Construction levy claim upheld as res judicata bars relitigation of prescription and exemption issues

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 3 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000", precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 76 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 50/1991, art. 30 şi urm. din Noul C. proc. civ. şi art. 30 din O.U.G nr. 80/2013.

Prin sentinţa civilă nr. 8834 din 13 iulie 2017, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare a acţiunii civile.

Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1658 din 27 noiembrie 2017, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Nationala de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Directia Regionala de Drumuri şi Poduri Timişoara, fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii împotriva sentinţei civile nr. 1658 din 27.11.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.

Împotriva deciziei civile nr. 77 din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs atât reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, cât şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

Prin decizia nr. 868 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ambele recursuri ca nefondate.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 420/2020 din 9 iunie 2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, având ca obiect pretenţii reprezentate de cota de 0,7% şi penalităţile aferente datorate în perioada 01.01.2012-31.10.2012.

Prin decizia civilă nr. 28 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis cererea de apel formulată de apelantul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest, în contradictoriu cu intimata pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 420 din 09 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. x/2017.

A schimbat sentinţa apelată, în sensul ca a admis în parte acţiunea.

A obligat pe intimată la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% aferentă prestaţiilor din perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 corespunzătoare AC nr. x/14.08.2009, emisă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii pentru lucrările de construcţii reprezentând "Consolidare DN 57B km 36+000 - 49+000, km 53+000 - 69+000, în cuantum de câte 47.424,84 RON şi penalităţi de întârziere, în cuantum de câte 47.424,84 RON.

A respins în rest acţiunea, ca prescrisă extinctiv.

Împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, iar, ulterior, urmare a declinării de competenţă acesta a fost înregistrat pe rolul secţiei a II-a civile a instanţei supreme.

Recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC- Inspectoratul Regional de Construcţii Vest a invocat prin cererea de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului formulat de acesta, cu consecinţa admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata sumei totale de 613.651,10 RON.

S-a arătat că instanţa de apel a admis, în parte, apelul reclamantului şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere, aferentă prestaţiilor din perioada 01.01.2012-31.10.2012, corespunzătoare AC nr. 14/14.08.2009, respingând în rest acţiunea, ca prescrisă extinctiv.

Recurentul-reclamant a învederat că prin decizia civilă nr. 77/2018, pronunţată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 1658/27.11.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, prin care, urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 2517 C. civ., a fost respinsă cererea de chemare în judecată; deşi instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a reţinut corect caracterul de obligaţii fiscale a sumelor solicitate de reclamant şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 91 din Codul de procedură fiscală privind termenul special de prescripţie de 5 ani, admiţând apelul reclamantului şi anulând sentinţa atacată, în considerentele hotărârii recurate, instanţa a făcut o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente, a dat o dezlegare greşită în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare din cele două categorii de creanţe pretinse, respectiv cota de 0,1% întemeiată pe dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi cota de 0,7% întemeiată pe dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995, această interpretare fiind în mod greşit susţinută de Înalta Curte, de Casaţie şi Justiţie în decizia civilă nr. 868/17.04.2019.

Astfel, în ceea ce priveşte cota de 0,1 %, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că se percepe, potrivit art. 30 din Legea 50/1991, odată cu transmiterea înştiinţării privind începerea lucrărilor, fapt ce s-a consumat la data de 14.04.2011, iar termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01 ianuarie 2012 şi s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2017, anterior formulării acţiunii la data de 03 mai 2017.

Curtea a reţinut greşit că suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1%, precum şi accesoriile ei ce îşi au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991 trebuie considerate ca fiind prescrise, interpretând şi aplicând greşit dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, care stabilesc că obligaţia de plată a cotei de 0,1% se naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, dar, în contextul în care ea nu a fost achitată, obligaţia de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă devine scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcţii şi a stabilirii valorii finale, odată cu regularizarea.

