Classification of equipment lease with operators as locatio versus contract for works; validity of additional charges under synallagmatic lease

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 13 iulie 2020, pe rolul Tribunalului Constanţa sub numărul x/2020, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea societăţii pârâte B. S.R.L. la plata sumelor de 81.650 de euro - contravaloarea serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018, 12.300 de euro - dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 29 decembrie 2018 până la 12 mai 2020, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă aceluiaşi debit, calculată de la 13 mai 2020 şi până la stingerea integrală a obligaţiei principale, precum şi cheltuielile de judecată efectuate în proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1164, 1170, 1182, 1196, 1272, 1516 şi 1530 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 452/08.04.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu societatea pârâtă de naţionalitate italiană B. S.R.L.

A fost obligată societatea pârâtă la plata, în favoarea societăţii reclamante, a următoarelor sume: 81.650 de euro - contravaloarea serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018; 6.697,537 de euro - dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 29 decembrie 2018 până la 12 mai 2020; dobândă legală penalizatoare de 6 % pe an, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 13 mai 2020 şi până la stingerea integrală a obligaţiei principale; 12.345,94 RON - cheltuieli de judecată (din care 9.854,94 RON - taxă judiciară de timbru şi 2.491 de RON - contravaloarea serviciilor de cazare şi masă + servicii de traducere).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 379/2021 din 23 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal aTop of FormBottom of Forma fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă şi a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 210 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre reiudecare, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea cererii de recurs, pârâta a susţinut aplicarea greşita a prevederilor art. 1.777 din C. civ., arătând că instanţa de apel, deşi nu a precizat în mod expres acest articol, a făcut aplicarea lui, considerând fără temei că, în speţă, contractul incheiat de recurentă şi societatea A. S.R.L., este un contract de închiriere şi nu unul de antrepriză, raportat la activitatea concreta prestată.

Din articolul mai sus menţionat rezultă cu claritate că locaţiunea, adică inchirierea, presupune ca o parte să asigure celeilalte părţi folosinţa unui bun, pe o anumita perioadă de timp. In concret, societatea reclamantă nu a asigurat recurentei folosinţa vreunei macarale, ci, prin intermediul salariaţilor săi, operatori de macarale, aceasta a prestat serviciul pentru care a fost încheiat contractul. Reclamanta nu a asigurat niciun moment folosinţa de către recurentă a vreunei macarale, dovada fiind şi rapoartele de lucru depuse de societatea A. S.R.L. la dosarul cauzei.

Faptul că în acea convenţie/contract se face referire la zile de închiriere, nu transformă acest contract într-unul de închiriere, obiectul contractului din Convenţia/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 fiind, de altfel:

"Furnizarea de macarale mobile şi trailer, necesare pentru proiectul Activitate de Reabilitare a sistemului convectiv pentru C. în cadrul D.", urmată de prezentarea costurilor echipamentelor pentru acest demers.

Pornind de la clauza menţionată, nu se poate considera că această Convenţie se încadrează în prevederile art. 1.777 C. civ., întrucât, aşa cum s-a arătat, atât la fond, cât şi în apel, reclamanta a utilizat, acest "cost al echipamentelor" în format tabelar, pentru stabilirea preţului contractului, pentru fiecare utilaj, preţul/utilaj aferent unei zile de utilizare în realizarea activităţii pentru care a fost încheiat contractul. Cu alte cuvinte, pentru realizarea operaţiunilor la boilerul E., societatea A. S.R.L. a stabilit un preţ total, acest preţ având ca elemente componente preţul fiecărui utilaj (i.e. macarale) de utilizare la faţa locului pentru realizarea operaţiunii contractate în raport de numărul de zile preconizate a fi lucrate. Aşadar, serviciul prestat de intimata-reclamantă a fost unul de prestări servicii şi nu unul de închiriere.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în justificarea calificării contractului de închiriere, recurenta arată că tocmai participarea operatorilor calificaţi schimbă natura contractului, în aceea de prestări servicii, întrucât nu beneficiarul este cel care utilizează utilajele "închiriate", ci aceste utilaje sunt manevrate de operatorul prestatorului şi, în acest mod, este prestat serviciul.

Este absurdă ipoteza în care, deşi utilajele sunt manevrate de către operatorii prestatorului, riscul să fie transferat la beneficiar, în condiţiile în care nu acesta este cel care utilizează utilajele, ci ele sunt utilizate/manevrate în beneficiul său. Intr-adevar, în situaţia în care utilajele ar fi fost manevrate de către beneficiar, era normal ca acesta să suporte riscul contractului.

