Tractor sale rescinded for significant non-conformity; price restitution with interest upheld, consequential damages and seller's counterclaim rejected.

Şedinţa publică din data de 30 martie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. s-a solicitat rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părţi, în temeiul art. 1549 şi urm. C. civ. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtei la restituirea preţului în cuantum de 149.750 euro plătit în temeiul contractului de vânzare sus menţionat, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data plăţii preţului şi până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data 31.12.2015 până la data introducerii acţiunii în cuantum de 25.189,58, conform Anexei 1, precum şi la plata dobânzii legale în continuare, până la achitarea efectivă a debitului; obligarea pârâtei la plata sumei de 5.617 euro, cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data de 15.09.2015 până la data introducerii acţiunii în cuantum de 1.642,47, conform Anexei 1, precum şi la plata dobânzii legale în continuare până la achitarea efectivă a debitului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin cererea reconvenţională formulată pârâta B. a solicitat obligarea reclamantei A. S.R.L. la ridicarea pe cheltuiala sa si luarea in proprietate a utilajului reprezentat de C., de la custodele D. S.R.L., situat in loc. Viisoara, jud. Cluj reiterând susţinerile exprimate în cuprinsul întâmpinării.

Prin sentinţa civilă nr. 2209/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..

S-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţională B., în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvenţională A. S.R.L.

Au fost compensate integral cheltuielile de judecată formulate de părţi.

Împotriva sentinţei civile nr. 2209/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 348/2020 din 30 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2209/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2016, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi în consecinţă:

A dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părţi.

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pârâta la restituirea în favoarea reclamantei a preţului în cuantum de 149.750 euro plătit în temeiul contractului de vânzare sus menţionat cu dobânda legală calculată de la data plăţii preţului şi până la achitarea efectivă a debitului principal.

A respins restul pretenţiilor privitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, solicitată cu titlu de daune interese, cu dobânda legală aferentă calculată de la data 31.12.2015 până la data introducerii acţiunii în cuantum de 25,189,58 RON, precum şi pretenţiile referitoare la plata dobânzii legale solicitată în continuare, până la achitarea efectivă a acestui debit.

A respins pretenţiile referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 5.617 euro solicitată cu titlu de daune interese cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 15.09.2015 până la data introducerii acţiunii în cuantum de 1.642,47 RON precum şi cele privitoare la plata dobânzii legale solicitată până la achitarea efectivă a acestui debit.

A menţinut dispoziţiile sentinţei atacate referitoare la respingerea cererii reconvenţionale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 22,122.48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, datorată pentru judecată în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat acordarea de daune interese, invocând în acest sens articolele 1530 şi 1531 din C. civ., iar instanţa de apel ar fi trebuit să judece acest petit prin analiza incidenţei articolelor evocate, precum şi incidenţa art. 1532 C. civ. în prezenta cauză, în conformitate cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi cu respectarea principiului contradictorialităţii prevăzut de art. 14 aliniatele 4, 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că aplicabilitatea articolelor 1530 şi 1531 C. civ. nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Chiar dacă instanţa de apel nu ar fi considerat că trebuie să analizeze motivele de admitere a acestui petit invocate prin cererea iniţială de chemare în judecată şi chiar dacă prin motivele de apel nu au fost indicate ca şi temei de drept articolele 1530 şi 1531, faptul că a considerat aplicabile aceste articole rezultă fără dubiu din motivarea succintă a acestui petit (face trimitere la pagina 18 ultimele două alineate din apel). Mai mult, în judecarea apelului, instanţa a încălcat încă o dată aceste obligaţii, întrucât incidenţa articolului 1532 C. civ. nu a fost invocată de către niciuna dintre părţi sau de către instanţă din oficiu şi, ca atare, nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, fapte ce atrag sancţiunea nulităţii hotărârii în ceea ce priveşte acest petit şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Totodată, consideră că cele arătate mai sus au încălcat şi principiul oralităţii prevăzut de art. 15 C. proc. civ., fapt ce reprezintă un alt motiv de nulitate şi casare parţială a hotărârii.

Din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că, deşi instanţa de apel ar fi fost ţinută să analizeze incidenţa articolului 1530 şi 1531 din C. civ., invocat de reclamantă, aceasta, pentru prima dată în cuprinsul hotărârii atacate face analiza incidenţei art. 1532 fără a motiva absolut deloc de ce nu sunt aplicabile în speţă art. 1530 şi art. 1531 din C. civ.

Consideră că, din acest punct de vedere, hotărârea nu este absolut deloc motivată, încadrându-ne astfel în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că, faţă de solicitarea acordării de daune interese şi a dobânzilor aferente acestora, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., interpretând eronat acest temei de drept.

