Software contract appeals quashed and remanded over misapplied contract interpretation and uncapped penalties.

Şedinţa publică din data de 29 martie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Antibiotice S.A. la plata sumei de 3.055.795 RON, la care se adaugă TVA în valoare de 147.978,96 RON, reprezentând contravaloarea produselor livrate şi a serviciilor prestate în favoarea pârâtei, în temeiul contractului nr. x P/01.02.2013, pentru suma de 2.421.145,3 RON din 3.055.795 RON - în afara obligaţiei de plată a preţului - solicitarea fiind întemeiată şi pe obligaţia pârâtei de plată a contravalorii Scrisorii de garanţie bancară pentru avans nr. x/05.03.2013, executată abuziv de aceasta la data de 08.07.2014, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 3.055.795 RON, calculate până la data plăţii efective a debitului principal. A solicitat, de asemenea şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 1270, art. 1526, 1530 şi 1535 C. civ., dispoziţiile art. 4 şi 18, art. 12.9 din contract, precum şi actele adiţionale nr. x şi 2 la contract.

Prin cererea reconvenţională pârâta Antibiotice S.A. a solicitat obligarea reclamantei la stornarea facturii fiscale seria x nr. x din 06.03.2013 reprezentând contravaloarea avansului şi la restituirea către Antibiotice S.A. a sumei de 581.074,80 RON reprezentând TVA aferentă facturii fiscale.

Prin sentinţa nr. 219/civ din 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Antibiotice S.A.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 379.563,27 RON la care se adaugă TVA, precum şi penalităţi aferente acestui debit, în cuantum de 0,02% pe zi de întârziere, calculate de la data de 18.07.2014 până la plata efectivă; a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă Antibiotice S.A.; a fost obligată reclamanta-pârâtă A. S.A. la stornarea facturii fiscale seria x nr. x/6.03.2013 şi la restituirea sumei de 581.074,80 RON reprezentând TVA şi au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

2. Prin decizia nr. 797/2016 din 07 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 219/civ din 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, hotărâre ce a fost păstrată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A. a formulat recurs.

3. Prin decizia nr. 560 din 19 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 797/2016 din 7 noiembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

4. În rejudecare, după casare, prin decizia civilă nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul formulat de către reclamanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 219/civ din 25.02.2016, pronunţate de către Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sentinţă pe care a schimbat-o în parte. A admis cererea de chemare în judecată promovată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Antibiotice S.A. A obligat pârâta Antibiotice S.A. să plătească reclamantei A. S.A. suma de 2.658.158,73 RON, (la care se adaugă T.V.A.), reprezentând contravaloarea produselor livrate şi a serviciilor prestate în temeiul contractului nr. x/P/01.02.2013, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, de 0,02% pe zi, calculate de la data de 08.07.2014 pentru suma de 2.421.145,3 RON, şi de la 18.07.2014 pentru suma de 237.013,43 RON până la data stingerii debitului. A păstrat sentinţa referitor la soluţia obligării pârâtei Antibiotice S.A. la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 379.563,27 RON, la care se adaugă TVA şi penalităţile de întârziere aferente. A respins cererea reconvenţională introdusă de către pârâta-reclamantă Antibiotice S.A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.A. A obligat intimata-pârâtă Antibiotice S.A. să achite apelantei-reclamante Antibiotice S.A. suma de 72.346,54 RON, reprezentând taxele judiciare de timbru suportate pe întreg parcursul litigiului.

Reclamanta A. S.A. a formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 328/2020 din 17.07.2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2014, aceasta fiind respinsă prin decizia nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021.

5. Pârâta-reclamantă Antibiotice S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014 iar reclamanta-pârâtă A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014.

În recursul formulat de pârâta Antibiotice S.A. împotriva deciziei civile nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, recurenta-pârâtă a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată este nelegală.