Mai mult, deşi instanţa a considerat un element esenţial stabilirea riscului în "sarcina clientului", recurenta arată că, în realitate, riscul este la societatea prestatoare, întrucât în cuprinsul Convenţiei/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 se prevede limitarea răspunderii societăţii prestatoare şi nu trecerea răspunderii în sarcina "clientului".

Aşadar, răspunderea pentru prestarea de servicii de ridicare a componentelor vechi ale boilerului şi punerea pe poziţie a componentelor noi este în sarcina prestarorului, societatea A. S.R.L., şi nu a recurentei, iar, în raport de toate aspectele menţionate, devin incidente prevederile art. 1.851 din C. civ.

Natura juridică a unui contract este dată de substanţa economică/juridică a contractului şi nu de denumirea acestuia sau greşita utilizare a unor termeni în cuprinsul lui. De altfel, chiar în Convenţia/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 sunt prevăzute clauze care arată că părţile au avut în vedere, în fapt, prestare de servicii şi nu vreo inchiriere de utilaje.

Mai mult, arată recurenta, ţinerea/pregătirea rapoartelor de lucru nu este specifică contractului de inchiriere, cu atât mai mult cu cât intimata reclamantă nu a făcut in niciun fel dovada prezenţei vreunei persoane din partea recurentei, care să fi semnat rapoartele de lucru, în condiţiile în care suma suplimentară a fost facturată în baza acestor rapoarte neasumate de către recurentă.

Deşi, pe parcursul întregului proces, recurenta a arătat că niciunul din rapoartele de lucru depuse la dosarul cauzei nu are vreo semnătură din partea sa, nu a fost niciunul asumat prin semnătura, instanţa de apel nu a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate nimic despre această împrejurare.

Recurenta a susţinut că îndeplinirea obligaţiilor suplimentare nu a fost asumată de către aceasta în niciun fel, prin urmare consideră că nu datorează aceasta sumă suplimentară pretinsă, iar din documentele depuse la dosar de către societatea reclamantă nu reiese care au fost serviciile "prestate" suplimentar.

Recurenta opinează că suntem în situaţia unui contract de antrepriză în care părţile, deşi nu au încheiat un contract scris, societatea A. S.R.L. a "prestat" serviciul, comensurat la suma de 128.300 euro, pentru întreaga lucrare, din care pârâta a achitat parţial această sumă, însă suma de 45.000 euro a fost facturată, fără a fi prestate servicii suplimentare.

După cum se poate constata din corespondenţa ataşată de societatea reclamantă, a susţinut recurenta, nu există comunicări scrise din care să rezulte asumarea de către recurentă, înainte de a fi prestat serviciul, a vreunui tarif suplimentar propus de societatea reclamantă, iar pentru "aşa zise" servicii suplimentare nu exista nici măcar o înţelegere în acest sens, astfel că "in lipsa determinării preţului antreprizei ca element esenţial al contractului sinalagmatic, contractul este lovit de nulitute". (Decizia nr. 3814/02.09.2014, ICCJ).

Într-o altă critică, recurenta invocă aplicarea greşita a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.269 din C. civ., susţinând că în mod eronat instanţa de apel s-a raportat la acestea, întrucât, în speţă, nu se pune problema unei interpretări a clauzelor contractuale ale Convenţiei/Contractului nr. x din 09.07.2018, având în vedere că sunt clare; în cauză este necesar a se stabili dacă respectivele clauze, precum şi modalitatea concretă în care s-au îndeplinit obligaţiile contractuale, se încadrează în prevederile legale referitoare la contractul de închiriere sau în prevederile legale referitoare la contractul de prestări servicii (antrepriză), respectiv care este contractul, dintre cele două menţionate, care se apropie cel mai mult de activitatea prestată de către intimata-reclamantă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârea pronunţată în fond de Tribunalul Constanţa.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Cu titlu prealabil, trebuie menţionat că excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare a fost respinsă, potrivit considerentelor reţinute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Constanţa, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu se regăseşte în speţă, întrucât, hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se relevă, a fost supusă căii de atac a apelului, în etapa de jurisdicţie anterioară, iar împotriva soluţiei pronunţate în apel a fost exercitată prezenta cale extraordinară de atac.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în sinteză, într-o primă critică, aplicarea greşita a prevederilor art. 1.777 din C. civ., arătând că instanţa de apel, deşi nu a precizat în mod expres acest articol, a făcut aplicarea lui, considerând fără temei că, în speţă, contractul încheiat între părţi este un contract de închiriere, şi nu unul de antrepriză, raportat la activitatea concretă prestată.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.269 din C. civ., susţinând, în esenţă, că în mod eronat instanţa de apel s-a raportat la acestea, întrucât, în speţă, nu se pune problema unei interpretări a clauzelor contractuale ale Convenţiei/Contractului nr. x din 09.07.2018, având în vedere că sunt clare.

