Widow and son retain enhanced damages awards as High Court rejects insurer's cassation challenge on quantum and penalties.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub număr de dosar nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au formulat acţiune în pretenţii, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata 1. diferenţei de despăgubiri morale pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului E., având în vedere cererea de despăgubiri şi plata parţială efectuată de pârâtă, respectiv pentru A. suma de 448.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de soţie a victimei şi suma de 1.522 RON cu titlu de daune materiale şi pentru B. suma de 464.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de fiu al victimei, 2. obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere calculate asupra sumelor neachitate de la data de 13.11.2018 şi până la plata efectivă conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cheltuielile de judecată urmând a fî solicitate pe cale separată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 49, art. 50, art. 54 din Legea nr. 136/1995, Ordinul CSA nr. 14/2011 si art. 1357-art. 1371 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 133 din 18 ianuarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 1.522 RON cu titlu de daune materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 RON cu titlu de daune morale precum şi să plătească reclamantului B. suma de 40.000 RON cu titlu de daune morale, respingând restul pretenţiilor formulate ca nefondate.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat apel, prin care au solicitat, în principial, schimbarea în tot, a hotărârii apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată, iar în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul majorării cuantumului daunelor solicitate.

Prin decizia civilă nr. 103 A din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civila a fost respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, invocând incidenţa motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenţii critică decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a pronunţat o soluţie greşită, atât sub aspectul nemotivării acesteia, respectiv sub aspectul existenţei motivelor contradictorii, cât şi cu privire la neaplicarea legii în spiritul ei.

În dezvoltarea motivelor de recurs se apreciază că, fără o argumentaţie clară şi concretă asupra fundamentului prejudiciului, raportată şi la normele legale incidente, instanţa de apel a dispus "diminuarea daunelor morale", motivarea instanţei fiind una lacunară şi contradictorie sau fără legătură cu speţa, neputând să arate care a fost raţionamentul pentru care sumele acordate de către instanţa de fond, ar trebui diminuate de o asemenea manieră.

Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor.

Apreciază că instanţa de control judiciar trebuia să procedeze la un examen propriu al pricinii, fiind obligată să verifice atât materialul probator administrat în cauză, cât şi jurisprudenţa în materie.

Prin faptul că nu a analizat în concret jurisprudenţa în materie cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, precum şi prin faptul că nu a prezentat argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 476 C. proc. civ., care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

De asemenea, instanţa de apel nu a procedat la o evaluare individuală, pentru fiecare reclamant, a prejudiciului suferit şi nici nu a analizat în concret jurisprudenţa în cauze similare. Consideră că "instanţa de apel trebuia să explice, într-o manieră convingătoare, raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, în soluţia dată, cu privire la diminuarea, în mod nejustificat, a cuantumului daunelor morale", iar lipsa acestor explicaţii echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În cuprinsul deciziei recurate se face trimitere la prevederile art. 50 din Norma ASF 23/2014 referitoare la stabilirea cuatumului daunelor morale prin referire la legislaţia şi jurisprudenţa din România, totuşi instanţa de apel nu motivează în niciun fel care sunt argumentele pentru care a menţinut cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, fără a indica care sunt criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere, respectiv dacă a avut în vedere în concret jurisprudenţa în materie şi care sunt hotărârile avute în vedere.

In materia daunelor morale, mai arata recurenţii, în lipsa unor criterii obiective la nivel legislativ, instanţa nu-şi poate întemeia soluţia decât pe legislaţia în vigoare şi pe soluţiile adoptate de instanţele naţionale în cauze similare.

Aşa fiind, faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv argumentele reclamanţilor şi nu a motivat de ce a înlăturat argumentele acestora şi nici nu a avut în vedere hotărârile depuse cu titlu de practică judiciară atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte contradicţia dintre argumentele instanţei de apel, apreciază ca fiind esenţial a se arăta că în cuprinsul hotărârii se reţine pe de-o parte că reclamanta A. a căzut psihic şi suferă de un grad ridicat de stres psihologic, însă pe de altă parte, instanţa apreciază că nu au fost dovedite circumstanţe excepţionale care să justifice despăgubirea într-un cuantum mai ridicat.