Arată că articolul 1532 C. civ. reglementează, prin cele trei puncte ale sale, caracterul cert al prejudiciului, cu referire la posibilitatea acordării daunelor interese. Instanţa a considerat esenţial faţă de solicitarea recurentei, punctul 2 şi anume "prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului, apreciind, în mod greşit, că nu se pot acorda daune interese deoarece nu a dovedit, printre altele, că "eşecul finanţării se datorează exclusiv livrării neconforme a tractorului.,,

Susţine că, în mod evident, instanţa a produs o eroare judiciară prin modul în care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1532 C. civ. apreciind că prejudiciul, anume ratarea şansei de a încheia contractul de finanţare, ar fi trebuit să se datoreze exclusiv nerespectării contractului de vânzare de către intimat.

Din simpla lecturare a temeiului juridic mai sus menţionat reiese că prejudiciul poate şi trebuie să fie calculat de către instanţă prin raportare la cât de probabilă ar fi fost încheierea contractului de finanţare în condiţiile livrării unui tractor neconform şi a presupusei neachiziţionări a celorlalte 4 loturi,

Aşadar, şi dacă s-ar fi cumpărat toate loturile, şi dacă nu s-au cumpărat, instanţa trebuia să analizeze proporţia în care livrarea neconformă a utilajului ar fi condus la obţinerea sau nu a finanţării. Aceste aspecte nu erau greu a fi analizate din moment ce specificaţiile tehnice ale tractorului au fost nominalizate chiar prin contractul de finanţare, prin urmare acest utilaj era esenţial. Deci, putem afirma cu certitudine că oricare dintre condiţiile care trebuiau a fi îndeplinite pentru obţinerea finanţării şi care nu s-au realizat au contribuit la pierderea şansei de a obţine avantajul finanţării.

Astfel, calcularea procentului pe care fiecare condiţie neîndeplinită 1-a avut la ratarea finanţării era un lucru posibil faptic printr-o analiză complexă a dosarului şi absolut întemeiată prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1532 C. civ.

Încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., normă de drept material, au un caracter esenţial şi deschid calea recursului deoarece prin efectul lor pun la îndoială corectitudinea hotărârii judecătoreşti, iar doar ca urmare a casării deciziei civile din apel se vor putea restabili garanţiile nemijlocite pentru înfăptuirea corectă a legii.

Recurenta-pârâta B. a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, anularea încheierii interlocutorii pronunţate în şedinţa publică din 28.11.2019, prin care instanţa de apel a dispus cu privire la limitele devoluţiunii în apel, rejudecarea cererii de apel în limitele date de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., respingerea în tot a apelului formulat de A. S.R.L. şi menţinerea sentinţei civile nr. 2209 din 21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, ca legală şi întemeiată, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

Recurenta-pârâtă susţine nelegalitatea încheierii interlocutorii pronunţată în şedinţa publica din data de 28.11.2019, prin prisma dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ. ("Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă"), dispoziţii de drept aplicate greşit de către instanţa de apel.

Consideră că în mod greşit, prin încheierea de şedinţă din data de 28.11.2019, instanţa de apel a statuat faptul că invocarea unor noi neconformităţi nu se subsumează noţiunii de pretenţie nouă, care să fie solicitată pentru prima dată in apel, reprezentând o apărare de fond faţă de statuările din sentinţa atacată.

Susţine că reclamanta pentru prima dată în apel, a susţinut faptul că pârâta nu a executat mai multe obligaţii contractuale, pe lângă cele trei neconformităţi ce au făcut obiectul dezbaterilor pe fondul cauzei (frâna pneumatică pentru remorcă, pachetul suplimentar de lumini şi pachetul radio premium), lămurite de Raportul de expertiză administrat şi de sentinţa de fond, a invocat alte trei neconformităţi şi anume, lipsa filtrului Heavy Duty, lipsa transmisiei automate şi faptul că tractorul nu era nou şi că pârâta nu a pus la dispoziţia cumpărătorului documentele prevăzute la art. 6 pct. 4 din Contract.

În conformitate cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., consideră că instanţa trebuia să se pronunţe în calea devolutivă a apelului asupra interesului cumpărătorului, respectiv refuzul legitim sau ilegitim de preluare a bunului, respectiv proporţionalitatea cu măsura neexecutării şi să nu ia în considerare aceste susţineri noi, limitele judecăţii fiind trasate de însăşi reclamant prin cererea introductivă.

In aceste condiţii, recurenta-pârâtă solicită anularea încheierii interlocutorii din data de 28.11.2019, încheiere ce este dată cu aplicarea greşită a normelor ce reglementează calea devolutivă a apelului şi în consecinţă rejudecarea apelului în cadrul procesual faţă de pretenţiile deduse judecăţii pe fondul cauzei.

In ceea ce priveşte criticile de nelegalitate ale deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, recurenta pârâtă susţine următoarele:

Consideră că, nelegal, cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) date de dispoziţiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ., instanţa de apel a reţinut că "remediul maximal al rezoluţiunii se impunea activat in cauză, fiind unul legitim."

