Abusiveness of bank fees in foreign-currency credit and non-applicability of consumer directive to monetary nominalism clauses

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016 pe rolul Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor abuzive din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/18.12.2007, cu consecinţa înlăturării lor din convenţie, prevăzute la art. 5.1, 5.2, 6.6, 6.7, referitoare la comisioanele stabilite unilateral de către pârâtă, la art. 4.4, referitor la caracterul variabil, în funcţie de voinţa unilaterală a pârâtei, al dobânzii curente şi la art. 4.5, prin care pârâta a instituit în sarcina reclamantului dobânda penalizatoare.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, respectiv sumele achitate de către reclamant în baza clauzelor abuzive, prin care au fost impuse în sarcina sa comisioanele de analiză, de acordare, de administrare, de rambursare anticipată, precum şi orice alte comisioane stabilite şi reţinute de către bancă, în temeiul art. 5.1 lit. f) din contract, precum şi diferenţa dintre totalul sumelor plătite de reclamant cu titlul de dobândă, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părţi, stabilite prin contractul de credit nr. x din 18.12.2007, de la data încheierii contractului şi până în prezent şi cuantumul dobânzii datorate în mod real, prin raportare la formula marja fixă de 4% + indice Libor CHF 6 luni, valabil la începutul fiecărui semestru.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, respectiv a dobânzii legale remuneratorii aferente sumelor de restituit solicitate, de la data plăţii nelegale a fiecărei sume şi până la data restituirii efective.

Totodată, reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea absolută a art. 6.1 din contract, referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF, la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, pentru stingerea obligaţiilor de plată lunare ale acestuia, stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia şi obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional şi la recalcularea obligaţiilor sale, în RON, raportat la cursul CHF - LEU de la data încheierii contractului de credit (respectiv 1 CHF = 2.1452 RON), pe toata durata executării raporturilor contractuale, luând în considerare şi sumele achitate pentru rambursarea creditului până la data formulării acţiunii şi în continuare, până la data îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de recalculare, constatată printr-un grafic de rambursare întocmit în acest sens pe întreaga durată de executare a contractului şi comunicat reclamantului.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 14 din Legea nr. 193/2000 şi art. 970 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), c), d), f), art. 5.2, art. 6.6 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 18.12.2007, privind obligaţia de plată a comisionului de rambursare anticipată, art. 6.7 din contractul de credit privind obligaţia de plată a comisionului de administrare şi art. 4.4 din contractul de credit, referitoare la caracterul variabil al dobânzii curente, în funcţie de voinţa unilaterală a pârâtei.

Tribunalul a dispus înlăturarea din convenţie a acestor clauze, fiind obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumelor achitate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, respectiv cele achitate de către reclamant cu titlu de comision de acordare, de administrare, de rambursare anticipată, precum şi orice alte comisioane stabilite şi reţinute de către bancă, în temeiul art. 5.1 lit. f) din contract precum şi a diferenţei dintre totalul sumelor plătite de reclamant cu titlul de dobândă, pe parcursul derulării raporturilor contractuale dintre părţi, stabilite prin contractul de credit nr. x din 18.12.2007, de la data încheierii contractului şi până în prezent, pe de o parte şi cuantumul dobânzii în mod real datorate, prin raportare la formula: marja fixă de 4% + indice Libor CHF 6 luni, pe de altă parte.

A fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantului a dobânzii legale conform O.G. nr. 9/2000, în perioada de aplicare, respectiv a dobânzii legale remuneratorii conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumelor de restituit mai sus identificate, de la data prelevării nelegale a fiecărei sume şi până la data restituirii efective.

Tribunalul a respins în rest acţiunea şi totodată a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2500 RON cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 5 din 29 ianuarie 2019 a Tribunalului Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în totalitate a acţiunii şi în ceea ce priveşte clauza contractuală prevăzută la art. 6.1 din contractul de credit, referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, petitul privind stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional şi recalcularea obligaţiilor în RON. Totodată, reclamantul a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat apel pârâta B. S.A. solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de analiză şi acordare, comisionul de rambursare, comisionul de administrare şi dobânda variabilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, s-au respins apelurile formulate de reclamantul A. şi pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă.