Pe lângă faptul că sintagma "circumstanţe excepţionale" este nefericit aleasă şi chiar dură raportat la suferinţa prin care au trecut reclamanţii ca urmare a pierderii soţului, respectiv tatălui, recurenţii apreciază că instanţa de apel trebuia să indice în concret care sunt aspectele excepţionale care justifică majorarea cuantumului daunelor morale.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurenţilor, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, respectiv a prevederilor art. 50 din Norma ASF 23/2014 care statuează asupra obligativităţii acordării daunelor morale, ale art. 49 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 136/1995 şi ale art. 1385 C. civ. şi, totodată, a fost dată fără a se ţine seama de jurisprudenţa similară din România.

De asemenea, mai susţin recurenţii, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 37, 38 din Norma ASF 23/2014 referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere.

Sub acest aspect, arată că, în lipsa comunicării motivelor pentru care nu a aprobat în întregime cererea, respectiv pentru care s-au diminuat despăgubirile solicitate, devin pe deplin aplicabile prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, intimata datorând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, deoarece a diminuat despăgubirea în mod nejustificat.

În ceea ce priveşte momentul de la care se calculează aceste penalităţi, s-a statuat în numeroase rânduri că dispoziţiile art. 37 alin. (4) invocate sunt aplicabile în ipoteza în care motivele de respingere a cererii de despăgubire pe cale administrativa ar fi întemeiate, nu şi în ipoteza în care asigurătorul diminuează în mod nejustificat despăgubirile cum este cazul de faţă.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, niciuna dintre părţi neînţelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul şi a fost stabilit termen, astăzi 6 aprilie 2022, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenţi cu privire la situaţia de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esenţă, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Recurenţii-reclamanţi se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pe care Înalta Curte îl constată nefondat, hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că sub aspectul daunelor morale motivarea instanţei este una lacunară şi contradictorie sau fără legătură cu speţa, instanţa de apel nearătând care a fost raţionamentul pentru care sumele acordate de către tribunal s-au impus a fi diminuate. Totodată, au invocat faptul că instanţa de apel nu a indicat care sunt criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere, respectiv dacă a avut în vedere în concret jurisprudenţa în materie şi care sunt hotărârile avute în vedere.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În speţă, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest aspect şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ.

Este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări sau a unor motive contradictorii.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor privind existenţa unei contradicţii dintre argumentele instanţei de apel, prin care se reţine pe de-o parte că reclamanta A. a căzut psihic şi suferă de un grad ridicat de stres psihologic, însă pe de altă parte, instanţa a apreciat că nu au fost dovedite circumstanţe excepţionale care să justifice despăgubirea într-un cuantum mai ridicat, întrucât aceasta vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată

În speţă, raportat la obiectul apelului cu care a fost învestită, hotărârea instanţei de prim control judiciar cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea acesteia şi pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia dată de tribunal privind acordarea daunelor morale într-un cauntum mai mic faţă de cel solicitat, nu constituie un temei pentru a atrage nelegalitatea hotărârii recurate, câtă vreme au fost examinate problemele esenţiale ce au fost supuse judecăţii, permiţând astfel exercitarea controlului judiciar.

Instanţa de apel a analizat circumstanţele cauzei, iar faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu interpretarea dată situaţiei de fapt şi prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu înseamnă că şi lipsesc cu desăvârşire argumentele reţinute de aceasta.

Instanţa de apel în mod judicios a reţinut cu privire la cuantumul daunelor morale că acestea ar trebui evaluate în funcţie de rolul compensatoriu şi nu punitiv al unor asemenea daune, precum şi de faptul că, deşi nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se ţină cont de toate împrejurările obiective şi subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente şi echitabile. O asemenea reparaţie este justificată de o vătămare semnificativă de natură fizică şi psihică, dar nu trebuie să depăşească rolul unei compensaţii şi să se transforme într-un prilej de îmbogăţire contrar valorilor sociale şi umane protejate prin recunoaşterea daunelor morale în asemenea cazuri.

