptul societar comun, fiind necesar într-o asemenea concepţie, să se verifice dacă regimul particular creat pentru acest aport permite o obligare a Statului la efectuarea de "vărsăminte", în sensul prevăzut de art. 100 din Legea nr. 31/1990. Or, particularităţile aportului la Fondul Proprietatea adus prin transferul creanţei contra A. (modul de acordare prin lege, societatea cu totul specială în care a fost adus, anume Fondul Proprietatea, posibilitatea recuperării aportului prin lege) conduc la concluzia că suntem în prezenţa unui aport neprevăzut ca modalitate de acordare de Legea nr. 31/1990, într-o societate diferită de societăţile reglementate în Legea nr. 31/1990, ceea ce înlătură în mod evident instituţia de la art. 100 din Legea nr. 31/1990.

Ipoteza de aplicare a art. 100 din Legea nr. 31/1990 constă în existenţa unui aport şi obligativitatea aportorului să finalizeze aportul prin vărsăminte până la liberare. Aportul în cauza de faţă (creanţa A.) a fost adus la Fondul Proprietatea prin lege (art. 4 din Titlul II al O.U.G. nr. 81/2007) şi tot prin lege a fost retractat (art. IV din Legea nr. 10/2015), astfel încât nu mai exista niciun aport ce trebuie vărsat, ci, eventual, doar acţiuni emise (blocate sau deblocate) fără aport corelativ. Aceasta a fost voinţa legiuitorului, expresă, neechivocă şi obligatorie şi trebuie respectată ca atare.

În situaţia particulară a unei creanţe neperformante, ce trebuie mai întâi recuperată, acţiunile sunt emise în mod evident abia după încasarea sumei, situaţie specială, reglementată în mod special de legiuitor. Astfel, acţiunile corespunzătoare unui aport obişnuit în creanţe (care este supus regimului juridic al celor în natură conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990) sunt emise la subscriere, chiar dacă creanţa nu este încasată (neîncasarea având doar consecinţa că acţiunile nu sunt liberate), pe când în cazul art. 4 din O.U.G. nr. 81/2007 acţiunile nu se emit decât în cazul şi pe măsura recuperării creanţei (recuperarea acestei creanţe fiind problematică, motiv pentru care s-a şi creat acest mecanism special de valorificare).

În ceea ce priveşte criticile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a analizat temeiul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză invocat prin cererea de chemare în judecata, Înalta Curte urmează a le înlătura, de asemenea, ca nefondate. Instanţa de apel a respectat atât principiul tantum devolutum quantum apellatum, cât şi principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Recurenta nu contestă faptul că nu a solicitat instanţei de apel să analizeze hotărârea primei instanţe şi din perspectiva temeiului subsidiar, susţinând că nu a avut interes să formuleze apel incident, câtă vreme prima instanţa a pronunţat o hotărâre prin care s-a admis acţiunea formulată.

Înalta Curte retine că, în mod greşit, recurenta consideră că instanţa de apel avea, eventual, posibilitatea trimiterii spre rejudecare a întregii cauze, chiar în absenţa unei astfel de solicitări din partea sa.

Prin neformularea apelului principal, partea se declară de acord cu hotărârea pronunţată, dar nu necondiţionat, ci numai dacă aceasta nu va fi apelată de cealaltă parte. Apelul incident este o cerere care se grefează pe cererea de apel principal. Scopul unui asemenea apel este de a oferi intimatului posibilitatea de a solicita reformarea hotărârii atacate, doar dacă apelantul principal introduce o cerere de apel.

Apelul incident este o reacţie la apelul principal. Este adevărat că nu orice intimat are interes să declare apel incident, ci numai acela care tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe. În cazul în care intimatul nu a căzut în pretenţii în primă instanţă, nu ar avea interes să declare un apel incident, dar se poate apăra si poate avea propriile solicitări adresate instanţei de apel în fata căreia partea potrivnica solicită schimbarea hotărârii primei instanţe, favorabile intimatului până la acel moment.

Raţiunea apelului incident este aceea că părţile din proces pot avea interesul de a formula cale de atac împotriva hotărârii primei instanţe în ipoteza în care alte părţi din cauză declară apel principal împotriva respectivei hotărâri, o eventuală soluţie din apelul principal putând fi vătămătoare pentru acele părţi care au avut câştig de cauză în primă instanţă. Aprecierea interesului de a exercita apelul incident se face de la caz la caz, în raport cu dispozitivul hotărârii atacate, prin care i s-a dat intimatului o satisfacţie deplină ori i s-a dat numai o satisfacţie parţială, instanţa de control fiind, însă, obligată întotdeauna să verifice dacă prin soluţia ce se dă apelului incident se păstrează cadrul substanţial al judecăţii în primă instanţă.

Aşadar, interesul apare în momentul în care intimatul ia cunoştinţă de cererea de apel principală şi de motivele pe care aceasta se întemeiază. Având în vedere aceste circumstanţe, intimatul este cel care apreciaza dacă este necesară reanalizarea unor soluţii cuprinse în hotărârea primei instanţe şi adresează cel putin o solicitare în acest sens instantei de apel. În caz contrar, aceste soluţii ar obţine putere de lucru judecat.

Or, o asemenea solicitare nu a fost adresată instantei de apel, aspect necontestat de recurentă, deşi apelul părţii adverse a tins, în mod evident, la schimbarea în tot a hotărârii primei instante, astfel încat soluţia recurată este legală şi temeinică şi sub acest aspect. Instanţa de apel a precizat în mod clar că nu analizează decât aspectele cu care a fost investita, contrar celor susţinute de recurentă.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată ca recursul nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul FONDUL PROPRIETATEA S.A. împotriva deciziei civile nr. 1164 din 18 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2021.