A susţinut această recurentă că decizia este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi că s-a acordat reclamantei mai mult decât a cerut. De asemenea, decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate, respingerea apelului declarat de către apelanta A. S.A. şi menţinerea în totalitate a sentinţei civile nr. 219/civ din data de 25 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea normelor de drept material, instanţa de apel încălcând şi aplicând în mod eronat prevederile Contractului nr. x/01.02.2013, fără a se ţine seama şi de legislaţia aplicabilă cauzei, respectiv Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, O.G. nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii administrative a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, precum şi dispoziţiile relevante din C. civ.

A arătat aceasta că principala obligaţie de plată a preţului, care face obiectul litigiului, este suma de 2.224.294 RON, reprezentând preţul pentru licenţe, pe care A. S.A. afirmă că le-ar fi livrat, iar pârâta ar fi avut obligaţia să le achite. Referitor la acest capăt de cerere, recurenta susţine că în rejudecarea cauzei, instanţa de apel s-a pronunţat în mod subiectiv, fără a se raporta cu obiectivitate la vreun temei de drept care să motiveze hotărârea de admitere.

A mai susţinut că reclamanta A. S.A.. îşi întemeiază pretenţiile în mod principal pe faptul că Antibiotice S.A. nu a contestat în termen de 5 zile procesele-verbale de recepţie a licenţelor şi nici pe cele pentru serviciile prestate, iar instanţa de apel, în rejudecare, achiesează în totalitate la acest punct de vedere, pe care îşi motivează şi decizia. Astfel, se reţine că Antibiotice S.A. nu ar fi îndreptăţită să conteste în vreun fel neexecutarea obligaţiilor contractuale de către A., sau executarea lor necorespunzătoare, interpretându-se greşit clauza prevăzută la art. 12.9 din contract. Or, aceste dispoziţii contractuale se referă strict la contestarea recepţiei cantitative făcute în cadrul relaţiei contractuale si nicidecum la dreptul pârâtei de a contesta ulterior, inclusiv pe cale judecătorească, modul în care reclamanta a înţeles să execute contractul, prin furnizarea unor kituri pentru programul informatic, inutilizabile. De asemenea, a susţinut că modul în care, în rejudecarea apelului, a fost interpretat termenul de 5 zile lucrătoare, stabilit în art. 12.9, duce la concluzia ca acesta ar fi un termen de decădere din dreptul la acţiune judiciară împotriva A. S.A., sau o renunţare la acest drept, interpretare care este greşită.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, în mod eronat, cu interpretarea greşită a clauzelor contractuale, s-a reţinut în decizia recurată că pârâta a executat în mod abuziv Scrisoarea de Garanţie Bancară şi a reziliat contractul fără a respecta procedura prealabilă, fiind neadevărată susţinerea reclamantei A. S.A., reţinută de instanţă, în sensul că rezilierea contractului a fost făcută în mod abuziv de către pârâtă, fără respectarea clauzelor aplicabile. S-a omis a se analiza întreaga corespondenţă purtată între părţi pentru încetarea contractului.

Recurenta-pârâtă a criticat şi considerentele potrivit cărora Antibiotice S.A. nu a plătit sumele solicitate de A. S.A. motivat de rezilierea unilaterală a contractului, arătând că, în fapt, neplata sumelor s-a întemeiat pe neexecutare de către A. S.A. a propriei sale obligaţii contractuale, fiind incidente dispoziţiile art. 1556 C. civ.

În ceea ce priveşte plata sumelor reprezentând alte prestaţii decât livrarea licenţelor, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că, în cuprinsul deciziei, nu există nicio motivare care să expliciteze soluţia de admitere a acestui capăt de cerere. Astfel, instanţa, fără a analiza în vreun fel gradul de realizare sau nerealizare a prestaţiilor reclamantei A. S.A., deşi existau documente doveditoare depuse de părţi în acest sens, inclusiv o expertiză tehnică judiciară de specialitate informatică, a stabilit că simplele afirmaţii ale A. S.A. sunt suficiente pentru a-i admite în integralitate pretenţiile.

