Limits of cassation review: exclusion of factual re-evaluation and contractual good faith interpretation under limited illegality grounds

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 22.12.2017 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 6936,92 RON reprezentând contravaloare utilităţi consumate în spaţiul închiriat în Iaşi, str. x (fostă str. x) nr. 6; a sumei de 42412,23 RON reprezentând chirie pentru perioada 1.01.2017-10.06.2017 şi a sumei de 43659,66 euro (dublul chiriei) reprezentând despăgubiri pentru neeliberarea spaţiului după încetarea contractului.

La data de 5.03.2018 C., în calitate de fost asociat al S.C. B. a adus la cunoştinţa instanţei faptul că S.C. B. a fost radiată din registrul comerţului în baza rezoluţiei 1906/26.01.2018.

La data de 9.05.2018 reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză a pârâtului C., fost asociat unic al S.C. B.

La termenul din data de 10.05.2018 a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, C., potrivit dispoziţiilor art. 39 C. proc. civ. şi 235 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 663/2019 din 02 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C.. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 43.659,66 euro reprezentând dublul chiriei pentru neeliberarea spaţiului ulterior încetării contractului de închiriere. A fost obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 4899 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul C..

Prin decizia nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 663/2019 din 02 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, hotărâre pe care o schimbat-o în parte în sensul că a respins în integralitate, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C.; a obligat intimata-reclamantă A. S.A. să plătească apelantului-pârât C. suma de 2.635,06 RON cheltuieli de judecată în apel.

La 17 noiembrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, solicitând admiterea căii de atac şi casarea hotărâii recurate cu consecinţa rejudecării cauzei în sensul obligării intimatului-pârât la plata către recurentă a sumei de 43.659,66 Euro reprezentând dublul chiriei pentru neeliberarea spaţiului ulterior încetării Contractului de închiriere, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-reclamantă susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Consideră că, în aprecierea bunei credinţe a intimatului-pârât, instanţa de apel s-a raportat în mod eronat la o procedură de achiziţie a spaţiului închiriat, anterioară anului 2017. In contextul în care negocierile privind vânzarea imobilului au încetat prin retragerea ofertei de vânzare din partea recurentei, iar încă de la începutul anului 2017 s-au purtat negocieri exclusiv în vederea încheierii noului contract de închiriere, solicită instanţei de recurs să constate că, în motivarea hotărârii recurate, Curtea de Apel laşi a luat în calcul o încercare de vânzare absolut străină prezentei cauze, apreciind că aceasta poate veni în sprijinul bunei-credinţe a intimatului-pârât.

Prin urmare, consideră că, în mod inevitabil, se impune aplicarea unui raţionament logico-juridic în dovedirea considerentelor contradictorii ale Curţii de Apel laşi prin prisma faptului că aceasta a reţinut, pe de o parte, că intimatul C. şi-a dorit continuarea relaţiei contractuale având ca obiect închirierea spaţiului, iar pe de altă parte, buna credinţă ar fi fost sprijinită de intenţia de a achiziţiona spaţiul închiriat.

Recurenta-reclamantă mai susţine şi faptul că instanţa de apel a reţinut concomitent atât comportamentul abuziv, cât şi buna-credinţă a intimatului-pârât, prin raportare la aceeaşi situaţie de fapt şi acelaşi material probatoriu administrat.

Astfel, în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că "într-o acţiune în pretenţii cum este cea pendinte, apelantul-pârât C. are calitate procesuală pasivă, întrucât scopul legii este acela de a sancţiona comportamentul abuziv al unui asociat cu răspundere limitată." Arată că acest raţionament juridic ce a fost dezvoltat de Curtea de Apel Iaşi în respingerea primului motiv de apel, deşi complet temeinic şi dovedit de întregul material administrat în probaţiune, vine în totală contradicţie cu motivarea admiterii celui de-al doilea motiv de apel; instanţa de apel apreciază simultan că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât şi că acesta a fost de bună credinţă.

Pe cale de consecinţă, consideră că toate aserţiunile instanţei de apel pe marginea aprecierii bunei sau relei credinţe a intimatului-pârât C. sunt cât se poate de sumar dezvoltate şi se contrazic reciproc.