La 23 aprilie 2021 reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute a art. 6.1. din Contractul de credit nr. x din 18.12.2007, referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, pentru stingerea obligaţiilor de plată lunare ale acestuia, stabilizarea cursului de schimb valutar Chf-Leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia şi obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional şi la recalcularea obligaţiilor recurentului-reclamant, în RON, raportat la cursul Chf - Leu de la data încheierii contractului de credit, pe toata durata executării raporturilor contractuale, luând în considerare şi sumele achitate de către acesta pentru rambursarea creditului până la data formulării acţiunii şi în continuare până la data îndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de recalculare, constatată printr-un grafic de rambursare întocmit în acest sens pe întreaga durată de executare a contractului şi comunicat recurentului-reclamant.

De asemenea, recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate de către acesta în mod integral la instantele de fond precum şi a cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial achitat în recurs.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a făcut aplicarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, apreciind că orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului.

Recurentul-reclamant susţine că, prin stabilirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului şi nu au fost respectate criteriile de transparenţă şi inteligibilitate, în ciuda faptului ca instanţa de apel, în mod eronat, în aprecierea sa, a confirmat argumentul instanţei de fond că odată cu angajarea unui credit în monedă străină consumatorul îşi asumă, în mod implicit, şi riscul valutar.

Recurentul-reclamant arată că, în calitate sa de profesionist, banca avea o obligaţie de informare a consumatorului, inclusiv în ceea ce priveşte riscul valutar incident în speţă, în lipsa oricărei clauze în acest sens, chiar dacă creditul nu a fost nici solicitat şi nici utilizat în CHF şi bineînţeles să facă dovada îndeplinirii acestei obligaţii.

Recurentul-reclamant menţionează că această obligaţie a fost instituită prin Directiva 93/2013, care implementează un sistem de protecţie al consumatorilor şi care se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situaţie de inferioritate fată de instituţia bancară, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil, fără a avea posibilitatea de a analiza în mod real şi eficient efectele economice pe termen lung ale contractării, aspecte pe care consideră că instanţa de apel nu le-a avut în vedere.

Aşadar, nu se poate susţine că un consumator îşi asumă riscul valutar şi consimte în ceea ce priveşte asumarea acestui risc doar pentru că este cunoscut faptul că leul nu este o monedă stabilă şi, din acest motiv, consumatorul şi-ar asuma fluctuaţiile valutei.

Instanţa de apel prin aplicarea principiului nominalismului raportat doar la faptul că este "tradiţional" în contractele de credit, în aprecierea recurentului-reclamant ignoră prevederile de drept material incidente, care au ca scop protejarea consumatorului de un caracter abuziv al instituţiei bancare.

În acest sens, recurentul-reclamant invocă hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi alţii c. C., prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că era de datoria instituţiilor bancare să ofere împrumutaţilor suficiente informaţii cu privire la riscurile aferente contractării unui credit în CHF, astfel încât consumatorii să înţeleagă consecinţele economice pe care urmează să şi le asume. Prin urmare, revine, conform indicaţiilor date de Curtea Europeană, în sarcina instanţelor naţionale să facă verificări cu privire la modalitatea în care instituţiile bancare au respectat această cerinţă.

Recurentul-reclamant susţine că nu a existat o astfel de informare în cazul său, însă nu pune în discuţie, prin prezentul recurs, starea de fapt dedusă judecăţii, lipsa informării acestuia cu privire la riscul valutar reieşind din decizia recurată, însă instanţa de apel face doar o analiză teoretică asupra acestui risc şi nu una concretă.

Faptul că pârâta a acordat reclamantului un credit în CHF şi că obligaţia de restituire a fost stabilită în CHF, nu în moneda naţională, susţine recurentul-reclamant, nu poate determina un caracter aleatoriu implicit asumat de către acesta în ceea ce priveşte contractul de credit încheiat, raportat la o pretinsă asumare tacită a riscului valutar determinat de deprecierea semnificativă a monedei naţionale faţă de francul elveţian.

Recurentul-reclamant subliniază că nu a fost informat corespunzător de către bancă anterior semnării contractului de credit şi că această cerinţă de transparenţă şi inteligibililate a clauzelor contractuale nu a fost respectată.

În ceea ce priveşte principiul nominalismului, recurentul-reclamant solicită constatarea inaplicabilităţii acestuia în contra celor reţinute de către instanţa de apel.