Astfel, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile alin. (3) al art. 30 din Legea nr. 50/1991, potrivit cu care cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, cele ale art. 37 alin. (4) din acelaşi act normativ, care stabilesc în mod imperativ obligaţia de regularizare a cotelor legale (cota de 0,1% şi cota de 0,7%) la finalizarea lucrărilor, în funcţie de valoarea finală a acestora, precum şi pe cele ale art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care instituie un termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor şi încheierea procesului-verbal de recepţie pentru regularizarea cotelor legale, fără a face distinţie între cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aplicându-se acelaşi regim juridic.

Lucrările de construcţii executate în baza AC nr. 14/14.08.2009 au început la data de 14.04.2011 şi au fost finalizate la data de 31.10.2012 odată cu încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012, dată la care obligaţia de plată a cotelor legale a devenit scadentă. Prin urmare, raportat la data recepţiei lucrărilor de construcţii, respectiv la 31.10.2012, ţinând cont de dispoziţiile art. 91 Codul de procedură fiscală, potrivit cărora termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală în prezenta cauză, recurentul a opinat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2013 şi nu era împlinit la data formulării prezentei acţiuni, respectiv la 03.05.2017.

În ceea ce priveşte cota de 0,7 %, Curtea de Apel Timişoara, apreciază ca aceasta se achita sub forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitor, motiv pentru care concluzionează în sensul că prestaţiile pretinse cu titlul de taxă de 0,7 %, precum şi accesoriile lor (penalităti), ce-şi au izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, trebuie considerate ca fiind prescrise.

Prin urmare, recurentul-reclamant a învederat că aceasta dezlegare dată de Curtea de Apel Timişoara acestei chestiuni de drept este greşită, întrucât se bazează pe interepretarea trunchiată a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

În lipsa oricărei dovezi privind momentul la care investitorul face plata prestaţiilor, respectiv achitarea cheltuielilor pentru executarea lucrărilor de construcţii, raportat la care se aplică cota de 0,7 %, singurul moment în care creanţa izvorâtă din dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 este certă, lichidă şi exigibilă, este cel al finalizării lucrărilor. Doar la momentul finalizării lucrărilor, concretizat în încheierea Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012, poate fi cunoscută valoarea finală a lucrărilor de construcţii în funcţie de care se stabileşte cuantumul cotei de 0,7 %.

Pe cale de consecinţă, obligaţia de plată a cotei de 0,7 % devine scadentă la data de 31.10.2012, dată la care a fost încheiat Procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/1183/31.10.2012 şi a fost stabilită valoarea finală a lucrărilor.

Conchizând, recurentul a arătat că, în privinţa ambelor cote, atât cota de 0,1%, cât şi cota de 0,7%, raportat la data recepţiei lucrărilor de construcţii, 31.10.2012, având în vedere şi dispoziţiile art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2013 şi nu era împlinit la data de 03.05.2017 când a fost formulată prezenta acţiune.

Recursul exercitat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea apelului formulat de reclamant, cu consecinţa menţinerii, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 420/09.06.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. x/2017, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, şi respingerea, în totalitate, a acţiunii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a apreciat că se impune constatarea autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., reţinând că cele anterior stabilite nu pot fi contrazise de nicio altă hotărâre judecătorească pentru că s-ar aduce atingere principiului securităţii juridice a raporturilor civile şi garanţiilor la un proces echitabil, fără a ţine cont de prevederile art. 430 alin. (4) din acelaşi cod, potrivit cu care autoritatea de lucru judecat este provizorie când hotărârea este supusă apelului sau recursului.

Recurenta a mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, dată cu aplicarea greşită a normelor de drept raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cu o motivare succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei, ceea ce echivalează cu inexistenţa motivării, aşa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Autorizaţia de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă la data de 14.08.2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 03.05.2017, deci după 8 ani, fiind depăşit atât termenul general de prescripţie de 3 ani, cât şi termenul special de prescripţie de 5 ani privind creanţele fiscale.

În ceea ce priveşte cota de 0,1%, prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991, aceasta se percepe odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor; or, această înştiinţare a avut loc la data de 14.04.2011, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 03.05.2017, termenul de prescripţie fiind depăşit, iar acţiunea fiind prescrisă, fapt sesizat corect de către instanţa de apel.