Recurenta-reclamantă apreciază că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în acest sens susţinând greşita aplicare a principiului forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864 şi art. 1.169 Noul C. civ.).

Cu titlu preliminar, învederează instanţei de recurs faptul că părţile au încheiat Contractul de închiriere în data de 19.11.2006, fiind prelungit prin acte adiţionale subsecvente, astfel că legea aplicabilă contractului a fost C. civ. din 1864 şi Legea locuinţei nr. 114/1996, ultima fiind în vigoare până la data de 01.10.2011, ocazie cu care a fost abrogată de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

În lumina principiul pacta sunt servanda reglementat de dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 şi interpretărilor doctrinare, recurenta face o analiză a prevederilor art. 12.5 din Contractul de închiriere, prin raportare la efectele pe care acestea le puteau produce.

Astfel, potrivit art. 12.5. din Contract, "în situaţia încetării contractului, indiferent de motivul ce a atras încetarea, Locatorul va fi obligat la eliberarea spaţiului până la data comunicată de Locator, dată care nu poate fi mai mică de 15 zile lucrătoare. Daca Locatarul nu eliberează spaţiile la termen, va fi obligat să plătească pentru fiecare zi de întârziere o despăgubire în cuantum egal cu dublul chiriei datorate zilnic." Voinţa părţilor la momentul încheierii contractului de închiriere s-a concretizat, astfel, în două efecte subsecvente încetării acestuia, respectiv: obligaţia de eliberare a spaţiului până la data comunicată de recurenta-reclamantă, termen care nu poate depăşi 15 zile; obligaţia de a achita o despăgubire în cuantumul dublului chiriei zilnice datorate.

Invocă dispoziţiile art. 23 din Legea locuinţei nr. 114/1996, aplicabilă raportului contractual născut sub imperiul acesteia, potrivit cărora "în cazul în care părţile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriaşul este obligat să părăsească locuinţa la expirarea termenului contractual." Acelaşi act normativ completează efectele neîndeplinirii obligaţiei de părăsire a spaţiului de chiriaş, sens în care art. 25 dispune după cum urmează:

"Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contractul de închiriere, până la data executării efective a hotărârii de evacuare." Dispoziţiile privind procedura de evacuare a chiriaşului au fost preluate, într-un mod similar şi de art. 1.035 alin (2) C. proc. civ.

În atare situaţie, recurenta arată că legiuitorul a avut în vedere două mecanisme de protecţie atât a chiriaşului, cât şi a proprietarului, anume: în beneficiul chiriaşului a fost instituită o protecţie împotriva evacuării abuzive, prin stipularea imposibilităţii evacuării în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, iar în beneficiul proprietarului a fost instituită o protecţie împotriva refuzului abuziv al chiriaşului de a părăsi spaţiul închiriat până la data obţinerii unei hotărâri judecătoreşti, sens în care a obligat chiriaşul la plata chiriei şi despăgubirilor până la data evacuării efective.

Concret, până la obţinerea concursului forţei coercitive a statului în obligarea unui chiriaş la eliberarea spaţiului închiriat (ce presupune parcurgerea unor formalităţi şi demersuri procesuale), proprietarul este îndreptăţit la despăgubiri în mod corespunzător.

Mai arată şi faptul că niciuna dintre aceste dispoziţii legale nu precizează sau disting, după caz, situaţia în care proprietarul somează chiriaşul în repetate rânduri în scopul părăsirii spaţiului închiriat.

Pe cale de consecinţă, apreciază că, în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale care să specifice în mod clar faptul că o notificare de evacuare o anulează pe cea (cele) anterioară(e), având consecinţele, pe de o parte, a repunerii chiriaşului în termenul de evacuare şi, pe de altă parte, a anulării despăgubirilor la care este îndreptăţit proprietarul, instanţa de apel nu putea să încalce principiul legalităţii, să adauge condiţii suplimentare şi să confere alte efecte decât cele agreate de părţi sau prevăzute de lege.

Susţine că, în cauza dedusă iudecăţii, în pofida faptului că până la data de 04.07.2017 (data ultimei notificări de părăsire a spaţiului) recurenta a adresat intimatului-pârăt un număr de încă trei astfel de somaţii, Curtea de Apel laşi a reţinut că relevantă este exclusiv ultima notificare, încălcând astfel atât principiul legalităţii, cât şi principiul "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor privind buna credinţă (art. 970 C. civ. de la 1864 şi art. 1.170 Noul C. civ.).