Teza principiului nominalismului nu înlătură, în sine, analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislaţiei consumatorului.

Potrivit art. 1 alin. (2) Directiva 93/13 CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Totodată, conform art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 clauzele contructuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că prevederile art. 6.1 referitoare la obligaţia de a restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF îndeplinesc condiţiile cumulative stabilite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv clauzele nu au fost negociate direct, acestea creează contrar bunei credinţe un dezechilibru în defavoarea acestuia şi nu respectă cerinţele de transparenţă şi inteligibilitate.

Apreciază recurentul-reclamant că sunt nejustificate şi considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte solicitarea recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb CHF - LEU de la momentul încheierii contractului, deoarece această solicitare urmăreşte întocmai reajustarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor pentru a crea un echilibru contractual, iar nu pentru a urmări crearea unui dezechilibru, în sens contrar.

Recurentul-reclamant consideră că remuneraţia băncii ca urmare a încheierii contractului de credit este dobânda la plata căreia s-a obligat, iar nu dublarea preţului creditului ca urmare a schimbării cursului de schimb valutar al monedei în care a fost contractat. Prin urmare recurentul-reclamant menţionează că urmăreşte echilibrarea contractului de credit, în ciuda celor reţinute de către instanţa de apel.

La 23 aprilie 2021 pârâta B. S.A a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de apel formulate de pârâtă cu consecinţa respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5,1 lit. b), c), d) şi f), art. 5.2, art. 6.6, art. 6.7 şi art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 18.12.2007 şi, implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze, conform art. 453 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori întrucât niciuna dintre condiţiile privind caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nu este îndeplinită în cauză.

Potrivit criticilor recurentei-pârâte clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi, în consecinţă, nu sunt abuzive. Instanţa de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar şi inteligibil, lipsit de echivoc. Recurenta-pârâtă arată că şi-a îndeplinit în totalitate obligaţia impusă de lege cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă precizează că obligaţia de a folosi un limbaj clar şi inteligibil nu trebuie absolutizată, întrucât nici legea internă şi nici directivele europene nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de minimă diligenţă la încheierea unui contract de credit care îl angajează pe o durată îndelungată. Prin urmare, clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit preţul contractului

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit condiţia impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 vizând negocierea. Negocierea este un raport care presupune cel puţin o dublă manifestare de voinţă, fiecare dintre părţile raportului fiind îndreptăţite să propună o variantă a obiectului negocierii, or, în cauză, din partea reclamanţilor nu a existat nicio contraofertă sau vreo obiecţie cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceştia fiind de acord cu varianta propusă de creditoare.

În cauză, recurenta-pârâtă precizează că recurentul-reclamant nu au făcut dovada negocierii sau a încercării de negociere a contractului de împrumut.

În măsura în care recurentul-reclamant constata ca preţul acestui contract, reflectat inclusiv în comisioanele percepute de creditoare, nu este convenabil, recurenta-pârâtă susţine că era liber să solicite modificarea şi să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

Prin urmare, cunoscând condiţiile de creditare, care s-au dovedit a fi mai avantajoase decât cele practicate de către alte instituţii bancare, recurentul-reclamant a acceptat în cunoştinţă de cauză clauzele contractului de credit, având anterior posibilitatea de negocia clauzele sau a formula lămuriri sau obiecţiuni, pe care nu le-a exercitat.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit condiţia privind dezechilibrul contractual. În ceea ce priveşte dezechilibrul contractual, aşa cum a stabilit doctrina, acesta trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Directiva 93/13/CEE prevăd noţiunea de "dezechilibru semnificativ", iar doctrina a explicat şi a definit contractul semnificativ dezechilibrat ca fiind "contractul care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală". Rezultă că partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebui să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l priveşte sau că a fost astfel reglementat, încă de la data încheierii contractului.

Însă, în cauza de faţă recurenta-pârâtă menţionează că o astfel de dovadă nu a putut fi făcută de către consumator, ţinând cont de împrejurarea că acesta a cunoscut încă dinainte de momentul încheierii contractului termenii în care acesta urma să se deruleze, termeni acceptaţi în cunoştinţă de cauză.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante, situaţie neîndeplinită în cauză.