Referitor la cota de 0,7%, sumele pretinse de reclamant îşi au temeiul în art. 40 din Legea nr. 10/1995, care prevede ca acestea se achită sub forma unor prestaţii periodice, datorate lunar, de către investitor şi, având în vedere data începerii lucrărilor, respectiv 14.04.2011, şi data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 05.05.2017, rezulă clar că şi în acest caz, termenul de prescripţie de 5 ani este depăşit, dar, cu toate acestea, instanţa de apel a considerat că nu sunt supuse prescripţiei prestaţiile periodice reprezentând cota de 0,7% ce ar fi datorată începând cu data de 01.01.2012.

În raport de temeiul juridic indicat de reclamant, respectiv art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, recurenta-pârâtă a învederat că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, nu mai are obligaţia achitării cotelor de 0,1% şi 0,7% din valoarea lucrărilor către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, fiind scutită de la plata acestei taxe conform dispoziţiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008.

Având în vedere aceste prevederi legale, recurenta-pârâtă a opinat că rezultă clar că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 184/2008, CNADNR S.A. - DRDP Timişoara, nu mai are obligaţia achitării taxelor prevăzute atât în Legea nr. 10/1995, cât şi în Legea nr. 50/1991, iar din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că Autorizaţia de construire nr. x/14.08.2009 a fost emisă de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii pentru executarea lucrărilor de construcţii "Consolidare DN 57B km 36+000 - 49+000, km 53+000 - 69+000" în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991, ale Ordinului nr. 839/2009 şi ale Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, iar terenul pe care s-au realizat lucrările invocate aparţine domeniului public al statului.

Ca atare, rezultă că lucrările efectuate în cauză sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii, conform prevederilor legale antemenţionate, deoarece terenul pe care s-au realizat aceste lucrări aparţine domeniului public al statului, aflat în administrarea Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii şi în concesiunea Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere din România, iar legiuitorul, prin scutirea instituită de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, a avut în vedere inclusiv proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, care privesc lucrările realizate pe terenuri aparţinând domeniului public al statului şi care evident, nu pot face obiectul unei exproprieri în temeiul Legii nr. 255/2010.

Mai mult, conform art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010 "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru proiecte de infrastructură şi investiţii străine, etc. sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale, privind dezvoltarea de obiective' de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi de Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare". Or, lucrările efectuate de pârâtă sunt din categoria celor de utilitate publică, aşa cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, adică lucrări de construcţii, reabilitare şi modernizare de drumuri de interes naţional, judeţean şi local şi, ca atare, sunt scutite de la plata taxelor către reclamant.

Prima instanţă a reţinut că pârâta nu are obligaţia achitării taxelor, care îşi au sorgintea în art. 30 din Legea 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, având în vedere dispoziţiile art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 şi cele ale art. 25 alin. (2) din Legea 255/2010, însă instanţa de apel a considerat ca aceste acte normative sunt completate de Legea nr. 233/2018 care nu reprezintă o retroactivitate a legii noi, ci un argument în plus, în sensul că legiuitorul a adus doar clarificări unui text de lege susceptibil de mai multe interpretări.

Instanţa de apel a considerat că pârâta nu este scutită de la plata taxelor către I.S.C. şi că sunt supuse taxării prestaţiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripţie, obligând-o la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% (47.424,84 RON debit principal şi 47.424,84 RON penalităţi de întârziere) aferentă prestaţiilor din perioada 01.01.2012-31.10.2012, luând în considerare, în mod greşit, două facturi emise în anul 2011, respectiv facturile nr. x/30.11.2011 şi nr. y/02.12.2011. Or, raportat la termenul de prescripţie, la calcularea valorii cotei de 0,7 %, trebuiau luate în calcul doar prestaţiile şi lucrările executate în perioada 01.01.2012 -31.10.2012 chiar dacă plăţile au fost efectuate ulterior.