Aceste critici nu sunt, însă, fondate.

În acest sens, Înalta Curte constată că disputa juridică poartă, în primul rând, asupra naturii juridice a contractului încheiat între părţi, recurenta-pârâtă susţinând existenţa unui contract de antrepriză, în timp ce intimata-reclamantă consideră că este vorba despre un contract de închiriere utilaje cu personal deservent, iar, în al doilea rând, se constată că părţile sunt în divergenţă asupra incidenţei instituţiei interpretării contractului.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, instanţa de apel a respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi analizând cu rigurozitate dispoziţiile art. 1225 din C. civ., art. 1226, art. 1.266, art. 1.267, art. 1268, art. 1.269, art. 1.777 şi art. 1.851 alin. (1), din acelaşi cod, a statuat, în mod corect, că obiectul contractului l-a reprezentat operaţiunea juridică de închiriere a unor utilaje împreună cu operatorii lor, operaţiune la care părţile au făcut referire, în mod expres, în cuprinsul corespondenţei lor şi în special în comanda de achiziţie avută în vedere şi de prima instanţă.

În contextul relevat, Înalta Curte aminteşte dispoziţiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora "părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică şi de bunele moravuri".

Aşadar, potrivit dispoziţiilor generale reglementate în materia obligaţiilor, părţile au libertatea de a contracta, de a determina conţinutul convenţiilor lor, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi bunele moravuri. De asemenea, clauzele obişnuite ale unui contract, în funcţie de natura acestuia, sunt subînţelese, cele derogatorii trebuind să fie prevăzute expres, în limitele anterior amintite.

Principiul libertăţii contractuale înglobează, totodată, dreptul părţilor de a deroga, prin convenţii particulare, de la normele generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu sunt imperative ori de ordine publică.

Acelaşi principiu impune evaluarea contractului potrivit unor reguli prestabilite de interpretare, astfel încât legea conferă prioritate voinţei reale şi concordante a părţilor, totodată, impune interpretarea contractului în mod sistematic, adaptată ansamblului şi naturii lui dar şi în sensul de a se da efect acestuia ca realitate juridică.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că ori de câte ori actul încheiat de părţi nu este suficient de clar, acesta se impune a fi interpretat.

Cu privire la aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului, susţinută de recurenta-pârâtă prin raportare la împrejurarea că, în speţă, clauzele contractului dintre părţi sunt clare, Înalta Curte observă că pentru stabilirea naturii juridice a contractului, asupra căreia părţile au o poziţie divergentă, era necesară lămurirea obiectului acestuia, aşa cum, în mod corect, s-a procedat.

În speţă, instanţa de apel a reţinut judicios că tribunalul a stabilit în mod corect obiectul contractului, în concordanţă cu voinţa părţilor, din corespondenţa acestora şi, în special, din comanda de achiziţie (avută în vedere şi de prima instanţă), rezultând fără echivoc intenţia părţilor de închiriere a unor utilaje împreună cu operatorii lor. De asemenea, a constatat că, plecând de la voinţa internă a părţii şi clauzele contractului analizat, reclamanta nu a prestat un serviciu în favoarea pârâtei, ci a închiriat către aceasta mai multe macarale alături de personalul calificat, în corespondenţa dintre părţi fiind făcută referire doar la închirierea utilajelor, iar nu la prestarea unor servicii.

Astfel, raportat la cele de mai sus, dat fiind că, tocmai în considerarea necesităţii lămuririi obiectului contractului, instanţa de apel a procedat la interpretarea clauzelor contractuale, Înalta Curte constată că nu se poate reţine aplicarea greşită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.269 din C. civ., aşa cum solicită recurenta.

Înalta Curte aminteşte şi dispoziţiile art. 1270 C. civ., în raport cu care contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, acesta modificându-se sau încetând numai prin acordul părţilor sau din cauze autorizate de lege

Contractul este un act de voinţă care generează obligaţii, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voinţă. Potrivit acestui principiu, părţile sunt cele care stabilesc întinderea obligaţiilor asumate prin respectivul contract, iar interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conţinutului convenţiei şi permite o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

Potrivit C. civ., dispoziţiile legale referitoare la contractul de locaţiune sunt cuprinse în art. 1777 - 1850, iar dispoziţiile referitoare la contractul de antrepriză sunt cuprinse în art. 1851 - 1880.

Art. 1.777 din C. civ., a cărui aplicare greşită se invocă, stipulează că: "locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie".