Astfel, în cauză, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat, dobânda bancară şi comisioanele. Banca şi-a asumat, şi ulterior şi-a îndeplinit obligaţia de acordare a împrumuturilor în moneda şi în cuantumul solicitat, iar consumatorul la rândul lui are îndatorirea de a şi le respecta pe ale lui.

Scopul urmărit de creditoare prin inserarea acestor clauze în contract, clauze negociate cu intimatul, astfel cum a arătat recurenta-pârâtă, a fost ca aceasta să îşi poată acoperi cheltuielile inerente demersurilor precontractuale şi cele pentru efectuarea prin mijloace specifice a operaţiunilor de supraveghere lunară a creditului. Pentru toate aceste servicii oferite consumatorilor, banca alocă resurse umane, care implică o serie de costuri.

Serviciile prestate în contul perceperii celor două comisioane de acordare şi de administrare au fost enumerate, cu titlu exemplificativ în cadrul motivelor de apel, iar cei doi termeni "acordare" şi "administrare" nu sunt de natură să nască dubii şi nici nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a-i putea înţelege.

Recurenta-pârâtă susţine că aceste clauze privind comisioanele de acordare, administrare şi rambursare anticipată nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv întrucât sunt elemente care formează costul total al creditului potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Acest cost, împreună cu marja de profit a subscrisei, reliefată de o fracţiune din rata dobânzii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit.

Prin urmare, susţine recurenta-pârâtă că nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13/CEE nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, cu condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil, condiţie care este îndeplinită în cauză.

În analiza clauzei privind comisionul de acordare recurenta-pârâtă susţine că această clauză nu este abuzivă. Modalitatea de redactare a clauzei referitoare la comisionul de acordare este neechivocă, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată şi ca procent din valoarea totală a creditului, astfel încât întinderea obligaţiei este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare şi din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

Comisionul de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului şi este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit. Mai susţine recurenta-pârâtă că aceasta clauză referitoare la comisionul de acordare este clară, exprimată atât numeric cât şi procentual şi, în consecinţă, intimatul a cunoscut obligaţia de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Recurenta-pârâtă menţionează că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionul de administrare întrucât aceasta este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract, iar caracterul transparent al acestuia rezultă din menţionarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar.

Mai mult, din însăşi denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, fiind redactată clauza într-un limbaj uşor accesibil chiar şi unui neprofesionist.

Perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operaţiunilor de supraveghere lunară a situaţiei acestuia. Fiind o contraprestaţie pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de raţiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Mai arătă recurenta-pârâtă că O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, act normativ ce vine în sprijinul acestora din urmă, stabileşte în mod expres, prin art. 36, posibilitatea perceperii comisionului de administrare, aspect ce denotă faptul că leguitorul nu a apreciat comisionul de administrare ca fiind unul abuziv ori nelegal.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.4 privind dreptul instituţiei financiare de a revizui cuantumul dobânzilor curente, în opinia recurentei-pârâte, contestarea acestei clauze de către intimat este lipsită de interes. Această condiţie nu este îndeplinită deoarece, din analiza documentelor de la dosar, reiese în mod inteligibil faptul că recurenta-pârâtă nu a modificat niciodată, în mod unilateral, cuantumul dobânzilor, astfel că nu s-a creat niciun dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Recurenta-pârâtă susţine că admiterea acestei acţiuni nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate întrucât, pe de o parte, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, efectul sancţiunilor prevăzute de Legea nr. 193/2000, prevăzut în art. 13, este "modificarea clauzelor contractuale, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese". Aşadar, legea nu prevede ca sancţiune pentru clauzele abuzive restituirea prestaţiilor sau punerea părţilor în situaţia anterioară ca o consecinţă specifică constatării nulităţii unei clauze.

La 29 iunie 2021 recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

La 6 iulie 2021 recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La 9 august 2021 recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de aceasta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022, au fost admise în principiu recursurile.

La termenul din 29 martie 2022, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

I. Analizând recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi vizează soluţia de respingere a apelului propriu.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul critică faptul că instanţa de apel a reţinut aplicarea principiului nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, în sensul că orice plată efectuată în baza convenţiei de credit se va face în moneda creditului, prin urmare clauza din contractul de credit prevăzută la art. 6.1 privitoare la obligaţia de a se restitui creditul prin plata ratelor lunare calculate în CHF la cursul practicat de pârâtă în ziua debitării automate a conturilor împrumutatului, a fost exclusă de la posibilitatea examinării caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Critica este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect aplicarea principiului nominalismului în cauză.

