Abusive nature of administrative commission in consumer credit contracts and requirement of individual negotiation

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 8 a contractului de credit cu nr. x/05.09.2011, clauza care instituie obligaţia de a plăti comision de administrare de 0,12% din soldul creditului; constatarea nulităţii absolute a clauzei indicate mai sus, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acesteia şi obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor achitate de reclamantă în baza clauzei abuzive din contractul de credit mai sus menţionat, ca fiind plăţi nedatorate ca efect al constatării caracterului abuziv şi nul absolut al acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2975 din 16 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, iar pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare şi apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B. S.A.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, invocând incidenţa motivelor de recurs reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a apreciat ca ar fi fost negociat comisionul de administrare, toate actele fiind semnate în aceeaşi zi (cerere de credit, contract de credit-condiţii generale, contract de credit - condiţii particulare).

Apreciază recurenta că acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului.

Consideră că instanţa de apel în mod greşit nu a făcut diferenţa între "perceput" (stabilit) şi "plătibil".

De asemenea, nu se menţionează că procentul de dobândă s-ar aplica lunar, ci doar se calculează lunar.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa de apel, în mod greşit a apreciat hotărârea CJUE conform căreia:

"faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută de art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său" şi faptul că datele menţionate au un nivel suficient de informare.

Întrucât comisionul de administrare nu prevede implicit care este contraprestaţia concretă pe care o efectuează banca exclusiv în beneficiul împrumutatului - fără ca aceste activităţi să fie enumerate, iar comisionul de administrare este stabilit pentru o activitate de monitorizare exercitată de bancă, acest aspect face parte din firescul activităţii bancare.

Comisionul de administrare, fiind datorat lunar, pentru o singură prestaţie a băncii (punerea la dispoziţie a creditului), calculat la soldul creditului, maschează o parte din dobândă, crescând suplimentar profitul băncii.

Instanţa de apel în mod greşit a explicat ce servicii ar reprezenta comisionul de administrare fără să le exemplifice încercând să suplinească lipsa explicaţiilor acestor servicii din Contractul de Credit prin indicarea serviciilor prevăzute de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 490 alin. (1) C. proc. civ. şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul recursului a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 6 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, niciuna dintre părţi neînţelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 9 februarie 2022 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia tardivităţii şi excepţiile nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Desi in cererea de recurs a precizat că îşi întemeiază calea de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a aratat care sunt cazurile de nelegalitate ce pot fi subsumate ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (care prevede că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii), astfel că acest motiv de casare nu poate fi analizat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prelabil, Înalta Curte reţine că, în speţă, critica recurentei prin care se susţine că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că ar fi fost negociat comisionul de administrare, toate actele fiind semnate în aceeaşi zi (cerere de credit, contract de credit-condiţii generale, contract de credit - condiţii particulare), nu poate fi primită, în condiţiile în care vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma materialului probator, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Celelalte critici ale recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare sunt nefondate, reţinându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE şi a O.U.G. nr. 50/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010.

Se constată că între părţi s-a încheiat contractul de credit cu nr. x/05.09.2011, în cadrul căruia la pct. 8 părţile au stipulat un comision de administrare de 0,12 % din soldul creditului.

Înalta Curte reţine că, la data încheierii contractului de credit, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 prevedea următoarele:

"(1) pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", fără a impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seama cu privire la toate activităţile concrete ce se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cele de administrare a creditului. Totodată, potrivit alin. (3) din acelaşi text de lege, acest comision de administrare se percepe pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului; în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.

Se constată că acest comision este inclus în costurile pe care banca le are pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pe o perioadă îndelungată de timp, pentru această sumă existând contraprestaţie din partea sa, care constă în operaţiunile de administrare a contului de credit. Aceste operaţiuni, aşa cum s-a arătat, sunt enumerate în art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, respectiv monitorizarea, înregistrarea sau efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării sau rambursării creditului acordat consumatorului.

Aşadar legiuitorul recunoaşte posibilitatea legală a perceperii unui comision de administrare, încasarea lui de către intimată fiind justificată.

Câtă vreme prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl defineşte, arătând, în mod expres, raţiunea pentru care se percepe:

"pentru operaţiunile de monitorizare, înregistrare şi efectuare de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului" şi nu impune includerea în contract o prezentare detaliată a tuturor activităţilor prestate de bancă în contul acestui comision, a sancţiona banca pe acest motiv apare disproporţionat.

Prin urmare, cum acest text de lege prevede posibilitatea perceperii comisionului de administrare de către bancă, iar din modul în care acesta a fost stabilit în contractul de credit încheiat de parţile din prezenta cauză rezultă că au fost respectate dispoziţiile art. 4 din Legea 193/2000, Înalta Curte constată ca fiind nefondate critcile recurentei-reclamante referitoare la comisionul de administrare.