Învederează instanţei de recurs faptul că, în cadrul deciziei recurate, existenţa bunei-credinţe a intimatului-pârât a fost, în mod nelegal, pe de o parte, interpretată prin extensie, luându-se în considerare o intenţie irelevantă şi anterioară a intimatului de achiziţionare a bunului ce a făcut obiectul închirierii, iar pe de altă parte, contrazisă de însăşi instanţa de apel, prin prisma faptului că tot aceasta a stabilit că intimatul C. a avut un comportament abuziv, respingând astfel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, respectiv, a fost utilizată în scopul de a adăuga la lege sau la contractul părţilor anumite efecte suplimentare unui multiplu de notificări succesive de părăsire a spaţiului.

Consideră recurenta că noţiunea legală de bună-credinţă şi atitudinea intimatului-pârât în relaţia cu ea nu pot fi puse sub semnul egalităţii, loialitatea la încheierea contractelor impunând părţilor obligaţia de a se informa reciproc, adică de a prezenta toate datele şi elementele necesare pentru formarea în bune condiţii a contractului.

Raportându-se la cauza dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă solicită instanţei de recurs să constate că intimatul-pârât a fost considerat a fi acţionat cu bună credinţă, deşi: (i) nu a avut, în niciun moment, o veritabilă intenţie de a încheia un nou contract, ci doar a tergiversat şederea abuzivă până în ultimul moment posibil; (ii) i-a fost pus în vedere de patru ori să părăsească spaţiul închiriat, începând cu data de 25 ianuarie 2017, iar evacuarea propriu-zisă a fost efectuată abia în data de 18 septembrie 2017; (iii) în toată această perioadă nu a înţeles să achite nici benevol, nici la solicitarea recurentei, vreo sumă de bani aferentă chiriei sau măcar utilităţile consumate de care a beneficiat exclusiv societatea B.; (iv) a dat dovadă de o atitudine nestatornică şi a adoptat poziţii diametral opuse, iniţial solicitând încheierea unui nou contract, iar ulterior, în urma utilizării spaţiului pentru o perioadă de aproximativ 6 luni, a invocat diverse pretenţii absolut nefondate, nedovedite şi netemeinice, privind anumite investiţii pe care le-ar fi efectuat asupra spaţiului, investiţii care oricum fuseseră compensate sub formă de discount al chiriei acordat de recurentă; (v) odată cu părăsirea spaţiului, în pofida faptului că dispoziţiile contractului de închiriere şi a actelor adiţionale subsecvente îi interziceau acest lucru, a decis să sustragă şi să-şi însuşească toate bunurile (chiar şi bunurile imobile prin destinaţie), facilităţile, instalaţiile şi accesoriile existente în spaţiu, provocând distrugeri însemnate acestuia; (vi) a refuzat înregistrarea în contabilitate a facturilor emise pentru utilizarea spaţiului şi a utilităţilor; (vii) într-un final, printr-o vădită falsificare a bilanţului contabil de lichidare, a iniţiat şi urgentat procedurile de dizolvare, lichidare şi radiere astfel încât să nu poată fi tras la răspundere, în calitate de fost asociat unic şi administrator al societăţii B., pentru cele aproximativ zece luni de utilizare "gratuită" a spaţiului şi pentru distrugerea acestuia, toate aspectele fiind probate neechivoc în cadrul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului atât din perspectiva faptului că prin criticile formulate se tinde la schimbarea situaţiei de fapt şi reaprecierea relevanţei probelor, fiind incidente dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi la art. 492 alin. (1) C. proc. civ., cât şi din perspectiva invocării unor motive noi în recurs, câtă vreme recurenta nu a invocat până în această fază procesuală prevederi din vechiul C. civ., din Legea nr. 114/1996, din Legea nr. 71/2011, precum şi art. 1035 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată aferente căii de atac a recursului. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neînţelegând să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, acesta fiind admis în principiu.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esenţă, problematica stabilirii bunei-credinţe a intimatului-pârât, modul de conduită a părţilor, evaluarea comportamentului acestora, aspecte stabilite de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, şi care reprezintă chestiuni de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabile în recurs.