Astfel, recurenta-pârâta susţine că decizia recurată se sprijină în esenţă pe o gravă greşeală şi confuzie a instanţei de apel care, practic, pune pe picior de egalitate prerogativa dreptului de a revoca unilateral contractul, recunoscută, de principiu, autorităţii contractante în contractele de achiziţie publică, cu instituţia juridică a rezoluţiunii/rezilierii pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale ce reprezintă obiectul dedus judecăţii de către reclamantă.

Arata că reţinerea instanţei potrivit căreia: "având în vedere conexitatea contractului de vânzare-cumpărare cu contractul de finanţare, condiţiile stricte în care putea fi modificat contractul accesoriu, termenul limită prevăzut pentru decontare, exigenţele instituite pentru calificarea cheltuielilor drept eligibile, rezilierea putea opera indiferent de amploarea neexecutării, întrucât nu se poate face abstracţie de natura juridică a contractului principal" este vădit nelegală şi se întemeiază pe o apreciere subiectivă a instanţei de apel care este contradictorie normelor legale aplicabile în materie.

Consideră că trebuie făcută clar distincţie între prevederile de finanţare (pagina 11 Secţiunea C.l.l Anexa 4) care prevăd posibilitatea beneficiarului (autoritate contractantă) de a putea rezilia un contract încheiat cu un furnizor de servicii sau bunuri (în cazul în care acesta nu respecta prevederile contractuale) şi acţiunea pendinte în rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare nr. x/23.03.2015.

Potrivit art. 7 parag. (4) din Contract "dacă se constată că utilajele sunt deteriorate, ca deficienţe calitative sau cantitative, vânzătorul va proceda la înlocuirea acestora sau completarea lipsurilor calitative şi cantitative", în niciun caz nu se dă dreptul cumpărătorului de a denunţa/rezoluţiona unilateral contractul.

In acest context, constatarea instanţei de judecată potrivit cu care "refuzul reclamantei de a prelua bunul a fost unul legitim, fiind proporţional cu măsura neexecutării" este vădit neîntemeiată şi contrară înţelegerii părţilor materializată în însăşi contractul a cărei rezoluţiune s-a solicitat.

Arată că nu a vorbit niciodată în cauză de modificări ale specificaţiilor tehnice oferite iniţial referitor la C. (cum greşit a reţinut instanţa de apel), nu a fost niciodată vorba de o modificare contractuală, faptul real şi recunoscut a fost acela că utilajul avea aceste trei lipsuri care, din punctul său de vedere şi al instanţei de fond, erau lipsuri de mică însemnătate care puteau fi efectiv remediate, în cel mal scurt timp pe cheltuiala sa exclusivă.

Recurenta-pârâtă apreciază că aspectul esenţial omis de către instanţa de apel este acela că potrivit contractului administrativ în Specificaţiile Tehnice lit. B) dosar- Proiect: Achiziţie Utilaje Agricole, nu erau cuprinse cele trei dotări, obiect al litigiului.

Aşadar, dacă am îmbrăţişa întru totul teoria instanţei de apel potrivit cu care contractul de vânzare-cumpărare nu reprezintă decât un accesoriu al contractului de finanţare (care este un contract administrativ), ar rezulta ideea că utilajul livrat îndeplineşte toate condiţiile cantitative şi calitative ale contractului de finanţare, neexecutarea adusă în discuţie fiind inexistentă.

Teoria în cauza privind natura accesorie a unui contract distinct de vânzare cumpărare respectiv a conexităţii acestuia cu contractul de finanţare, este contradictorie însăşi judecăţii realizată de către instanţa de apel, care se bazează pe normele administrative (mai exigente în ceea ce priveşte neexecutarea contractului), dar omite esenţialul - acela că potrivit Contractului administrativ de finanţare, bunul livrat a coincis în totalitate în ceea ce priveşte specificaţiile acestuia cu Specificaţiile Tehnice (Anexă ale contractului de Finanţare).

In concluzie, astfel cum s-a dovedit prin actele şi lucrările dosarului, recurenta arată că specificaţiile tehnice ale utilajului cerute de AFIR pentru a asigura îmbunătăţirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei vegetale administrată de reclamantă erau îndeplinite în cauză de utilajul livrat - exigenţă impusă pentru eligibilitatea proiectului, iar cele trei neconformităţi calitative priveau strict oferta noastră, fiind suplimentare faţă de proiect şi se raportau strict la convenţia părţilor putând şi trebuind a fi remediate potrivit prevederilor art. 7 parag. 4 din Contract.

Refuzul A. de a prelua bunul livrat şi refuzul de a purta orice discuţii privind remedierea lipsurilor după acest moment, nu poate fi considerat unul legitim şi proporţional cu măsura neexecutării.

Recurenta mai susţine şi faptul că se impune stabilirea distincţiei clare între lipsurile calitative/cantitative şi neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform dispoziţiilor art. 1672 C. civ. şi obligaţiilor art. 6 din Contract; în ceea priveşte, neexecutarea obligaţiilor contractuale, reţinerile instanţei de apel sunt distincte şi contradictorii.