Or, o astfel de concluzie nu se poate fundamenta pe unicul argument reţinut de instanţă, respectiv acela că pârâta Antibiotice nu a contestat în termen de 5 zile procesele-verbale, ceea ce ar reprezenta o dovadă a faptului că reclamanta A. S.A. şi-ar fi îndeplinit integral obligaţiile, întrucât înscrisurile depuse la dosar şi raportul de expertiză tehnică judiciară probează o altă situaţie de fapt.

A mai argumentat recurenta-pârâtă că, în virtutea rolului activ al instanţei de judecată şi a obligaţiei de aflare a adevărului, aceasta avea obligaţia de a cerceta prin toate mijloacele şi de a căuta toate informaţiile necesare pentru a pronunţa o hotărâre judecătorească justă şi întemeiată pe o situaţie de fapt reală. Or, prin modul în care a înţeles să soluţioneze cauza, instanţa de apel nu a luat în considerare alte elemente probatorii decât susţinerile părţii adverse, unele dispoziţii contractuale şi propriile raţionamente, fără a se raporta la întreg cadrul legislativ aplicabil, la voinţa reală a părţilor şi la conduita A. S.A.

O altă critică vizează obligarea pârâtei la plata tuturor sumelor cerute de reclamanta A. S.A., precum şi a unor sume suplimentare, pentru care nu există temei legal sau convenţional.

Referitor la plata penalităţilor a solicitat să se observe că valoarea acestora excedează valorii stabilite de părţi prin contract. Astfel, art. 21.4 din contract stabileşte că valoarea penalităţilor nu poate depăşi 10% din valoarea contractului. Valoarea contractului este dată de valoarea prestaţiilor executantului, pe care instanţa le-a stabilit la suma de 3.055.795 RON, ceea ce înseamnă că valoarea penalizărilor de întârziere nu poate depăşi suma de 305.579,5 RON. Or, conform dispozitivului deciziei recurate şi până la soluţionarea recursului valoarea penalităţilor ar depăşi valoarea stabilită prin contract.

În recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, aceasta a invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. deoarece, prin cererea formulată, a cerut să se soluţioneze şi cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat şi cheltuielile aferente pentru asigurarea reprezentării la termenele de judecată, iar instanţa de apel a respins cererea, apreciind ca s-ar fi pronunţat asupra cererii accesorii, fără însă a detalia sau a argumenta modalitatea în care a soluţionat componenta cheltuielilor vizată prin cererea de completare. Instanţa de apel a motivat că eventualele nemulţumiri ale părţii cu privire la întinderea cheltuielilor nu ar reprezenta o lipsă de rezolvare a respectivei cereri şi nu poate fi încadrată în ipoteza menţionată la art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat efectiv cererea de completare a deciziei nr. 323/2020 din 17.07.2020, întrucât nu a răspuns argumentelor invocate prin prisma probelor administrate şi a temeiului de drept invocat, rezumându-se doar la a presupune că reclamanta ar fi nemulţumită de cuantumul acordat, astfel că hotărârea nu îndeplineşte exigentele art. 425 C. proc. civ.

În ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel face o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 451 şi 453 din acelaşi cod.

Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că obiectul dedus judecăţii cuprindea mai multe componente, respectiv cheltuieli cu taxele judiciare de timbru, cheltuieli cu onorariul avocaţial şi cheltuieli aferente asigurării reprezentării la termenele de judecată, iar în cauză instanţa de apel s-a pronunţat doar asupra unei părţi componente, respectiv asupra cheltuielilor reprezentate de taxele judiciare de timbru, omiţându-le cu totul de la analiză pe celelalte două, respectiv onorariul avocaţial şi cheltuielile pentru reprezentarea la termen.

Prin decizia recurată instanţa a respins cererea de completare a hotărârii iniţiale, motivând că s-ar fi pronunţat asupra cererii accesorii, însă nu a analizat cele două părţi componente ale cheltuielilor de judecată şi nu a argumentat înlăturarea cu totul a acestora din cadrul cheltuielilor. De asemenea, nu a răspuns argumentelor reclamantei cu indicarea modalităţii în care a fost rezolvată această chestiune prin hotărârea a cărei completare a fost cerută.

Astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, în cadrul deciziei nr. 328/2020 din 17.07.2020, ar fi soluţionat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată dar nu a arătat în niciun fel care a fost considerentul pentru care a înlăturat cu totul aceste cheltuieli, deşi reclamanta a câştigat procesul.

Or, din interpretarea literală a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reiese că instanţa de judecată poate doar să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, iar nu să elimine în totalitate aceste cheltuieli, norma juridică fiind de strictă interpretare. În plus, orice reducere sau înlăturare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat trebuie făcută motivat de către instanţa de judecată.

A concluzionat recurenta-reclamantă că hotărârea este dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 451 şi 453 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa nu a motivat în niciun fel înlăturarea integrală a acestor cheltuieli, orice suma dedusă de instanţă din suma plătită de partea care a câştigat procesul avocatului nefiind doar o "scutire" pentru partea care a pierdut, ci şi o pierdere pentru partea care, deşi a câştigat procesul, se vede pusă în situaţia de a-şi suporta singură o parte din cheltuielile constând în onorariul de avocat.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare faţă de recursul pârâtei, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Antibiotice S.A. a depus întâmpinare faţă de recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor părţii adverse şi admiterea recursului propriu.

Recurenta-pârâtă Antibiotice S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului ca nefondată, precum şi respingerea susţinerilor părţii adverse referitoare la fondul recursului ca neîntemeiate.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului pârâtei, ca nefondată şi a admis în principiu recursurile, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă,

Analizând deciziile recurate, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate pentru considerentele ce succed:

Între reclamanta A. S.A., în calitate de executant şi pârâta Antibiotice S.A., în calitate de achizitor a fost încheiat Contractul nr. x P/01.02.2013 intitulat "Achiziţie si Implementare Sistem Informatic Integrat (SII) şi Servicii de Consultanţă Aferente", în baza căruia reclamanta şi-a asumat, conform art. 3.1, furnizarea licenţei şi implementarea de către executant a sistemului informatic integrat A., prestarea serviciilor conexe şi furnizarea suportului tehnic aferent.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantă în temeiul răspunderii contractuale, în vederea recuperării preţului serviciilor prestate şi a penalităţilor de întârziere aferente. S-a solicitat suma de 3.055.795 RON (diferenţa dintre valoarea totală a serviciilor prestate de 3.073.866 RON şi suma de 18.071 RON ce reprezintă diferenţa dintre avansul achitat şi suma încasată de pârâtă pe calea executării scrisorii de garanţie), precum şi TVA în valoare de 147.978,96 RON. Apreciind că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile la termenele stabilite contractual, la 24 iunie 2014, pârâta a executat scrisoarea de garanţie bancară emisă de executant pentru avansul de 30% din preţul plătit de beneficiar, mai puţin suma de 18.071 RON pe care pârâta a apreciat-o ca fiind corespunzătoare prestaţiilor efectuate de reclamantă. Prin cerere reconvenţională pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata unei sume reprezentând TVA aferent avansului plătit executantului, având în vedere că suma pentru care s-a emis scrisoarea de garanţie bancară pe care pârâta a executat-o nu cuprindea şi această sumă.

În primul ciclu procesual, prin decizia nr. 560/19.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că din considerentele deciziei instanţei de apel nu rezultă cu claritate motivul pentru care nu s-a reţinut că preţul licenţelor a devenit scadent odată cu livrarea certificatului de licenţă, însoţită de livrarea documentaţiei de utilizare şi kitului de instalare(aplicaţiile standard pentru cele 15 module), cât şi pentru care s-a apreciat că nu este suficient procesul-verbal de predare-primire. Determinarea scadenţei obligaţiei de plată a licenţelor şi cum se consideră executată obligaţia de predare a licenţelor sunt aspecte care, prin raportare la voinţa contractuală, trebuie să fie stabilite de instanţa de judecată.