De asemenea, nu pot forma obiectul unei analize în recurs criticile care vizează art. 1035 alin. (2) C. proc. civ., prevederi din Legea nr. 114/1996 şi din Legea nr. 71/2011, în condiţiile în care acestea nu au fost supuse cenzurii în cursul judecării apelului, fiind prezentate omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. instanţei de recurs nu îi este permis să analizeze motive sau apărări care nu au fost susţinute şi în apel.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat, hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei în cuprinsul deciziei recurate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a luat în calcul o încercare de vânzare absolut străină prezentei cauze, apreciind că aceasta poate veni în sprijinul bunei-credinţe a intimatului-pârât.

Totodată, a susţinut că raţionamentul juridic dezvoltat de instanţa de prim control judiciar în respingerea primului motiv de apel, deşi complet temeinic şi dovedit de întregul material administrat în probaţiune, vine în totală contradicţie cu motivarea admiterii celui de-al doilea motiv de apel, instanţa de apel apreciind simultan că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât şi că acesta a fost de bună credinţă.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte constată că, în speţă, calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât C. a fost analizată de curtea apel în considerarea dispoziţiilor art. 2371 din Legea nr. 31/1990, respectiv a excepţiilor de la regula limitării răspunderii asociatului din societăţile cu răspundere limitată instituite prin această lege şi în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, fără a se aprecia simultan, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, că intimatul-pârât a avut atât un comportament abuziv, cât şi că acesta a fost de bună credinţă.

Astfel, se observă că, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu a reţinut existenţa unui comportament abuziv al intimatului-pârât C., ci doar a statuat, în mod corect, că acesta are calitate procesuală pasivă, întrucât scopul legii este acela de a sancţiona comportamentul abuziv al unui asociat cu răspundere limitată.

Ulterior, instanţa de prim control judiciar a procedat la analizarea celui de-al doilea motiv de apel invocat de pârât, care viza netemeinicia acţiunii reclamantei şi a reţinut, în raport de probatoriile administrate, că în cauză nu este operantă ipoteza reglementată de art. 12.5 din contractul de închiriere perfectat între părţi, din moment ce spaţiul a fost eliberat în termenul de 30 zile convenit prin Notificarea nr. x/11.08.2017.

Avându-se în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, Înalta Curte constată că, în speţă, soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi nu se poate reţine existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte reţine ca fiind nefondat acest motiv de recurs.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat.

Este de menţionat că aspectele constatate de către instanţa de apel din analiza probatoriilor administrate, respectiv a contractului perfectat între părţi şi a celorlalte înscrisuri depuse în probatoriu, nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin care se reiterează apărările pe care le-a susţinut în faţa instanţelor devolutive cu privire la elemente de fapt referitoare la executarea contractului, modalitatea de îndeplinire şi executare a obligaţiilor asumate, sunt critici de netemeinicie, iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condiţiile prevăzute de lege, nu însă şi pentru ca părţile să supună instanţelor de control judiciar orice nemulţumire asupra hotărârii anterioare.

Chiar dacă recurenta invocă greşita aplicare a principiului forţei obligatorii a contractului şi a dispoziţiilor legale privind buna-credinţă, în dezvoltarea acestor susţineri nu prezintă argumente de nelegalitate şi nu arată, în concret, în ce a constat greşita aplicare a dispoziţiilor legale, respectiv care sunt greşelile de judecată săvârşite de instanţă, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel.

Criticile recurentei vizând aprecierea bunei-credinţe a intimatului-pârât de către instanţa de apel şi reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, precum şi susţinerea acesteia în sensul că noţiunea de bună-credinţă şi atitudinea intimatului-pârât în relaţia cu ea nu pot fi puse sub semnul egalităţii reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În aceste condiţii, criticile referitoare la principiul forţei obligatorii a contractului şi la buna-credinţă vizează exclusiv aspecte de apreciere şi interpretare a clauzelor contractuale, a înscrisurilor depuse în probaţiune, respectiv aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă D. S.A. la plata sumei de 8842,61 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C., conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.A. împotriva deciziei nr. 392/2020 din 16 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Obligă recurenta-reclamantă D. S.A. la plata sumei de 8842,61 cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.