Iniţial, curtea de apel, a reţinut în considerentele deciziei faptul că neexecutarea adusă în discuţie a fost una de mare însemnătate, pentru că reclamanta nu a livrat un bun conform specificaţiilor tehnice inserate în oferta declarată câştigătoare; în următoarea pagină, instanţa a apreciat neexecutarea imputabilă pârâtei suficient de gravă, întrucât din descrierea proiectului rezultă că finanţarea a fost accesată pentru a se asigura îmbunătăţirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei, respectiv pentru a asigura premisele realizării tuturor lucrărilor de mecanizare necesare; ulterior, instanţa conchide în sensul că frâna pneumatică reprezenta o caracteristică esenţială, iar această lipsă justifica singură remediul rezoluţiunii, lipsind de interes creditorul obligaţiei în contextul în care pe de o parte era imposibilă decontarea acestei cheltuieli, iar pe de altă parte dezideratele proiectului de finanţare nu mai puteau fi atinse în absenţa acestei caracteristici; în final concluzionează că "bunul nu întruneşte caracteristicile specificaţiilor din oferta declarată câştigătoare, că au fost încălcate obligaţiile reglementate de art. 6.3 din Contract fapt ce atrage remediul rezoluţiunii contractului."

Astfel, reiese faptul că instanţa de apel a apreciat că lipsa frânei pneumatice - care reprezenta o caracteristică importantă a utilajului - reprezenta un impediment major care conduce implicit la ideea de rezoluţiune a contractului.

Arată că potrivit normelor aplicabile în materie, vânzătorul va răspunde în cazul în care bunul vândut este "impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic" (art. 1707 alin. (1) C. civ.).

Potrivit art. 1710 C. civ. (1), în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine rezoluţiunea, care apare ca un remediu maximal, care poate fi obţinut după caz funcţie de gravitatea viciului.

Recurenta-pârâtă apreciază că este vorba de o neconformitate de mică însemnătate a bunului obiect al contractului de vânzare cumpărare, care nu afectează funcţionalitatea şi scopul pentru care a fost realizată achiziţia, deficienţă care se putea şi era indicat să fie remediată, remediere care a fost refuzată ab initio de către cumpărător care a refuzat orice fel de discuţii privitoare la remediere.

Aşadar există o diferenţă esenţială între neexecutarea unei obligaţii esenţiale şi remediul maximal al rezoluţiunii şi existenţa unor neconformităţi inapte a atrage nefuncţionalitatea utilajului.

Recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material date de dispoziţiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ. şi prezintă considerente privind gravitatea neexecutării, respectiv momentul la care se apreciază interesul creditorului şi remediul maximal al rezoluţiunii.

Astfel, în cazul contractelor cu executare dintr-odată, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate (art. 1551 alin. (1), teza I C. civ.).

Susţine că, în mod legal şi întemeiat, instanţa de fond a reţinut că în lipsa unei prevederi contractuale exprese nu se poate susţine sau reţine, caracterul esenţial al lipsei celor trei dotări ale Tractorului marca x (frâna pneumatică pentru remorcă, pachetul suplimentar de lumini şi pachetul radio premium).

Gravitatea neexecutării trebuia apreciată în funcţie de importanţa obligaţiei privită în elementele ei obiective, reţinându-se fără echivoc raportat la probele administrate, că lipsa celor trei elemente ale tractorului nu prezintă un caracter suficient de important în a atrage rezoluţiunea contractului; aşa cum a precizat expertul, în Raportul de expertiză administrat pe fondul cauzei, elementele lipsă puteau fi montate ulterior.

Susţine că şi-a executat obligaţiile asumate, că defectele calitative nu lipsesc prestaţia de orice valoare economică, însă interesul creditorului consideră că trebuie analizat exclusiv la momentul refuzului acestuia de primire a utilajului agricol şi respectiv la motivul acestui refuz.

In opinia recurentei-pârâte, în cauză se poate vorbi cel mult de o neexecutarea parţială, caz în care debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile asumate sau a executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos, astfel încât, deşi se păstrează interesul creditorului, totuşi valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial.

Consideră că, legal şi întemeiat, gravitatea neexecutării trebuia să fi fost apreciată în funcţie de importanţa obligaţiei privită în elementele ei obiective, reţinându-se fără echivoc raportat la probele administrate, că lipsa celor trei elemente ale tractorului nu prezintă un caracter suficient de important în a atrage rezoluţiunea contractului.

Recurenta-pârâtă mai arată că s-a reţinut în decizia recurată şi faptul că "pârâta nu a pus la dispoziţie reclamantei nici certificatul de calitate emis de producător", ceea ce presupune nerespectarea unei obligaţii de mare însemnătate. S-a reţinut că "nefiind dealer autorizat de producător nu putea suplini această cerinţă certificând indirect existenţa condiţiilor de garanţie şi calitate".

