Appeal annulled; bank wins as consumer's CHF-loan adaptation claim quashed and remanded.

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, la 17 august 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x din 16 mai 2008, prevăzute la art. 1.2., art. 5.1., art. 5.2., art. 8.2., art. 9.7. şi art. 9.13. şi, pe cale de consecinţă, eliminarea acestora din cuprinsul contractului;

- stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

- stabilirea dobânzii, în funcţie de indicele ROBOR la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4.1. puncte procentuale valabilă după primul an contractual, pentru restul perioadei contractuale;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

- anularea şi eliminarea clauzelor mai sus enumerate, cu restituirea comisionului de acordare credit, precum şi a sumelor actualizate plătite în plus, ca urmare a anulării clauzelor contractuale mai sus menţionate;

- modificarea garanţiei ipotecare, cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare cu ipotecă, autentificat sub nr. x din 16 mai 2008, de la 80.000 Eur la 293.160 RON, conform cursului de vânzare de la data autentificării, ca urmare a denominării.

Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor avansate în vederea soluţionării prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, ale art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, prevederile art. 992 şi art. 1092 din C. civ. de la 1864, ale art. 36, art. 40 şi art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005, art. 969 C. civ., precum şi Norma B.N.R. nr. 17/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 1623 din 30 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă acţiunea reclamantului, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, reclamantul a declarat apel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 16 ianuarie 2020.

Prin decizia civilă nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul reclamantului, hotărârea apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea.

În consecinţă, s-a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x din 16 mai 2008, încheiat între reclamant şi B. S.A., actuală D. S.A., în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 6.3 din contract, începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 17 august 2016, în sensul că toate sumele datorate de reclamant, în temeiul contractului de credit, se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării.

Totodată, pârâta D. S.A. a fost obligată la restituirea către reclamant a diferenţei dintre sumele achitate, de la data formulării acţiunii şi până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, la un curs diferit de cel stabilit prin prezenta, şi sumele pe care ar fi trebuit să le achite, ca urmare a calculării lor la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării.

În rest, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 6.753 RON, cheltuieli de judecată, pentru fond şi apel, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 5.753 RON, şi onorariu avocat, în sumă de 1.000 RON.

Prin încheierea din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis sesizarea din oficiu şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, în sensul că se va citi corect "Pronunţată azi, 22.02.2021 prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei" în loc de "Pronunţată azi, 22.02.2020 prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei" cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, au declarat recurs, atât reclamantul A., cât şi pârâta D. S.A.

Calea de atac a fost formulată la 29 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că nu a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1.2., 5.1., 5.2., şi art. 8.2., precum şi de prevederile din art. 1.3., 8.2., 9.7. şi art. 9.13. din contractual de credit, deşi banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la caracteristicile produselor oferite, obligaţie prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Clauzele inserate în convenţia de credit au caracter abuziv, nefiind negociate în prealabil, ci impuse, în mod discreţionar, de banca care a abuzat de poziţia sa contractuală, ceea ce a determinat un profund dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurentul susţine că prevederile contractuale criticate sunt clauze abuzive, în sensul art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, fiind lovite de nulitate absolute, întrucât sunt norme juridice edictate în vederea ocrotirii unui interes general.

Clauza de risc valutar este o clauză abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

În ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi de rambursare anticipată, prevăzute de art. 1.3 din contractul de credit, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste motive de apel, astfel că recurentul apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 alin. (1) art. 488 C. proc. civ.

Referitor la capătul de cerere privind stabilizarea, respectiv îngheţarea, cursului de schimb CHF - Leu, la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, se arată că, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către consumator, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - leu, la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

În ceea ce priveşte denominarea în moneda naţională a plăţilor, se arată că, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2. Astfel, trebuie observat că achitarea ratelor lunare, în temeiul unui contract de credit, nu este prevăzută în anexa nr. 2 a Regulamentului valutar, astfel încât se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din contract să se facă în moneda naţională.

