Credit commission clause excluded from main subject matter; transparency duty and burden of proof require individual negotiation evidence

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 05.04.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., fostă C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit. a) din contractul de credit nr. x din 04.05.2006 şi din contractul de credit nr. x din 07.07.2008, ambele încheiate între părţi şi, în consecinţă, să se declare nulitatea absolută a acestei clauze privind comisionul de credit, achitat intimatei la semnarea contractelor.

Urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei menţionate, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei în cuantum de 2.625 Euro, reprezentând comision de credit, achitat acesteia la data semnării contractului x din 04.05.2006 şi a sumei în cuantum de 2.480 Euro, reprezentând comision de credit achitat acesteia la data semnării contractului nr. x din 07.07.2008, sume actualizate cu dobânda legală calculată de la data încasării şi până la data returnării efective.

A solicitat, de asemenea să se constate caracterul abuziv al art. 5 lit. h) din contractul nr. x din data de 04.05.2006, cât şi din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 şi să fie obligată pârâta la continuarea celor două contracte de credit, în care să se constate că dobânda aplicabilă acestora este formată din marja fixă a băncii rezultată din scăderea din valoarea a 9,1% respective 8,15% pe an a valorii Euribor de la data 04.05.2006 respectiv 07.07.2008, data semnării contractelor de credit, plus indicator de referinţa Libor Ia 3 luni.

A solicitat să se constatate că art. 5 lit. c) din contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006 cât şi din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecinţa înlăturării acestora din contracte.

A solicitat să se constate că articolul art. 5 lit. d) din contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006 cât şi din contractul de credit nr. x din 07.07.2008 reprezintă clauze abuzive cu consecinţa înlăturării acestora din contracte.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 6635 din data de 21.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenţiile încheiate, în varianta iniţială: art. 5 lit. a), c) şi d) din Contractul de credit nr. x din data de 04.05.2006; art. 5 lit. a), c) alin. (1) şi d) din contractul de credit nr. x din data de 07.07.2008. A obligat pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de comision de credit, începând cu data de 04.05.2006, respectiv 07.07.2008 şi până la data pronunţării hotărârii şi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată, conform ratei de 9,1% pe an, respectiv 8,15% iniţial convenite de la data încheierii convenţiilor. A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1425/A din 03.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul reclamantei A. formulat împotriva sentinţei civile nr. 6635/21.10.2016, ca nefondat. A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. formulat împotriva aceleiaşi sentinţe şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contracte, ca neîntemeiată. În complet de divergenţă, cu majoritate, s-au menţinut dispoziţiile sentinţei privind clauzele prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte, cu opinie separată în sensul respingerii cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 5 lit. c) din contracte, ca neîntemeiată. În complet de divergenţă, cu unanimitate, au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privind clauza prevăzută de art. 5 lit. d) din contracte.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs, atât reclamanta A. cât şi pârâta B. S.A.

Prin Decizia nr. 229 din data de 30.01.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1425/A din 3 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A fost casată în parte decizia recurată şi trimisă cauza pentru rejudecarea apelului pârâtei D. S.A., fostă B. S.A., în privinţa clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit. Au fost menţinute celelalte dispoziţii. A fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Prin decizia nr. 1693 din 20 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în rejudecare, în complet de divergenţă, cu majoritate, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 6635 din data de 21.10.2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu privire la capătul de cerere ce are ca obiect nulitatea clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din convenţie şi capătul de cerere subsidiar referitor la restituire, cu opinie separată în sensul respingerii apelului.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind nulitatea clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contracte şi capătul de cerere subsidiar.

Împotriva deciziei 1693 din 20 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 2 aprilie 2021 reclamanta A. a declarat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15 aprilie 2021.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea criticilor se susţine că prin decizia de casare s-a dispus ca instanţa de apel să analizeze comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. a) din cele două contracte, având în vedere statuările CJUE în cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 şi 45, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea de către bancă a dreptului de informare a consumatorului referitor la acest comision.