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat ca în situaţia în care nu va fi scutită de la plata taxelor către reclamant şi dacă va fi menţinută hotărârea atacată, să se dispună diminuarea cuantumului total al sumei datorate raportat doar la factura emisă în anul 2012, nu şi la cele emise în anul 2011, care se încadrează în perioada considerată prescrisă.

Recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Cosntrucţii a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea pârâtei, iar recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea reclamantului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 6 septembrie 2021, Înalta Curte, secţia I civilă a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părţile neînţelegând să utilizeze de acest drept.

Ulterior, prin încheierea nr. 2393 din 10 noiembrie 2021, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A fost declinată competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional de Construcţii Vest şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara, împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în favoarea secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pe rolul secţiei a II-a Civile a instanţei supreme dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 9 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu ambele recursuri şi a acordat termenul de astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondate recursurile.

De la început este important a se evidenţia că obiectul litigiului de faţă îl constituie cererea de chemare în judecată, prin care reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. Inspectoratul Regional de Construcţii Vest a solicitat, în baza art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara la plata sumei de 613.651,10 RON reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% şi penalităţi de întârziere aferente AC nr. x/14.08.2009 emisă pentru "Consolidare DN 57B km36+000-49+000, km 53+000-69+000".

În plus, trebuie arătat că, în primul ciclu procesual, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1658 din 27.11.2017, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată introdusă de reclamant.

Ulterior, Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 77 din 8 mai 2018, a admis apelul formulat de către apelantul-reclamant împotriva sentinţei menţionate, cu consecinţa anulării acesteia şi trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.

În fundamentarea acestei hotărâri s-a reţinut, în esenţă, că suma pretinsă cu titlu de taxă de 0,1 %, precum şi accesoriile ei (penalităţi), ce-şi au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, trebuie considerate ca fiind prescrise.

Totodată, privitor la taxa de 0,7% pretinsă de către Inspectoratul de Stat în Construcţii în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995, s-a statuat că aceasta se achită în forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitor, cu consecinţa că pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct.

S-a mai reţinut că, întrucât, lucrările au debutat începând cu data de 14.04.2011, prescripţiile aferente prestaţiilor constând în plata taxei de 0,7% aferente anului 2011, au început să curgă de la data de 01 ianuarie 2012, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, fiind împlinite la 01 ianuarie 2017, aşadar înainte de data introducerii acţiunii, la 03 mai 2017.

Drept urmare, privitor la cota de 0,7%, s-a statuat că prestaţiile pretinse cu titlu de taxă de 0,7 %, precum şi accesoriile lor (penalităţi), ce-şi are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995, aferente anului 2011, trebuie considerate ca fiind prescrise, nefiind prescrise prestaţiile periodice reprezentând cota de 0,7%, care ar fi datorate începând cu 01 ianuarie 2012, şi nici accesoriile lor (penalităţi), întrucât în privinţa lor termenul de prescripţie s-ar împlini la data de 01 ianuarie 2018.

Mai mult, prin decizia nr. 868 din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, ambele recursuri declarate de părţi împotriva deciziei civile nr. 77/08.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, aceasta fiind astfel menţinută.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 420/2020 din 9 iunie 2020, Tribunalul Timiş a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului având ca obiect pretenţii reprezentate de cota de 0,7% şi penalităţile aferente datorate în perioada 01.01.2012-31.10.2012.

Ulterior, prin decizia recurată în prezent, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamantului, cu consecinţa schimbării sentinţei menţionate anterior, în sensul admiterii în parte a acţiunii, intimata fiind obligată la plata sumei totale de 94.849,68 RON, reprezentând cota de 0,7% aferentă prestaţiilor din perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 şi penalităţi de întârziere, în cuantum de câte 47.424,84 RON. A fost respinsă în rest acţiunea, ca prescrisă extinctiv.

În aceste condiţii, prima subliniere necesar a fi făcută este aceea că, în speţă, considerentele deciziei instanţei de apel, pronunţată în primul ciclu procesual, menţinută de instanţa de recurs, au dobândit puterea lucrului judecat, iar dezlegările astfel date nu mai pot forma obiectul reevaluării în apel, în al doilea ciclu procesual.