A mai reţinut instanţa de recurs că este cert că reclamanta a optat prin cererea de chemare în judecată la executarea contractului, că în primă instanţă s-a stabilit că pârâta este partea care nu şi-a executat obligaţiile la termen, fiind obligată la penalităţi de întârziere calculate începând cu data de 18 iulie 2014, dată ulterioară notificării de încetare a contractului pe care pârâta a emis-o la 27 iunie 2014.

În consecinţă, instanţa de recurs a dispus ca în rejudecarea apelului să se analizeze toate susţinerile şi apărările părţilor şi să se administreze probele care se impun, să se interpreteze clauzele contractuale în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părţi, a drepturilor şi obligaţiilor acestora, în vederea pronunţării unei hotărâri legale.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 3.1. din contract, obiectul convenţiei este reprezentat de: furnizarea licenţei şi implementarea de către executant a sistemului informatic integrat A., prestarea serviciilor conexe şi furnizarea suportului tehnic aferent, în conformitate cu dispoziţiile Anexei 1, Anexei 4 şi Anexei 6; furnizarea licenţelor şi implementarea de către executant a soluţiei informatice destinată managementului şi fluxurilor de lucru B., prestarea serviciilor conexe şi furnizarea suportului tehnic aferent, în conformitate cu dispoziţiile din Anexele 1, 4 şi 6; furnizarea licenţelor şi implementarea de către executant a soluţiei informatice A., prestarea serviciilor conexe şi furnizarea suportului tehnic aferent, în conformitate cu dispoziţiile din Anexele 1, 4 şi 6; furnizarea licenţelor ORACLE şi a suportului tehnic aferent, în conformitate cu dispoziţiile din Anexele 1 şi 4.

De asemenea, potrivit art. 4.1 din contract, preţul pentru îndeplinirea convenţiei a fost de 8 130 721 RON, la care se adaugă TVA, suma cuprinzând contravaloarea produselor furnizate şi a serviciilor prestate.

S-a mai arătat că, pe parcursul derulării contractului, la data 21.11.2013, părţile au agreat încheierea actului adiţional nr. x la contractul nr. x P/01.02.2013, prin care au modificat şi înlocuit Anexa 2 cu Anexa A "Graficul de facturare actualizat". La punctul 5 al Anexei A s-a menţionat emiterea unei facturi în sumă de 845 552 RON (fără TVA) pentru livrarea licenţelor A. (5 componente), la punctul 8 s-a prevăzut emiterea unei facturi pentru suma de 269 170 RON, pentru livrarea licenţelor A. (3 componente), şi la punctul 13 s-a precizat o factură de 1 109 572 RON, pentru livrarea licenţelor A. (6 componente).

La 28.02.2013 a fost întocmit un proces-verbal de predare-primire în vederea recepţiei cantitative a fazei WP 2.1.2, licenţele module A. - Etapa de livrare, certificat de licenţă, kit instalare, documentaţia de utilizare, documentele fiind semnate de către ANTIBIOTICE S.A la 07.03.2013.

De asemenea, la 25.02.2013 reclamanta a emis certificat de licenţă, prin care a acordat pârâtei dreptul de utilizare a produsului "Sistem informatic integrat A." cu componentele precizate la pct. 5, 8 şi 13 din Anexa A, a actului adiţional nr. x la contract şi înscrise în procesul-verbal de predare-primire din 28.02.2013.

Reţinând apoi clauzele contractuale de la punctele. 2.1 lit. d) din contract, 2.1 lit. u), 2.1 lit. f) pe care le-a coroborat cu cele de la art. 12.7 lit. a) şi art. 12.9 paragraful 1, instanţa de apel a concluzionat că părţile au convenit ca, în cazul în care achizitorul nu transmite în 5 zile lucrătoare de la primirea procesului-verbal de recepţie observaţii cu privire la acceptanţă sau la livrabile, executantul va fi îndreptăţit să considere că produsele furnizate sunt corespunzătoare şi acceptate şi, în consecinţă, va avea dreptul să emită factura corespunzătoare iar achizitorul va avea obligaţia să achite preţul produselor facturate.