Calea de atac a pârâtei a fost formulată la 25 iunie 2021, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se, în esenţă, admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, prin pronunţarea hotărârii a cărei casare se solicită, a încălcat dispoziţiile art. 969, art. 1.584 şi art. 1.578 C. civ., norme de drept material în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Clauzele cuprinse în art. 6.3 din contractul de credit, care prevăd restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat, reprezintă voinţa părţilor şi nu sunt susceptibile de a li se aplica teoria impreviziunii, instanţa de apel făcând o greşită aplicare a art. 969, art. 970, art. 1.578 şi art. 1.584 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel a analizat clauza cuprinsă în art. 6.3 sub aspectul îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, însă, în mod greşit, a considerat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile acestei instituţii juridice, din probele administrate nerezultând că soluţia de adaptare a contractului constituie o aplicare justă şi cu respectarea principiului bunei-credinţe, ce trebuie să guverneze raporturile dintre părţile contractante.

Recurenta arată că legislaţia internă în vigoare la data încheierii contractului de credit instituie principiul nominalismului monetar şi transferă întreg riscul valutar în sarcina împrumutatului, condiţii în care nu există niciun temei legal pentru admiterea cererii.

Clauzele contractuale privind rambursarea creditului reflectă regula generală aplicabilă în material împrumutului de consumaţie, înscrisă în art. 1.584 C. civ. de la 1864, conform căreia principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Dat fiind principiul nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1.578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia; desigur, la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului, dobândă şi comisioane prevăzute în contract, acelaşi principiu aplicându-se în cazul concret al contractului de credit, atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate.

Într-o atare situaţie, este firesc ca împrumutatul să îşi asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie. De aceea, adaptarea contractului, în modalitatea dispusă prin hotărârea recurată, este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate atât principiul nominalismului monetar, cât şi principiul libertăţii contractuale şi autonomiei de voinţă a părţilor.

Într-un contract de credit în monedă străină, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării acestuia, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect, din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Această regulă este o aplicaţie a principiului res perit debitori în contractele netranslative de proprietate, potrivit căreia debitorul obligaţiei imposibil de executat, aceea de a restitui împrumutul la scadenţă, potrivit graficului de rambursare, este cel care trebuie să suporte riscul contractului şi consecinţele agreate de părţi, în contract, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor esenţiale.

Banca nu putea cunoaşte evoluţia ulterioară a situaţiei economice şi politice a României şi a Europei şi impactul crizei economice, pentru a putea prevedea existenţa unor fluctuaţii ale cursului de schimb valutar, care să afecteze capacitatea de rambursare a împrumutaţilor săi, astfel că nu avea cum şi nici de ce să aplice o mai bună gestiune a riscului valutar pentru fiecare împrumut acordat.

Alegerea de către clienţi a posibilităţii de a se împrumuta în CHF s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză, cu privire la asumarea unei obligaţii de plată în monedă străină. Intimaţii au ales această variantă de creditare, fiind cea mai convenabilă pentru ei la acel moment, în condiţiile în care creditele în RON sau în alte valute ar fi avut condiţii de creditare diferite sau valori diferite ale dobânzii. Variaţia ulterioară a cursului de schimb nu reprezintă un element care să justifice ingerinţa instanţei în convenţia părţilor, nefiind aplicabilă teoria impreviziunii.

Astfel, forţa obligatorie a contractului trebuie apreciată mai ales în contextul incidenţei principiului nominalismului monetar. Ca atare, nu pot fi nesocotite prevederile art. 1.578 şi art. 1.584 C. civ. de la 1864 cu privire la nominalismul monetar, precum şi cele ale art. 969 C. civ., instanţa neputând interveni în contract, modificând obligaţiile esenţiale ale părţilor, fără a avea un temei juridic şi fără a justifica înlăturarea aplicabilităţii textelor de lege. Or, instanţa de apel a analizat la nivel extracontractual îndeplinirea celor două condiţii ale impreviziunii la care face trimitere decizia civilă nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, fără să aibă în vedere convenţia părţilor şi faptul că riscul valutar este suportat de ambele părţi.