A doua subliniere necesară este aceea că, în rejudecare, atât tribunalul, cât şi curtea de apel, au decelat, în mod corect, din considerentele deciziei instanţei de prim control judiciar, menţinută de instanţa de recurs, limitele rejudecării, spre deosebire de recurente, care readuc în discuţie chestiuni ce tind să înfrângă autoritatea de lucru judecat.

Astfel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC - Inspectoratul Regional de Construcţii Vest aduce în dezbatere prin criticile din memoriul de recurs o dezlegare greşită dată de instanţă momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru fiecare din cele două categorii de creanţe pretinse.

În opinia recurentului-reclamant, atât în privinţa cotei de 0,1%, cât şi în privinţa cotei de 0,7%, raportat la data recepţiei lucrărilor de construcţii, 31.10.2012, şi având în vedere şi dispoziţiile art. 91 Codul de procedură fiscală, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 01.01.2013 şi nu era împlinit la data de 03.05.2017, când a fost formulată prezenta acţiune.

Se cuvine menţionat că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2)Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Înalta Curte aminteşte că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare.

Chestiunile litigioase la a căror rezolvare face referire art. 430 alin. (2) C. proc. civ., trebuie înţelese ca aspecte disputate judiciar, care trebuie să se bucure de efectul puterii lucrului judecat deoarece au fost supuse dezbaterii contradictorii a părţilor şi instanţa a statuat asupra lor în urma verificărilor jurisdicţionale pe care le-a efectuat.

Aşa fiind, instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată în prezenta etapă procesuală a fost ţinută în litigiul pendinte de dezlegarea dată în primul ciclu procesual, şi a reţinut, în mod corect, autoritatea de lucru judecat sub aspectul celor arătate anterior.

Din această perspectivă, în mod nejustificat recurentul-reclamant aduce în discuţie momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, pentru fiecare din cele două categorii de creanţe pretinse, deoarece, ca efect al autorităţii de lucru judecat, acest aspect nu a mai format obiect al judecăţii în apel, în al doilea ciclu procesual.

În contextul relevat, de altfel, având în vedere momentul de început al curgerii termenului de prescriţie, respectiv 1 ianuarie 2012, în condiţiile în care cota de 0,7 % se achita sub forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitor, pârâta a fost obligată la plata sumelor pretinse cu titlu de taxă de 0,7 % şi accesorii aferente (penalităti), însă exclusiv cu privire la prestaţiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripţie (inclusiv aspectul luării în considerare a datei plăţii/achitării şi nu al emiterii facturii fiscale făcând obiectul dezlegării cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior), astfel cum acestea au fost învederate de reclamantă, la ultimul termen de judecată, în apel.

Prin urmare, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, nu poate fi primit, astfel că recursul acestuia urmează a fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Timişoara:

Recurenta-pârâtă a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte prin care se susţine că referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a apreciat că se impune constatarea autorităţii de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ., fără a ţine cont de prevederile art. 430 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte reţine că nu este fondată.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Acest text de lege consacră autoritatea de lucru judecat provizorie atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului şi funcţionează până la respingerea căii de atac împotriva căii de atac exercitate împotriva hotărârii.

Aşa fiind, cum, în speţă, instanţa de recurs a respins calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunţată în apel în primul ciclu procesual, aceasta a dobândit autoritate de lucru judecat, din această perspectivă critica recurentei-pârâte urmând a fi înlăturată.

Prin recursul pârâtei (ca şi prin recursul reclamantului), Înalta Curte constată că se aduc în discuţie o serie de chestiuni care tind să înfrângă autoritatea de lucru judecat a celor stabilite în primul ciclu procesual prin decizia instanţei de apel, menţinută de instanţa de recurs.