Consideră că reţinerea instanţei de apel este una vădit eronată, demontată prin însăşi relaţiile solicitate de către aceasta în cadrul judecăţii cauzei în apel (Certificatul de Garanţie depus la dosarul cauzei la fila x din volumul II -Garanţie asumată de către vânzător, adresa emisă de E.).

Cum reclamanta A. S.R.L. a refuzat primirea tractorului în anul 2015, moment la care ar fi putut solicita Certificatul de Garanţie de la Producător, certificat opţional, care se emite de către acesta din urmă doar la solicitarea expresă a beneficiarului final, înscrisul nu mai poate fi generat de programul electronic. Arată că acest fapt nu duce, însă, la pierderea garanţiei, ci doar la imposibilitatea prezentării unui Certificat de Garanţie C. în formal de hârtie. Aceasta lipsă este complinită totodată de Certificatele de Garanţie emise de dealer-ii autorizaţi C..

Faţă de toate cele de mai sus, raportat la condiţia ca neexecutarea să nu fie de mică însemnătate, având în vedere elementele indicate de reclamantă în cererea introductivă şi interesul acesteia în calitate de creditoare a obligaţiilor neexecutate, dar şi concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, recurenta-pârâtă susţine că nu se poate reţine că lipsa elementelor reluate de instanţa de apel prezintă un caracter suficient de important a atrage rezoluţiunea contractului, remediul maximal al rezoluţiunii neimpunându-se a fi activat în cauză, reţinând întreaga conduită a reclamantului cumpărător.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L, a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B.; în subsidiar a solicitat respingerea cererii de rejudecare a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, respingerea ca inadmisibile în temeiul excepţiei de necompetenţă materială a următoarelor petite: cererea de anulare a încheierii interlocutorii pronunţate în şedinţa publică din 28.11.2019 prin care instanţa a dispus cu privire Ia limitele devoluţiunii în apel; cererea de rejudecare a cererii de apel în limitele date de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. cererea de respingere în tot a apelului reclamantei şi cererea de menţinere a sentinţei tribunalului; în al treilea rând a solicitat respingerea ca nefondat a recursului pârâtei şi, în consecinţă, respingerea cererii de casare în parte a deciziei recurate; respingerea cererii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs; cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs.

Recurenta-pârâtă a depus note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de recurenta-reclamantă prin întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 23 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B., pentru considerentele reţinute în considerentele acesteia, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2021.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Criticile recurentei-reclamante prin care se invocă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ. şi art. 15 din acelaşi cod, prin aceea că nu s-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor aplicabilitatea articolelor 1530 C. civ., 1531 şi 1532 din acelaşi act normativ, nu pot fi susţinute cu temei.

Conform art. 14 alin. (4), (5) şi 6 C. proc. civ., "(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Potrivit art. 15 C. proc. civ., "Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar".

De asemenea, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

De asemenea, oralitatea ca principiu fundamental al procesului civil prevăzut de art. 15 C. proc. civ. înseamnă că pricinile se dezbat oral, prin urmare apelanta şi intimata sunt îndreptăţite să susţină în mod verbal cu ocazia dezbaterilor din apel, toate criticile cuprinse în cererea de apel, respectiv toate apărările de fapt şi de drept invocate, principiul dreptului la apărare garantând dreptul părţilor de a-şi prezenta susţinerile nu doar în scris ci şi în mod oral, inclusiv cu ocazia exercitării căilor de atac, aşa cum dispune art. 13 alin. (3) C. proc. civ.

Procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private în care părţile au obligaţia să-şi probeze susţinerile, în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau judecător, rolul activ al judecătorului, de a veghea la prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului fiind circumscris respectării drepturilor procesuale ale părţilor şi a principiilor care guvernează procesul civil.

Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, a pus în discuţia părţilor toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialităţii nu trebuie să însemne întotdeauna şi în mod necesar că instanţa este obligată să pună în mod expres şi direct în discuţia părţilor orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părţile să aibă, în concret, posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanţele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părţii.

În speţă, instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinării, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanţă la soluţionarea cererii de apel au fost cunoscute de apelantă, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi în cererile lor deduse judecăţii în apel, părţile au fost legal citate la toate termenele de judecată, iar reclamanta a avut astfel posibilitatea de a-şi expune susţinerile cu privire la aplicabilitatea articolelor 1530 şi 1531 din C. civ., inclusiv, prin depunerea de concluzii scrise.

Prin urmare, nu se poate reţine o nesocotire a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii garantate de art. 14 alin. (4), (5) şi 6 şi art. 15 din C. proc. civ.

Judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al aceluiaşi art. 22, anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât priveşte art. 1532 din C. civ., apreciat de recurenta-reclamantă ca nefiind pus în discuţia contradictorie a părţilor, Înalta Curte reţine că, în realitate, aspectele legate de aplicabilitatea acestui articol constituie o componentă a raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate. Or, chestiunea legată de aplicabilitatea acestui articol nu reprezintă un aspect pe care instanţa era obligată să îl pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiului iura novit curia, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii şi oralităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului de a pune, în discuţia contradictorie a părţilor, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

Principiile invocate de recurenta-reclamantă au fost respectate de instanţa de apel, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege".