Însă prin soluţia dispusă de instanţa de apel, de adaptare a contractului pentru viitor, se transferă practic riscul valutar de la împrumutat la bancă, nefiind vorba despre o echilibrare a contractului. Modificarea contractului nu este posibilă în temeiul legislaţiei naţionale în astfel de cazuri, odată ce, atât forţa obligatorie a contractului, cât şi principiul nominalismului monetar impun ca împrumutatul să îşi execute obligaţia integral.

Recurenta afirmă faptul că prevederile contractuale care stabilesc obligaţia intimatului de a restitui creditul în aceeaşi monedă în care a fost acordat reprezintă transpunerea dispoziţiilor legale privind principiul nominalismului monetar. În lipsa unei reglementari legale, anterior adoptării C. civ., impreviziunea a fost definită de doctrină, iar practica judiciară a admis adaptarea sau încetarea unui contract, ca urmare a impreviziunii, doar în cazuri excepţionale, în care raportul de valoare dintre prestaţiile părţilor a suferit modificări cu totul excepţionale, prestaţiile uneia dintre părţi devenind derizorii, în raport cu beneficiile obţinute.

Analiza acestor criterii, în cazul unui credit în moneda străină încheiat pe o perioadă de 30 de ani, demonstrează că reclamantul şi-a asumat riscul variaţiilor acestei monede, că variaţia CHF nu a condus la un câştig al Băncii corelativ cu pierderea reclamantului, dar şi că ar fi nerezonabilă şi excesivă modalitatea de adaptare a contractului dispusă de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte suportarea riscului, acesta este suportat de ambele părţi; aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, nici chiar banca nu putea previziona evoluţia cursului valutar CHF-Ron, pentru o perioada aşa lungă de timp. Variaţia cursului de schimb al CHF nu poate fundamenta existenta unui risc supraadăugat.

În cauză, pe de o parte, deşi creşterea CHF a fost însemnată, aceasta nu a denaturat fundamentele contractului, reprezentând doar o creştere însemnată a valorii reale a obligaţiilor uneia dintre părţi dar, în contextul unui contract de credit încheiat pe o durată îndelungată, astfel de variaţii intră în sfera riscurilor inerente, asumate încă de la data încheierii contractului de credit. Pe de alta parte, soluţia dispusă de instanţa de apel cu privire la adaptarea contractului de credit, începând cu data introducerii acţiunii, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul contractului se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării, nu este legală, afectând, în mod evident, echilibrul contractual.

Considerentele instanţei de apel, potrivit cărora creşterea cursului valutar al CHF în raport cu moneda naţională generează un câştig suplimentar băncii, sunt netemeinice şi nedovedite probator. Singurul câştig constă în majorarea valorii reale a marjei de profit, în sensul diferenţei dintre dobânda achitată de reclamant şi dobânda achitată de bancă pentru creditele contractate de bancă de pe piaţa inter-bancară. Or, este evident că această creştere a marjei este mult inferioară pierderilor pe care banca le-ar suferi dacă ar fi nevoită să suporte practic jumătate din diferenţa de curs valutar faţă de momentul încheierii contractului.

Rezultă din aceasta că adaptarea contractului de credit, în temeiul teoriei impreviziunii, în sensul dispus de instanţa de apel, nu este temeinică şi legală, deoarece aceasta ar contraveni chiar scopului impreviziunii de reechilibrare a contractului, prin dezechilibrarea acestuia în mod semnificativ în raport cu pierderile pe care le-ar suferi împrumutătorul. În aceste condiţii, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, contractul de credit nu poate fi adaptat pentru acest temei juridic.

Prin întâmpinarea depusă la 9 august 2021, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtei.

La 20 august 2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin poştă electronică, solicitând, în esenţă, respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a fost prorogată discutarea excepţiei nulităţii recursului formulat de reclamant.

I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantului în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reţine următoarele:

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii, sancţiune care intervine nu doar atunci când motivele lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare, în sensul procedural, a recursului, ca în speţă.

Recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată în termenul şi condiţiile prevăzute de lege pentru motivele expres şi limitativ reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant invocă formal dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. dar nu îşi grupează criticile aşa încât să dezvolte argumente circumscrise acestor dispoziţii de strictă interpretare.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor pe motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de atac examinate, reclamantul nu face decât să îşi prezinte nemulţumirea faţă de soluţia şi considerentele instanţei, fiind prezentate încă o dată argumentele expuse în apel, fără a se preciza în ce ar consta regula de drept încălcată.

Simpla reluare a situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel în legătură cu capetele de cerere respinse ori admise parţial nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de fond şi nu a hotărârii pronunţate în apel.

Prin reluarea în integralitate a criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, cum este conceput memoriul de recurs al reclamantului.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar şi nu doar reiterarea susţinerilor de la judecata din instanţa de prim control judiciar devolutiv.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi cum în cauză nu pot fi reţinute nici motive de ordine publică, Înalta Curte va constata nulitatea căii extraordinare de atac, în temeiul art. 248 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

II. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de pârâtă şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aplicarea greşită şi încălcarea de către instanţa de apel, în soluţionarea apelului reclamantului, a art. 969, art. 1584 şi a art. 1578 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului, obligaţiile împrumutatului, precum şi principiul nominalismului, întrucât soluţia de adaptare a contractului de credit încheiat de părţile în litigiu nu constituie o justă aplicare a principiului bunei-credinţe în raporturile contractuale, fiind de natură să afecteze echilibrul contractual, critici care sunt întemeiate.

Cu privire la cadrul judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, prin decizia criticată, a admis în parte acţiunea şi a dispus adaptarea contractului de credit ipotecar încheiat între reclamant şi pârâtă, în sensul că toate sumele datorate de reclamant în temeiul acestuia, începând cu data introducerii acţiunii se vor calcula la o valoare CHF egală cu media dintre cursul CHF de la momentul plăţii şi cursul CHF de la momentul contractării, fiind obligată pârâta şi la restituirea către reclamant a diferenţei dintre sumele achitate de la introducerea acţiunii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, la un curs diferit de cel stabilit de instanţa de apel.

Instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia prin invocarea dispoziţiilor art. 969 - 970 C. civ. de la 1864, integrate în considerentele Deciziei CCR nr. 623/2016 referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoria impreviziunii, reluate şi dezvoltate în decizia CCR nr. 62/2017 în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Înalta Curte reţine că înlocuirea echilibrului formal cu unul real, de natură să restabilească egalitatea dintre drepturile şi obligaţiile părţilor reprezintă obiectul şi finalitatea art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, instanţa naţională fiind îndreptăţită să aplice dispoziţiile complementare, situate în afara dreptului consumatorului, în vederea ajungerii la un echilibru al intereselor părţilor prin ajustarea contractului în interesul consumatorului, în temeiul dispoziţiilor de drept comun.

De asemenea, o situaţie de impreviziune care să fundamenteze adaptarea contractului, în ce priveşte clauza referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost contractat creditul, este necesar să constituie un element exterior contractului de credit, care să dezechilibreze prestaţiile părţilor, a cărui amploare să nu fi fost prevăzută, fiind urmarea unor evenimente exterioare, necontrolabile şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia.

Totodată, o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, dacă prezintă o situaţie continuă şi are o anumită constanţă în timp, care să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante.

Impreviziunea fiind un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale şi, în egală măsură, o limită a întinderii obligativităţii contractului, fiind o excepţie de la principiul "pacta sunt servanda", instanţa de apel era chemată să valorifice principiile bunei-credinţe şi echităţii în interpretarea şi executarea contractului de către părţile în litigiu, coordonate care nu se regăsesc decât formal în analiza instanţei, prin decizia criticată.