De asemenea, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că acordarea unor daune morale în cuantum de 50.000 RON pentru A. şi de 40.000 RON pentru B. în completarea sumelor deja acordate de către intimata pârâtă C. S.A. (52.000 RON pentru A. şi 36.550 RON pentru B.) este de natură a respecta criteriile de echilibru, echitate şi rezonabilitate faţă de suferinţa dovedită care se circumscrie relaţiei normale dintre soţi respectiv dintre tată şi fiu, fără a fi dovedite circumstanţe excepţionale care să justifice o despăgubire într-un cuantum mai ridicat.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că, pe de o parte, instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor, potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenţei şi de a cita în mod explicit deciziile jurisprudenţiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

Cum prin decizia recurată, instanţa de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, suferinţele cauzate apelanţilor de decesul victimei E., relaţiile de familie specifice dintre soţi precum şi dintre părinte şi fiu şi a individualizat prejudiciul în funcţie de probatoriul existent la dosarul cauzei, cât şi principiul echităţii şi proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate, nici criticile recurenţilor privind încălcarea dispoziţiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 49 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 136/1995 (potrivit concluziilor orale formulalte la momentul soluţionării cauzei), subsumate de aceştia motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Criticile recurenţilor prin care se suţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1385 C. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Astfel, din examinarea considerentelor deciziei recurate nu reiese că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, statuând în echitate, instanţa de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind doar o marjă de apreciere pentru instanţa de judecată, aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În consecinţă, se reţine că în cauză, daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată, care a făcut o corectă aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului prevăzut de art. 1385 C. civ.

În ce priveşte criticile vizând acordarea penalităţilor de întâziere recurenţii apreciază greşită soluţia instanţei de apel susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014.

În opinia recurenţilor, în lipsa comunicării motivelor pentru care nu a aprobat în întregime cererea, respectiv pentru care s-au diminuat despăgubirile solicitate, devin aplicabile prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, intimata datorând penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi, deoarece a diminuat despăgubirea în mod nejustificat.

Aceste critici se dovedesc a fi nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. se referă la situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator.

Astfel, potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociaţia "Fondul de protecţie a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers are valenţa avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, iar prejudiciul a fost cuantificat, fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretenţiile de despăgubire.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că, în urma cererii formulate de către apelanţi înregistrată la intimata pârâtă la data de 02.11.2017 pentru acordarea către A. a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale şi a sumei de 3.272 RON cu titlu de daune materiale, precum şi pentru acordarea către B. a sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale, intimata C. S.A. a emis la data de 02.02.2018 oferta de despăgubire nr. x adresată apelantei A. pentru suma de 53.200 RON din care suma de 52.000 RON reprezintă daune morale, iar suma de 1.200 RON reprezintă daune materiale, precum şi oferta de despăgubire nr. x adresată apelantului B. pentru suma de 36.550 RON.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că intimata C. S.A. a precizat în cuprinsul celor două oferte că despăgubirile au fost stabilite ca urmare a analizării înscrisurilor depuse precum şi a jurisprudenţei, inclusiv Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, apelanţii reclamanţi învederând prin cererea de chemare în judecată că intimata a achitat acestora sumele oferite.

Această conduită a intimatei este conformă textului normativ evocat şi, în concret, are semnificaţia unei notificări a motivelor pentru care reprezentantul asigurătorului nu a aprobat în totalitate pretenţiile de despăgubire în cuantumul solicitat de reclamanţi.

Aşa fiind, conduita asigurătorului se încadrează în cerinţele textului citat în precedent.

În aceste condiţii, asigurătorul şi-a îndeplinit obligaţiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, aşa încât, ulterior demarării procesului, el este ţinut doar să îşi adapteze conduita regulilor procedurii judiciare, iar apoi să plătească despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

În art. 38 din Normă a fost instituită sancţiunea aplicării unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societăţile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

O atare situaţie nu se regăseşte, în speţă, întrucât, pârâta s-a conformat cerinţelor prevăzute de lege, emiţând oferta de despăgubire în termenul legal şi care cuprinde motivele pentru care a apreciat că reclamanţilor li se cuvine numai o parte din sumele solicitate, ofertă care nu poate fi caracterizată ca neserioasă în aceste condiţii, chiar dacă aceasta se situa sub valoarea despăgubirilor solicitate de parte şi chiar sub nivelul despăgubirilor acordate de către instanţă, aşa cum în mod legal a reţinut curtea de apel.

Aşa fiind, se constată că cererea de acordare a penalităţillor de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, decizia recurată fiind pronunţată cu respectarea normelor legale.

Având în vedere soluţia dată cererii de acordare a penalităţillor de întârziere, se constată că instanţa de apel nu a mai analizat criticile ce vizează momentul de la care se calculează aceste penalităţi; în condiţiile în care, instanţa de recurs a considerat întemeiată soluţia curţii de apel, nu se mai impune analizarea susţinerilor recurenţilor privind acest aspect.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legale şi că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 25 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.