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor rolul activ al judecătorului, contradictorialităţii şi oralităţii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că, deşi instanţa de apel ar fi fost ţinută să analizeze incidenţa articolului 1530 şi 1531 din C. civ., invocat de reclamantă, aceasta, pentru prima dată în cuprinsul hotărârii atacate face analiza incidenţei art. 1532 fără a motiva absolut deloc de ce nu sunt aplicabile în speţă art. 1530 şi art. 1531 din C. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reţine că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalităţii, independent de normele juridice invocate de părţi.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză, dincolo de faptul că aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea sunt, în realitate, argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Astfel, referitor la pretenţiile respinse în apel, instanţa de prim control judiciar, a analizat aspectele legate de incidenţa textelor de lege anterior menţionate stabilind, însă, că, în realitate, reclamanta urmăreşte repararea prejudiciului cauzat prin pierderea şansei sale de a obţine integral finanţarea în condiţiile stipulate în contractul de finanţare, precum şi că, pretenţiile invocate cu acest titlu sunt nefondate întrucât pentru activarea acestui tip de răspundere este necesară îndeplinirea exigenţelor privitoare la caracterul real şi cert al prejudiciului invocat, dispoziţiile art. 1532 C. civ. fiind relevante în acest sens.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând lipsa unei motivări prin care să se arate de ce nu sunt aplicabile în speţă art. 1530 şi art. 1531 din C. civ., câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, explicitând motivele pentru care consideră că sunt relevante dispoziţiile art. 1532 C. civ. precum şi motivele pentru care este nejustificată acordarea daunelor şi dobânzilor solicitate.

Prin urmare, instanţa de apel a respectat exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că, faţă de solicitarea acordării de daune interese şi a dobânzilor aferente acestora, instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., interpretând eronat acest temei de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele legale incidente, reţinând că, în speţă, chiar dacă remediul rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare este justificat, această împrejurare nu este de natură să atragă răspunderea pârâtei pentru pierderea întregii finanţări, întrucât nu este demonstrat faptul că şansa implementării întregului proiect ar fi fost reală dacă neexecutarea imputată pârâtei nu ar fi intervenit.

Dispoziţiile art. 1.532 C. civ. prevăd că, "(1) La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe. (2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului. (3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată".

Pentru ca prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse să aibă caracter cert şi reparabil trebuie îndeplinite următoarele condiţii: şansa pierdută să fi fost reală şi serioasă; pierderea şansei să fie consecinţa directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea; la stabilirea reparaţiei să se ţină cont de marja de incertitudine care afectează posibilitatea realizării şansei de câştig sau a evitării riscului de pierdere.

Aşadar, un prejudiciu este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi, totodată, poate fi stabilită întinderea sa în prezent.

Evaluarea şansei ca fiind reală şi serioasă se face prin examinarea împrejurărilor în care a fost săvârşită fapta ilicită, pe de o parte, şi a situaţiei speciale în care se afla reclamanta în momentul respectiv, pe de altă parte.

Pentru a putea solicita repararea prejudiciului constând în pierderea unei şanse trebuia dovedit că la momentul intervenirii faptului cauzal invocat, reclamanta a fost în cursul exercitării sau realizării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă sau, după caz, pe punctul de a profita de ea.

Or, în speţă, aşa cum a stabilit instanţa de apel, ţinând cont de împrejurările reale ale cauzei, de importanţa contextului în care s-a obţinut finanţarea şi de situaţia concretă a reclamantei, în condiţiile în care nu s-a dovedit că şansa de a obţine finanţarea pentru toate loturile ar fi fost una efectivă şi serioasă, că obiectivul finanţării era cu certitudine realizabil din perspectiva tuturor bunurilor care trebuiau achiziţionate în cadrul proiectului şi că eşecul neobţinerii finanţării se datorează exclusiv livrării neconforme a tractorului, prejudiciul suferit de reclamantă nu este demonstrat, ceea ce înseamnă că textul art. 1532 C. civ. a fost respectat de instanţa de apel.

Referitor la recursul pârâtei B. declarat împotriva încheierii din 28.11.2019, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta susţine nelegalitatea încheierii pronunţată în şedinţa publică din 28.11.2019 prin prisma dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., dispoziţii de drept, care, în opinia recurentei, au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Încadrând, din oficiu, critica expusă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă aplicarea greşită a unei norme de drept procesual, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 478 C. proc. civ., " (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. (2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de aparare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate incuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. (3) În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. (4) Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit in cererile sau apărările adresate primei instanţe. (5) Se vor putea cere, de asemenea, dobanzi, rate, venituri ajunse la termen si orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală."