Astfel, recurenta-pârâtă aduce în dezbatere inexistenţa obligaţiei achitării cotei de 0,1%) din valoarea lucrărilor către reclamant, întrucât este scutită de la plata acestei taxe, conform dispoziţiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008, şi considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că nu sunt supuse prescripţiei prestaţiile periodice reprezentând cota de 0,7% ce ar fi datorată începând cu data de 01.01.2012.

Or, aceste critici sunt nefondate, fiind de natura evidenţei că orice analiză asupra temeiniciei creanţei pretinse cu titlu de taxă de 0,1 % nu poate fi realizată, în condiţiile în care, în primul ciclu procesual, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că suma pretinsă cu acest titlu, precum şi accesoriile ei (penalităţi), ce-şi au izvorul în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991, trebuie considerate ca fiind prescrise; iar, în ceea ce priveşte prestaţiile periodice reprezentând cota de 0,7% (ce-şi are izvorul în cuprinsul art. 40 din Legea nr. 10/1995), care ar fi datorate începând cu 01 ianuarie 2012 şi accesoriile lor (penalităţi), s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că nu sunt prescrise, întrucât în privinţa lor termenul de prescripţie s-ar împlini la data de 01 ianuarie 2018.

Din acelaşi considerent al autorităţii de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, nu este fondată nici critica recurentei-pârâte prin care se susţine că instanţa de apel a luat în considerare, în mod greşit, două facturi emise în anul 2011, respectiv facturile nr. x/30.11.2011 şi nr. y/02.12.2011, obligând-o la plata sumei totale de 94.849,68 RON, în condiţiile în care, raportat la termenul de prescripţie, la calcularea valorii cotei de 0,7 %, trebuiau luate în calcul doar prestaţiile şi lucrările executate în perioada 01.01.2012 - 31.10.2012 chiar dacă plăţile au fost efectuate ulterior.

Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, pârâta este supusă taxării, însă doar cu privire la prestaţiile periodice achitate în interiorul termenului de prescripţie (aspectul luării în considerare a datei plăţii/achitării şi nu al emiterii facturii fiscale făcând obiectul dezlegării cu putere de lucru judecat în ciclul procesual anterior), astfel cum acestea au fost învederate de apelantul-reclamant la ultimul termen de judecată, în apel (evidenţă la care intimata-pârâtă a achiesat, cu solicitarea nefondată, pentru considerentul anteevocat, de a fi avut în vedere exclusiv factura fiscală emisă în anul 2012).

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte prin care se susţine că, în raport de temeiul juridic indicat de reclamant, respectiv art. 40 din Legea nr. 10/1995, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 184/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, nu mai are obligaţia achitării cotei de 0,7% din valoarea lucrărilor către reclamant, întrucât este scutită de la plata acestei taxe conform dispoziţiilor art. I pct. 4 alin. (10) din Legea nr. 184/2008, Înalta Curte constată că este nefondată.

Dincolo de faptul că, prin memoriul de recurs, pârâta, criticând decizia instanţei de apel (recurată în prezenta etapă procesuală) privind partea de motive care cuprinde considerentele Deciziei nr. 44 din 14 octombrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, combate, în realitate, argumente ale unei hotărâri obligatorii în considerarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., ceea ce nu este permis, Înalta Curte, pentru a răspunde, totuşi, acestei critici reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 44 din 14 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local.

Totodată, este important a sublinia considerentele reţinute în cuprinsul menţionatei decizii la paragrafele 73-78 şi caracterul opozabil erga omnes al acesteia, în considerarea dispoziţiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ.:

Astfel, "faptul că, ulterior abrogării Legii nr. 198/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 184/2008, prevederile art. 3 alin. (10) din actul normativ abrogat au fost preluate în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 nu trebuie să conducă automat la concluzia menţinerii scutirii de la plată a taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii, menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991, pentru toate lucrările de construcţii executate în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, deoarece Legea nr. 198/2004 nu condiţiona acordarea scutirii de existenţa unei exproprieri, iar obiectul său de reglementare era mai restrâns decât cel al Legii nr. 255/2010 (referindu-se numai la lucrări de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, pe când obiectul Legii nr. 255/2010 privea toate lucrările necesare realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local).