Instanţa de apel a motivat că faţă de data încheierii contractului (16 mai 2008), hipervalorizarea valutei creditului (CHF) persistă din anul 2012 şi constituie un caz de impreviziune, constatare care nu este însoţită de o argumentare corespunzătoare privind abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare, necesară pentru evitarea arbitrariului, referirile concrete din considerentele deciziei recurate având în vedere repere temporale diferite, respectiv 17 august 2016 (data introducerii acţiunii), 30 octombrie 2019 (data pronunţării sentinţei) şi 10 ianuarie 2020 (data cererii de apel).

Pe de altă parte, din perspectiva art. 969, art. 1584 şi art. 1578 C. civ. de la 1864 la care se raportează recurenta, încheierea contractului de credit în monedă străină implică un risc valutar ce are valenţe obiective în contractele încheiate pe perioade mai lungi de timp, cum este şi cazul contractului de credit în speţă, fluctuaţia cursului valutar putându-se ivi după un anumit interval temporal, formând un risc inerent contractului.

În acest context, doar riscul valutar de o anume consistenţă care nu a putut face obiectul, în concret, al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora, în registrul riscului supraadăugat, poate justifica adaptarea contractului prin intervenţia instanţei.

În această privinţă, dispoziţiile legale incidente din C. civ. de la 1864 nu instituie criterii de impreviziune ori prezumţii plasate în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit.

Instanţa de apel nu operează, însă, această distincţie decât la nivel teoretic, în schimb, fără a-şi respecta propriile raţionamente, adaptarea contractului de credit ipotecar este dispusă printr-o formulă de calcul care nu are ca punct de reper iniţial, pentru echilibrarea prestaţiilor, cursul valutar de la data intervenirii riscului supraadăugat evaluat de instanţă la nivelul anului 2012, ci chiar de la momentul încheierii contractului (16 mai 2008).

Este de subliniat că fixându-se cadrul procesual al judecăţii în calea devolutivă de atac, se reţine că acţiunea reclamantului privea stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii contractului, ceea ce - motivează instanţa de apel - ar determina, de altfel, un nou dezechilibru contractual, de această dată în defavoarea băncii, motive care intră în contradicţie logică cu soluţia adoptată.

Înalta Curte recunoaşte principial posibilitatea instanţei de a da o calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, atunci când părţile le oferă încadrări eronate în drept, operaţiune care trebuie să rămână, întotdeauna, subsumată voinţei declarate a reclamantului şi de care instanţa de apel, prin soluţia pronunţată, s-a îndepărtat în mod nepermis, constatând că ar fi fost învestită cu două acţiuni diferite, una în nulitate şi cealaltă în impreviziune.

Solicitările reclamantului din cererea de chemare în judecată şi cererea de apel reluate, de altfel, şi prin cererea de recurs sunt lipsite de echivoc în privinţa finalităţii urmărite, respectiv a îngheţării cursului valutar, care să producă efecte retroactiv, de la momentul încheierii contractului şi nu de la introducerea acţiunii, cum a dispus instanţa de apel.

Or, prima instanţă de control judiciar nu a respectat limitele învestirii sale, contrar normelor de procedură instituite prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., denaturând cauza acţiunii, astfel cum a fost concepută de reclamant şi cadrul judecăţii din perspectiva momentului de la care să opereze adaptarea contractului şi, implicit, a împrejurărilor la care se raportează aprecierea acestui moment, în cadrul controlului judiciar devolutiv.

Din perspectiva raţionamentelor dezvoltate în calea de atac devolutivă a reclamantului, rezultă că aspectele invocate, având legătură cu evenimentele aprecierii valutare survenite pe parcursul executării contractului, încheiat cu pârâta nu puteau nicidecum valoriza scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată, de stabilizare a cursului valutar de la momentul încheierii convenţiei de credit, neputând conduce subsecvent nici la recalcularea prestaţiilor, în temeiul impreviziunii, de la data introducerii acţiunii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va admite recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, a apelului reclamantului, urmând a se da o calificare juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii de către reclamant şi a se statua în raport de limitele învestirii, cu privire la normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, cu luarea în considerare şi a dezlegărilor din prezenta hotărâre, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., stabilindu-se şi cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 87 din 22 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 29 martie 2022.