În raport cu textele legale redate, Înalta Curte constată că susţinerea, exprimată în cererea de exercitare a căii de atac de către reclamantă, conform căreia tractorul nu este dotat cu filtru Heavy Duty, nu beneficiază de transmisie automată şi nu era nou la momentul la care a fost expediat către societatea reclamantă, în mod corect nu a fost avută în vedere ca un petit distinct, ci ca argumente suplimentare în susţinerea potrivit căreia neexecutarea imputată pârâtei nu ar fi suficient de caracterizată pentru a justifica rezoluţiunea contractului.

Contrar afirmaţiilor recurentei-pârâte invocarea acestor neconformităţi noi nu reprezintă o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată şi nici o formulare de pretenţii noi.

De altfel, potrivit considerentelor instanţei de apel, nu aceste neconformităţi au fost considerate ca fiind determinante pentru soluţia de rezoluţiune a contractului.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019, va fi respins ca nefondat.

In privinţa recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Criticile recurentei-pârâte prin care se susţine, în esenţă, că au fost aplicate greşit normele de drept material date de dispoziţiile art. 1549 C. civ. raportate la prevederile art. 1551 C. civ. nu sunt fondate.

Conţinutul normelor de drept invocate de recurentă sunt următoarele:

Art. 1549 C. civ. reglementează dreptul la rezoluţiune sau reziliere, "(1)Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. (2)Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială. (3)Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii".

Art. 1551 C. civ. reglementează reducerea prestaţiilor, "(1)Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă. (2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă. (3)Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese".

Prin urmare, pentru a opera rezoluţiunea judiciară, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume: pârâtul să nu-şi fi executat obligaţiile ce îi revin; obligaţia neexecutată să fi fost esenţială la încheierea contractului; neexecutarea să îi fie imputabilă pârâtului şi să nu se datoreze culpei reclamantului sau unei alte cauze exoneratoare de răspundere; pârâtul să fi fost pus în întârziere în condiţiile prevăzute de lege.

Conform art. 1551 alin. (1) C. civ., caracterul însemnat al neexecutării reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru ca rezoluţiunea să poată opera.

În cauza de faţă, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2015 încheiat între părţi pentru lipsa celor 3 pachete suplimentare la tractorul C., obligarea pârâtei la restituirea preţului în cuantum de 149.750 euro, precum şi la plata dobânzii legale, obligarea pârâtei la plata sumei de 690.203 RON, respectiv de 5.617 euro cu titlu de daune interese, la plata dobânzii legale calculate de la data 31.12.2015, respectiv de la data de 15.09.2015, până la data introducerii acţiunii, precum şi la plata dobânzii legale în continuare, până la achitarea efectivă a debitului.

Prima instanţă, raportat la condiţia ca neexecutarea să nu fie de mică însemnătate, având în vedere elementele invocate de către reclamantă şi concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară, a apreciat că lipsa celor trei elemente: pachetul radio premium, pachetul de lumini Komfort şi frâna pneumatică pentru remorcă nu prezintă un caracter suficient de important a atrage rezoluţiunea contractului, mai ales în contextul în care pârâta s-a oferit a remedia aceste deficienţe.

În calea de atac a apelului, instanţa a reţinut, însă, că remediul maximal al rezoluţiunii se impunea a fi activat în cauză, fiind unul legitim.

Această statuare a instanţei de apel este legală, Înalta Curte constatând că, în speţă, nu au fost aplicate greşit normele de drept material arătate de pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut în conturarea situaţiei de fapt că: achiziţia finalizată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare a cărui rezoluţiune se solicită a fost o achiziţie publică, derulată în modalitatea cererii de ofertă, în cadrul contractului de finanţare; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în condiţiile speciale stipulate în cadrul convenţiei de finanţare, pârâta fiind avizată cu privire la acest aspect; oferta emanând de la vânzător face vorbire de proiectul de finanţare şi împrejurarea că aceasta se realizează cu fonduri publice; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în scopul executării obiectului contractului de finanţare, care era contractul principal, achiziţia urmând a fi decontată din fonduri publice.

Înalta Curte reţine că o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1551 C. civ. obligă la calificarea îndatoririi asumate de vânzător, respectiv aceea de a furniza cumpărătorului bunul achiziţionat prin semnarea contractului, ca având o natură determinantă în configuraţia clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

În aceste condiţii, soluţia instanţei de apel de admitere a căii de atac a apelului este corectă, dat fiind că neexecutarea obligaţiei a fost apreciată de însemnătate având în vedere că bunul trebuia să respecte caracteristicile prevăzute în oferta declarată câştigătoare.

Instanţa de apel a reţinut, având în vedere conexitatea contractului de vânzare-cumpărare cu contractul de finanţare, condiţiile stricte în care putea fi modificat contractul accesoriu, termenul limită prevăzut pentru decontare, exigenţele instituite pentru calificarea cheltuielilor drept eligibile, precum şi că rezilierea putea opera indiferent de amploarea neexecutării, întrucât nu se poate face abstracţie de natura juridică a contractului principal.