A îmbrăţişa un punct de vedere contrar ar însemna ca o scutire, ca măsură legislativă de favoare care, din acest motiv, se impune a fi interpretată restrictiv, să se aplice extensiv, în cadrul unei legi ulterioare, al cărei obiect de reglementare este nu doar mai vast, ci este şi limitat expres, în chiar titlul său, la un anume scop, acela al realizării de lucrări în cadrul procedurii de expropriere, cerinţă care nu exista în vechea reglementare.

Abrogarea unui act normativ printr-un nou act normativ, care legiferează parţial în acelaşi domeniu, nu impune legiuitorului reluarea integrală şi în aceeaşi formă a reglementărilor din legea anterioară, iar, în cazul în care aceasta se produce, sfera de aplicare nu poate fi prezumată ca fiind aceeaşi, norma preluată neputând fi desprinsă din contextul noului act normativ în care a fost inserată sau interpretată şi aplicată independent de obiectul de reglementare a acestuia, numai în acord cu actul normativ abrogat.

Prin adoptarea Legii nr. 233/2018, care a completat textul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, prevăzând expres că scutirea priveşte taxele "datorate pentru lucrările de construcţii executate pe coridorul de expropriere", legiuitorul a confirmat faptul că trebuia delimitată, încă de la început, sfera lucrărilor în privinţa cărora operează scutirea menţionată, ca fiind în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Modificările pe care Legea nr. 233/2018 le-a adus Legii nr. 255/2010 nu reprezintă o retroactivitate a legii noi, ci un argument în plus, în sensul că legiuitorul a adus doar clarificări unui text de lege susceptibil de mai multe interpretări şi a cărui semnificaţie putea fi dedusă doar din interpretarea corelată a acestuia cu celelalte norme cuprinse în Legea nr. 255/2010.

Prin acest act normativ modificator, legiuitorul şi-a exprimat într-o manieră mult mai clară intenţia de legiferare iniţială şi nu a restrâns sfera de aplicare a scutirii doar la lucrările executate pentru expropriere întrucât, încă de la început, aceasta era delimitată în raport cu lucrările enumerate la art. 1 al Legii nr. 255/2010, a căror efectuare era vizată de realizarea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, astfel cum reieşea fără echivoc din cuprinsul art. 2 alin. (2) al Legii nr. 255/2010, care identifica expropriatorul pentru fiecare categorie de obiective: de interes naţional, de interes judeţean şi de interes local".

De aceea, aşa cum a stabilit instanţa de apel, lucrarea în litigiu, constând în "Consolidare DN 57B km 36+000-49+000, km 53+000-69+000", nu se încadrează în sfera celor limitativ determinate prin hotărârea prealabilă evocată, nefiind în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică, astfel încât caracterul scutit de taxă al lucrării în litigiu nu poate fi reţinut în cauză.

Prin urmare, motivarea hotărârii instanţei de apel, care cuprinde argumentele ce au format, în fapt si în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, dovedeşte faptul că aceste argumente au fost raportate în mod corespunzător la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, fiind aplicate corect dispoziţiile incidente în cauză, respectiv art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care lucrarea în litigiu, nu este în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Mai mult, în contextul prezentat, Înalta Curte reţine că, în speţă, critica recurentei-pârâte prin care se susţine inexistenţa motivării hotărârii, nu este fondată, întrucât instanţa de apel a procedat, în mod efectiv, la motivarea deciziei atacate din perspectiva evoluţiei legislative şi a incidenţei menţionatei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept, aspect care satisface exigenţele analizei raportului juridic dedus judecăţii, vcând în vedere criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă. Ca atare, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Aşa fiind, deşi au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că situaţiile reglementate de aceste texte legale nu se regăsesc în criticile formulate, recursul pârâtei nefiind fondat.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate recursurile declarate în cauză, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - ISC- INSPECTORATUL REGIONAL DE CONSTRUCŢII VEST împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. PRIN DIRECŢIA REGIONALĂ DE DRUMURI ŞI PODURI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 28 din 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.