Art. 1.851 alin. (1) din C. civ. prevede că "prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ".

Astfel, contractul de locaţiune este acel contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui bun în schimbul unui preţ, denumit chirie.

Contractul de prestări servicii sau antrepriză este contractul prin care o parte se obligă să execute pe riscul său şi în mod independent o anumită prestaţie, care se obligă în schimb să plătească un preţ; aşadar, contractul de antrepriză nu serveşte drept temei pentru folosinţa unui lucru, nefiind o variantă a locaţiunii, ci un contract independent.

Interpretarea dată de instanţa de apel clauzelor contractului, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părţi, a fost făcută cu aplicarea dispoziţiilor legale, reţinându-se, în mod corect, că, prin convenţia părţilor, reclamanta nu s-a obligat să presteze vreun serviciu sau să execute vreo lucrare pentru pârâtă, ci doar să îi asigure folosinţa macaralelor pe o anumită perioadă, operaţiune specifică locaţiunii, conform art. 1777 C. civ.. De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel, faptul că asigurarea folosinţei implică şi participarea operatorilor calificaţi nu schimbă natura contractului într-unul de antrepriză, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu s-a obligat la realizarea vreunei operaţiuni pe riscul său, ci a prevăzut riscul în sarcina clientului, aspect esenţial în considerarea contractului ca fiind de locaţiune, iar nu de antrepriză.

Celelalte critici ale recurentei-pârâte privind schimbarea naturii contractului în aceea de prestări servicii, tocmai prin participarea operatorilor calificaţi, privind ipoteza absurdă, în opinia recurentei, în care, deşi utilajele sunt manevrate de către operatorii prestatorului, riscul este transferat la beneficiar, precum şi cele referitoate la faptul că, în realitate, riscul este la societatea prestatoare, că răspunderea pentru prestarea de servicii de ridicare a componentelor vechi ale boilerului şi punerea pe poziţie a componentelor noi este în sarcina prestarorului, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul analizei în recurs.

Totodată, critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel nu a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate nimic despre împrejurarea relevată de pârâtă în sensul că niciunul din rapoartele de lucru, depuse la dosar, nu au fost asumate prin semnătura sa, nu are nicio relevanţă în privinţa naturii juridice a contractului în ansamblul chestiunilor supuse judecăţii, în condiţiile în care, instanţa de prim control judiciar a răspuns argumentat aspectelor esenţiale ale cauzei.

De altfel, trebuie menţionat că aducerea în discuţie de către recurentă a tuturor aspectelor arătate anterior, inclusiv a rapoartelor de lucru, constituie în acest caz şi o ipoteză de analiză corelată a probelor în vederea stabilirii situaţiei de fapt, specifică etapelor devolutive, iar nu controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt, toate aceste constatări factuale ale instanţei de apel neintrând în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

În ceea ce priveşte critica recurentei prin care se susţine că îndeplinirea obligaţiilor suplimentare nu a fost asumată de către aceasta în niciun fel, că nu datorează suma suplimentară pretinsă, precum şi că, din documentele depuse la dosar de către societatea reclamantă, nu reiese care au fost serviciile "prestate" suplimentar, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este fondată.

Pornind de la caracterul sinalagmatic al contractului de locaţiune perfectat între părţi cu toate consecinţele care decurg din această calificare, având în vedere, totodată, interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor reciproce, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, în speţă, contractul, încheiat prin întâlnirea ofertei cu acceptarea, este un tot unitar, apelanta nefiind în măsură să execute doar anumite obligaţii asumate, iar pe altele să le conteste după naşterea lor valabilă în baza contractului. Prin urmare, pârâta are obligaţia de a achita preţul suplimentar, facturat conform înţelegerii dintre părţi.

De altfel, sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a considerat necesar a menţiona că, potrivit corespondenţei părţilor, apelanta prin reprezentant legal a recunoscut serviciile suplimentare, existenţa acordului asupra lucrărilor suplimentare reieşind şi din email-urile ulterioare dintre părţi.

Aşa fiind, în mod corect, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ cerinţele antrenării răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată la plata contravalorii serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018, precum şi la dobânda legală penalizatoare aferente debitului solicitat.

Criticile recurentei-pârâte, din finalul memoriului de recurs, care vizează preţul antreprizei sunt străine de natura cauzei, în condiţiile în care litigiul dintre părţi, aşa cum s-a reţinut, a fost generat de un contract de locaţiune.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Ca efect al respingerii recursului, recurenta-pârâtă nu poate pretinde cheltuieli de judecată, întrucât are poziţia juridică de parte care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 379/2021 din 23 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.