În rejudecare după casare, în lipsa oricăror probe concrete din care să rezulte respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision şi cu nerespectarea considerentelor cuprinse în decizia de casare, instanţa de apel a constatat că nu a fost dovedit caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 lit. a) din cele două contracte.

Din considerentele deciziei civile recurate, rezultă că, în acord cu punctele 41,43,44 şi 54, instanţa de apel a pus în vedere părţilor să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea de către bancă a obligaţiei de informare a consumatorului.

Deşi nu au fost depuse înscrisuri noi care să probeze informarea consumatorului cu privire la natura serviciilor furnizate efectiv, instanţa de apel a apreciat că, în raport cu celelalte dispoziţii contractuale, aceasta nu are caracter abuziv.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor cuprinse în art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta susţine că decizia recurată conţine motive contradictorii.

Deşi prin considerentele deciziei de casare s-au dat îndrumări instanţei de apel să reanalizeze comisionul de acordare prin administrarea de probe din care să rezulte respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă, aceasta a refuzat depunerea înscrisurilor solicitate.

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel, numai la caracterul inteligibil al acestora, pe plan formal şi gramatical, ci trebuie înţeleasă în mod extensiv, din perspectiva consecinţelor asupra patrimoniului consumatorului.

Pe baza statuărilor din cauza Andriciuc, în jurisprudenţa naţională, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia, nivelul minim de claritate şi înţelegere a clauzei analizate, sub aspectul consecinţelor care se pot produce în patrimoniul consumatorului, nu poate fi atins decât dacă asumarea de către consumator este expresă şi conştientă, chestiune reiterată în mod expres în cauza C-621/17 pct. 41,43, 44 si 54, şi care ar fi trebuit să fie aplicată de către instanţa de apel.

În acord cu considerentele din cauza C-621/17 demersul de informare este unul adecvat doar dacă are la bază înscrisuri, însemnând actele dosarului de creditare şi informaţiile livrate de către bancă, aşa încât consumatorul să aibă posibilitatea efectivă de a înţelege consecinţele asumării acestui comision, distinct de dobândă şi indiferent de garanţiile oferite în executarea obligaţiilor.

Funcţia şi destinaţia acestui comision, nu sunt evidenţiate în contract, prin urmare banca a acţionat cu rea-credinţă, întrucât avea obligaţia de a introduce în contract doar costuri reale, corespunzătoare unor servicii.

Prezumţia instituită de lege, obligă consumatorul să facă dovada existenţei unui contract de adeziune, iar banca să facă dovada negocierii clauzelor standard preformulate, prin prezentarea unor probe. Or, aşa cum rezultă din întreaga decizie recurată, soluţia a fost dată în lipsa administrării unor probe care să susţină negocierile derulate de bancă, înaintea semnării celor două contracte.

Contractul de credit de retail este un contract comutativ, în care consumatorul nu doar că trebuie pus de creditor în postura de a putea determina şi înţelege cu exactitate întinderea obligaţiilor şi a riscurilor pe care şi le asumă, dar el este şi creditorul obligaţiei de informare care incumbă creditorului profesionist.

Contrar argumentelor instanţei de apel, nu reiese din contract motivul perceperii acestui comision, deşi conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, banca avea obligaţia să-l definească în termeni fără echivoc şi uşor de înţeles pentru o persoană care nu are cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar.

Noţiunea de comision implică o prestaţie din partea băncii, care să justifice perceperea acestei sume, or punerea la dispoziţie a împrumutului, nu poate fi un motiv de aplicare a comisionului, pentru că astfel s-ar adăuga în mod nelegal dobânzii şi, totodată, ar reprezenta o plată dublă pentru acelaşi serviciu. Preţul contractului este dobânda şi nu comisionul de acordare a creditului, prin urmare, în lipsa unor probe concrete care să justifice perceperea acestuia, rezultă că acest comision este o dobândă mascată, care nu se justifică a fi percepută.