Totodată, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 constituie o normă de drept material imperativă, care, prin excepţie de la regula legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale la care părţile au consimţit, în virtutea libertăţii lor de voinţă, stabileşte condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză, pentru a fi considerată abuzivă.

Astfel, condiţiile consacrate de Legea nr. 193/2000, pentru calificarea unor clauze ca fiind abuzive, sunt: să nu reglementeze componente ale preţului creditului; să nu facă parte din obiectul principal al contractului; să nu se asocieze nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil; să nu fie negociate direct cu consumatorul; să nu fi fost introduse în contract, contrar cerinţelor bunei-credinţe. să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Condiţiile prevăzute expres de art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ, astfel că îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiţii, fără întrunirea tuturor, interzice calificarea clauzelor analizate ca fiind abuzive.

În acest sens, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevăd că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În acest context, se constată că instanţa de apel a reţinut, asemenea primei instanţe, că limbajul care defineşte comisionul în discuţie este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia şi din definiţia legală.

Totodată, a fost indicată în contract într-o manieră clară şi inteligibilă modalitatea de determinare a comisionului de administrare: valoarea comisionului, periodicitatea şi baza de calcul: 0,12%, perceput lunar, la soldul creditului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege.

Nu în ultimul rând, în legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din contractul de credit, instanţa supremă aminteşte decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Prin această hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

În cauză, instanţa de apel a apreciat, în ceea ce priveşte motivaţia perceperii comisionului de administrare, că în mod corect a reţinut tribunalul faptul că acest comision avea o reglementare legală la data încheierii contractului, art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 288/2010 prevăzând posibilitatea perceperii unui comision de administrare credit.

Totodată, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că datele menţionate în contract asigură un nivel suficient de informare, apelanta-reclamantă având posibilitatea să cunoască motivaţia perceperii comisionului şi întinderea obligaţiei de plată ce îi incumbă potrivit clauzei analizate, precum şi să evalueze consecinţele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea ratelor lunare de plată şi a costului total al împrumutului, neputând invoca, odată ce a semnat contractul de credit, având toate aceste informaţii la dispoziţie, existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru simplul motiv că este nemulţumită de cuantumul sumelor pe care le-a achitat băncii cu acest titlu.

Prin urmare, instanţa de apel, a constatat, în mod corect, că procentul de 0,12% ce se aplica la soldul creditului nu determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Criticile recurentei în sensul că acest comision, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent de dobândă, că instanţa de apel în mod greşit nu a făcut diferenţa între "perceput" (stabilit) şi "plătibil", precum şi că nu se menţionează că procentul de dobândă s-ar aplica lunar, ci doar se calculează lunar, nu pot fi privite ca întemeiate.

Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, comisionul în discuţie este perceput pentru activităţile derulate de bancă pentru monitorizarea utilizării/rambursării creditului/îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de împrumutat în baza contractului de credit, iar nu ca preţ al folosinţei sumei împrumutate.

Înalta Curte reţine că, în speţă, comisionul de administrare nu poate fi considerat un procent de dobândă, scopul acestuia fiind să acopere cheltuielile băncii privind monitorizarea creditului şi nivelul acestuia făcând posibilă disocierea, cu uşurinţă, de dobânda contractuală.

Aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel, atât clauza contractuală, astfel cum a fost inserată în contractul de credit semnat de părţi, cât şi menţiunile din oferta prezentată de bancă nu au nimic echivoc care să justifice înţelesul pe care i-l atribuie partea. Modul de calcul al dobânzii, atât anuală, cât şi lunară, este stabilit în contract, la art. 3.2, 3.3 şi urm., până la art. 3.8 din condiţiile generale, pct. 7 din condiţiile speciale, fiind prevăzută o formulă de calcul diferită de cea aplicabilă comisionului de administrare; totodată, nu se menţionează nicăieri că acest comision plătibil lunar ar fi stabilit ca procent anual.

Înalta Curte reţine, referitor la comisionul de administrare, că este prevăzut ca procent ce se calculează la soldul creditului, fiind astfel stipulat în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

Clauza privind comisionul de administrare, nu poate fi considerată ca fiind o clauză abuzivă, întrucât nu creează, în detrimentul recurentei şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concluzie, întrucât s-a constatat caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision avea o reglementare legală la data încheierii contractului de credit, că datele menţionate în convenţie asigură reclamantei un nivel suficient de informare, că a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestui cost, precum şi faptul că toate acestea nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru simplul motiv că partea este nemulţumită de cuantumul sumelor pe care le-a achitat băncii cu acest titlu, în mod corect s-a apreciat că nu este vorba de o clauză abuzivă pentru a se dispune înlăturarea acesteia.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1327/A din 7 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2022.