În ceea ce priveşte această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020 şi anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantul din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord expres al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat-CHF, nici nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000, deoarece atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Aşadar, sunt nefondate susţinerile recurentul-reclamant privind inaplicabilitatea principiului nominalismului în cauză, precum şi cele prin care se arată că acest principiu nu înlătură analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislaţiei consumatorului, nemaiputând fi cazul unei adaptări, în consecinţă, a contractului prin stabilizarea cursului valutar de la data încheierii convenţiei şi a încheierii unui act adiţional, în sensul recalculării obligaţiilor de plată ale debitorului.

II. Referitor la recursul pârâtei, Înalta Curte reţine că a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportat la cererea de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5,1 lit. b), c), d) şi f), art. 5.2, art. 6.6, art. 6.7 şi art. 4.4 din contract şi implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze, în opinia recurentei-pârâte apelul său fiind respins în mod nelegal.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât nu erau îndeplinite condiţiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind greşit menţinută hotărârea primei instanţe.

Legat de aspectul negocierii, recurenta-pârâtă creditoare a precizat că recurentul-reclamant debitor nu a făcut dovada negocierii contractului de împrumut, critică ce va fi înlăturată având în vedere că art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 193/2000, stipulează în favoarea consumatorului-debitor al contractului de credit prezumţia relativă a lipsei de negociere a clauzelor contractuale, prezumţie ce nu a fost răsturnată de pârâtă prin dovada contrară, modul de interpretare a probatoriului de către instanţa de apel excedând controlului de legalitate din recurs.

Recurenta susţine că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă, deşi clauzele referitoare la comisioane şi la caracterul variabil al dobânzii sunt accesibile şi neechivoce.

Pentru început, în legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit privind comisionul de acordare şi administrare, Înalta Curte confirmă efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii) prin această decizie fiind dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, privind art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.

În decizia preliminară evocată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Raportat la această interpretare, instanţa de apel a reţinut că redactarea clauzelor într-un limbaj clar presupune nu numai faptul ca acestea să fie exprimate clar din punct de vedere gramatical, ci şi de faptul dacă au fost negociate, având în vedere că limbajul inteligibil presupune posibilitatea pentru consumator să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor care rezultă din acesta în ceea ce-l priveşte (Cauza Kasler, C-26/13).

Având în vedere că, în cauza dedusă judecăţii, instanţele de fond au constat că reclamantul nu a fost informat cu privire la motivele care justifică acordarea acestor comisioane, în mod corect s-a reţinut că pârâta şi-a folosit poziţia juridică şi economică de superioritate, pentru a impune consumatorului clauzele standard, prin urmare dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost aplicate corect prin decizia atacată.

Contrar susţinerilor recurentei, reclamantul-consumator nu a cunoscut integral condiţiile de creditare referitoare la fundamentul şi cuantumul comisioanelor, deci este nefondată susţinerea acesteia că reclamantul a acceptat în cunoştinţă de cauză clauzele contractului de credit.

Clauza contractuală prin care se stabileşte un comision de administrare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport cu scopul acestui comision, privind monitorizarea, efectuarea de operaţiuni în scopul utilizării şi rambursării creditului acordat consumatorului. În cauză însă, se creează un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul plătit lunar nu are prevăzută contractual valoarea de reper la care se raportează, ca de pildă valoarea soldului la data plăţii comisionului, permiţând pârâtei să interpreteze unilateral conţinutul acesteia prin raportarea comisionului la valoarea creditului contractual, deşi scopul declarat de pârâtă este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului, reclamantul fiind în situaţia unei dificultăţi evidente în decelarea neechivocă a prestaţiilor asumate de părţi.

Totodată, în ce priveşte comisionul de acordare a creditului deşi clauza exprimă în mod clar cuantumul de plată, reclamantul-debitor nu a avut posibilitatea efectivă de a decela şi verifica prestaţiile pârâtei aferente, existând o suprapunere cu un alt comision, de analiză, perceput în condiţii similare, la debutul raporturilor contractuale dintre părţi.