Contrar deciziei recurate, faptul că este precizat cuantumul comisionului, modul de calcul, în acord şi cu Directiva 93/13, apreciază recurenta că acest comision nu are caracter clar şi inteligibil, atât timp cât în contract nu sunt prevăzute motivele perceperii lui şi prestaţiile echivalente ale băncii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, a fost admis în principiu recursul.

La termenul din 29 martie 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că se impune o reîncadrare din oficiu a motivului de casare, în sensul că, deşi recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii recurate, criticile formulate vizează şi pct. 5 din acelaşi text legal, deoarece se arată că instanţa de apel nu a respectat decizia de casare, potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., fiind cazul unei încălcări a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte are în vedere că, admiţând recursul reclamantei în primul ciclu procesual, instanţa supremă a stabilit limitele judecăţii şi a trimis cauza spre o nouă judecată a apelului pârâtei, în privinţa clauzei prevăzute de art. 5 lit. a) din contractele de credit deduse judecăţii, având în vedere hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-621/17, punctele 41, 43, 44 şi 54, prin administrarea unor probe în legătură cu modul în care s-a asigurat în cauză respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă, privind plata acestui comision.

Înalta Curte, analizând criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea dispoziţiilor deciziei de casare le reţine ca întemeiate.

Astfel, rejudecarea cauzei după casare, în limitele stabilite potrivit art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., trebuie să ţină seama de indicaţiile date de instanţa de recurs prin decizia de casare.

O primă observaţie care se impune este că, deşi instanţa de recurs a trimis cauza la instanţa de apel pentru o nouă judecată a apelului pârâtei, prin dispozitivul deciziei recurate ce conţine soluţia pronunţată este admis apelul reclamantei.

Contrar celor dispuse prin decizia de casare, prin considerentele ce, de altfel, tratează în mod corect motivele din apelul pârâtei, dar care nu corespund şi menţiunilor din dispozitiv, instanţa de apel nu a evaluat consecinţa legală a lipsei probelor privind negocierea şi informarea corespunzătoare a consumatorului şi a nesocotit, în această privinţă, dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 care stipulează faptul că sarcina probei incumbă profesionistului.

Concluzia instanţei de apel că cele două clauze de la art. 5 lit. a), din contractele de credit nu au caracter abuziv este fundamentată pe conţinutul acestora şi modalitatea de plată stipulată, jurisprudenţa CJUE (hotărârea pronunţată în cauza C-621/17) - indicată prin decizia de casare - fiind aplicată doar formal.

Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, analiza apelului fiind incompletă şi cu nerespectarea criteriilor impuse de instanţa europeană, fiind incidente şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a ţinut seama că pentru un consumator-debitor al contractului de credit, informarea înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri, este de o importanţă fundamentală, în mod deosebit pe baza respectivei informări fiind luată decizia asumării obligaţiei contractuale, prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de bancă.

Recurenta invocă şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în legătură cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi aceste critici fiind întemeiate.

Instanţa de apel, făcând referire la dispoziţiile din Directiva 2008/68/CE, concluzionează că fac parte din obiectul principal al contractului comisionul de acordare şi comisionul de administrare, cărora le este asimilată şi clauza de la art. 5 lit. a) privind comisionul de credit, aşa încât sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care stipulează condiţii restrictive pentru identificarea unui caracter abuziv al acestor clauze.

Înalta Curte reţine că, din perspectiva teoretică, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 au un corespondent în art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, care, având un caracter derogatoriu, este supus unei interpretări stricte; prin urmare, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul acestei dispoziţii, sunt cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual de credit nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte contractele de credit în cauză, comisionul plătit la încheierea acestora, în temeiul art. 5 lit. a), nu poate fi încadrat între prestaţiile esenţiale ale împrumutatului care caracterizează contractul, aşa încât nefiind inclus în obiectul principal al contractului, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din lege.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8, al art. 497 raportate la art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1693 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1693 din 20 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.