Mai mult, instanţa de apel a apreciat că neexecutarea adusă în discuţie a fost una de mare însemnătate, pentru că pârâta nu a livrat un bun conform specificaţiilor inserate în oferta declarată câştigătoare.

Astfel, se constată că instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare şi obligarea pârâtei la plata daunelor interese.

Rezoluţiunea reprezintă sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare uno ictu (cum este şi cazul contractului încheiat de părţi), sancţiune constând în desfiinţarea retroactivă a contractului.

Conform art. 1551 alin. (1) C. civ., caracterul însemnat al neexecutării reprezintă una dintre condiţiile necesare pentru ca rezoluţiunea să poată opera.

Instanţa de apel a reţinut că prevederile contractului de finanţare îi erau opozabile pârâtei, neexecutarea obligaţiilor contractuale care incumbau acesteia este una de mare însemnătate, întrucât tractorul livrat nu era conform cu specificaţiile tehnice descrise în oferta declarată câştigătoare, iar pârâta nu a prezentat la momentul livrării certificatul de garanţie emis de producător (nefiind abilitată să emită acest document de către producător).

S-a mai reţinut că, oricum, în condiţiile în care finanţarea a fost accesată pentru a se asigura îmbunătăţirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei vegetale administrată de reclamantă, neexecutarea imputată pârâtei este suficient de gravă, frâna pneumatică reprezentând o caracteristică esenţială, lipsa acesteia justificând singură remediul rezoluţiunii contractului.

În speţă, pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a furniza reclamantei bunul achiziţionat prin semnarea contractului, obligaţia neexecutată corespunzător reprezentând o prevedere esenţială a contractului, astfel cum s-a arătat.

Având în vedere că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei sale contractuale (plata preţului), iar pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei de a furniza în mod corespunzător bunul prevăzut în contract, în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru a dispune rezoluţiunea contractului, aşa cum, în mod legal a reţinut instanţa de apel.

Constatând că neîndeplinirea obligaţiei asumate de pârâtă lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă a reclamantei de plată a preţului, punând sub semnul incertitudinii siguranţa raporturilor juridice, în mod just a dispus instanţa de apel rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare; urmare desfiinţării contractului prin rezoluţiune a fost corect apreciată ca fiind justificată solicitarea apelantei-reclamante de restituire a preţului achitat în baza contractului, deoarece plata efectuată nu mai avea temei legal; totodată, este justificată solicitarea de obligare a pârâtei la plata daunelor interese cuantificate la nivelul dobânzii legale penalizatoare reglementate de O.G.. nr. 13/2011 de la data plăţii preţului şi până la achitarea efectivă a debitului principal.

Dintr-un alt punct de vedere se constată că redarea dispoziţiilor articolelor 1672, art. 1607 alin. (1) şi art. 1710 alin. (1) C. civ. nu prezintă relevanţă în speţă, fiind străine considerentelor reţinute în decizia din apel, şi, de asemenea, nici nu este în atributul instanţei de recurs să stabilească distincţia între lipsurile calitative/cantitative şi neexecutarea obligaţiilor contractuale, aşa cum solicită pârâta, întrucât o astfel de examinare presupune verificarea situaţiei de fapt.

Instanţa de apel a reţinut că neexecutarea imputată pârâtei este suficient de gravă, întrucât, din descrierea proiectului, rezultă că finanţarea a fost accesată pentru a se asigura îmbunătăţirea parametrilor tehnici de exploatare a fermei vegetale administrată de reclamantă, situată în arealul unor unităţi administrativ-teritoriale diferite, precum şi că lipsa frânei pneumatice justifica singură remediul rezoluţiunii contractului.

Înalta Curte, ca instanţă de recurs, este chemată să analizeze legalitatea deciziei din apel în raport de situaţia de fapt stabilită deja, iar în raport de această situaţie de fapt se constată că instanţa de prim control judiciar a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1551 C. civ., în condiţiile în care reclamanta a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin aceea că bunul nu întruneşte caracteristicile specificaţiilor din oferta declarată câştigătoare, fiind astfel încălcate obligaţiile reglementate din art. 6. 3 din convenţia părţilor.

Deşi recurenta-pârâtă a susţinut faptul că se poate vorbi despre cel mult o neexecutare parţială a obligaţiilor, totuşi, în condiţiile în care tractorul livrat nu era conform cu specificaţiile tehnice descrise în oferta declarată câştigătoare şi pârâta nu a prezentat la momentul livrării certificatul de garanţie emis de producător, iar, de altfel, lipsa frânei pneumatice, caracteristică esenţială, justifica singură remediul rezoluţiunii contractului, aceasta nu avea cum să invoce aspecte care să permită salvgardarea contractului.

Nu în ultimul rând, este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, în cea mai mare parte, criticile recurentei-pârâte vizând caracterul neînsemnat al neexecutării ce îi este imputată nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei-pârâte pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

Or, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi de analiză a probatoriului.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, sens în care recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 348/2020 din 30 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2022.