Instanţa de apel a analizat clauzele privind comisioanele de rambursare anticipată, de acordare şi de administrare considerând corect că nu intră în sfera noţiunii de obiect principal al contractului de credit, fiind analizate criticile reclamantului privind redactarea într-un limbaj clar şi inteligibil, analiză care se înscrie în coordonatele legate, nefiind aduse argumente legate de caracterul inadecvat al valorii comisioanelor.

Din această perspectivă sunt nefondate şi criticile recurentei privind interpretarea greşită a condiţiilor în care poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzelor raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 din Directiva 93/13/CEE, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut caracterul neclar al clauzelor privind comisioanele, o astfel de constatare reprezentând dovada existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în favoarea creditoarei, care le poate atribui înţelesuri potrivit intereselor sale, în mod discreţionar.

În condiţiile utilizării unui limbaj neclar, recurenta-pârâtă susţine în mod greşit că reclamantul a cunoscut încă dinainte de momentul încheierii contractului termenii în care acesta urma să se deruleze acesta.

Astfel cum s-a arătat, în acord cu interpretarea CJUE adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), criteriul de referinţă în aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu îl constituie lipsa menţionării contraprestaţiei pentru plata comisionului, ci posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Or, acest lucru nu este îndeplinit în cauză, dat fiind caracterul echivoc al redactării clauzelor deduse judecăţii, iar explicaţiile şi justificările recurentei aduse cu ocazia judecăţii, nu au relevanţă şi nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Recurenta-pârâtă a susţinut că nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv clauzele privind comisioanele de acordare, administrare şi rambursare anticipată întrucât, alături de dobândă, sunt elemente care formează costul total al creditului potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind excluse de la control clauzele privind obiectul şi preţul contractului.

Şi această critică este nefondată având în vedere încălcarea de către pârâtă a principiului transparenţei în redactarea clauzelor contractuale, clauzele neputând fi excluse de la analiza caracterului abuziv, conform Legii nr. 193/2000.

Referirile pârâtei la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea nu sunt aplicabile în cauză, raportat la data încheierii contractului de credit (18.12.2007) ale cărui clauze au fost supuse analizei, din perspectiva caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 4.4 privind dreptul instituţiei financiare de a revizui cuantumul dobânzilor, în opinia recurentei-pârâte, contestarea acestei clauze de către reclamant este lipsită de interes, deoarece pârâta nu a modificat niciodată, în mod unilateral, cuantumul dobânzilor, astfel că nu s-a creat niciun dezechilibru semnificativ în detrimentul recurentului-reclamant.

Critica va fi înlăturată, întrucât instanţa de apel a fost învestită cu analiza raporturilor contractuale cu pârâta până la cesionarea contractului la 31.03.2009, iar în acord cu dispoziţiile Legii nr. 193/2000, caracterul abuziv se apreciază in abstracto, ca orice cauză de validitate la data încheierii convenţiei, producerea prejudiciului efectiv prin executarea clauzelor contractuale nefiind o condiţie impusă de lege.

Recurenta-pârâtă susţine în mod greşit că admiterea acţiunii reclamantului nu poate produce efectul restituirii sumelor deja achitate.

În spiritul art. 6 al Directivei 93/13/CEE lipsirea de efecte a clauzelor abuzive este o sancţiune cu caracter disuasiv aplicată profesioniştilor în scopul eliminării practicilor abuzive, or aplicarea acestei sancţiuni ar fi lipsită de finalitate dacă profesionistul ar păstra prestaţiile băneşti impuse prin clauzele abuzive.

Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată şi nu poate avea efect în ce priveşte consumatorul. Prin urmare, constatarea caracterului abuziv trebuie să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. (a se vedea hotărârea pronunţată de CJUE în cauza Intierrez Naranjo).

Totodată, CJUE statuează că obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume ce se dovedesc nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume.

Legiuitorul a prevăzut în mod strict situaţiile în care, urmare a constatării nulităţii unui contract cu executare succesivă nu se impune restituirea prestaţiilor, ipoteză de drept care nu se regăseşte în cauză, cu atât mai mult cu cât prestaţiile unui contract de credit, având ca obiect bunuri fungibile, pot fi oricând restituite, criticile recurentei fiind nefondate.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 42/2021 din 28 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.