Apoi, analizând art. III din Actul adiţional nr. x, prin care s-a stipulat că punctul 18.1.2. din contract se va modifica în sensul că valoarea fiecărei faze, facturate conform Anexei 2, va fi achitată de către achizitor în 35 de zile de la data emiterii facturii, pe baza facturii fiscale şi documentelor de acceptantă, conform precizărilor din Anexa 2, pentru fiecare fază în parte şi reţinând şi că voinţa părţilor nu a fost exprimată în sensul condiţionării predării licenţelor de realizarea operaţiunilor de instalare, neexistând în convenţie elemente care să fundamenteze concluzia că livrarea licenţelor ar semnifica implicit şi instalarea acestora, instanţa de apel a concluzionat că simpla livrare a licenţelor, necontestată în nici un fel de către achizitor în 5 zile de la primire, însoţită de procesul-verbal de predare cantitativă şi de facturile fiscale aferente dă naştere obligaţiei pârâtei de plată a respectivelor produse, în baza dispoziţiilor art. 12.9 pct. 1 din contract.

Utilizând acelaşi raţionament, instanţa de apel a concluzionat că reclamanta a dovedit cu procesul-verbal de predare-primire nr. x/21.10.2012 şi cu procesul-verbal de acceptanţă nr. x/22.10.2013, că a executat serviciile "Analiză A." şi "Management de proiect", ceea ce îi conferă dreptul de a primi preţul stabilit prin contract pentru aceste servicii.

Faţă de aceste considerente ale instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sunt întemeiate motivele de casare invocate de recurentă prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., decizia recurată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1266 C. civ. şi 1270 C. civ. şi cu încălcarea clauzelor contractului nr. x/01.02.2013 încheiat între părţi. De asemenea, hotărârea nu cuprinde o serie de motive pe care se întemeiază soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Astfel, Înalta Curte reţine că încă de la soluţionarea cauzei în prima instanţă, pârâta a invocat nepredarea de către reclamantă a licenţelor însoţite de kit-urile de instalare, susţinând că aplicaţia standard A. nu ar fi fost personalizată pentru Antibiotice S.A., reclamanta nefiind în măsură să ofere acest program informatic. Apărările au fost reluate în apel.

În recurs, se critică hotărârea instanţei de apel, susţinându-se că instanţa de apel a reţinut greşit noţiunea de licenţă menţionată de părţi în contract, contrar chiar definiţiei dată acesteia de legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, instanţa stabilind în mod greşit că noţiunea de licenţă poate fi separată de produsul informatic în sine, produs care, în cauză, nici nu a fost creat.

În continuare, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat toate clauzele contractului încheiat între părţi şi nu a stabilit voinţa internă a părţilor la momentul încheierii contractului, cu privire la noţiunea de licenţă vizată de părţi la acel moment, recurenta susţinând că în mod cert părţile au avut în vedere atât dreptul de proprietate intelectuală, cât şi produsul informatic asupra căruia acest drept există. În acest sens, se susţine că, din modul în care părţile au definit obiectul contractului, rezultă fără echivoc că voinţa reală, concordantă a părţilor a fost de a stabili pentru executant o obligaţie unică de a furniza achizitorului licenţele şi de a implementa sistemul informatic integrat aferent acestora, cele două prestaţii fiind interdependente, constituind o singură obligaţie, neputând fi separate una de cealaltă. În această interpretare se poate constata că reclamanta nu a livrat conţinutul material aferent licenţelor pentru care se solicită plata sumei de 2.224.294 de RON, respectiv programul informatic personalizat.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la omisiunea instanţei de apel de a interpreta clauzele contractuale din care rezultă voinţa părţilor privitoare la obiectul contractului.

Aşa cum s-a precizat anterior, pârâta a formulat aceste apărări încă de la fondul cauzei, în primul ciclu procesual.

În esenţă, pârâta susţine că, potrivit obiectului contractului, voinţa internă a părţilor la data contractării a fost în sensul livrării de către reclamantă a unui produs informatic integrat, precum şi implementarea de către executant a sistemului informatic integrat A., pârâta având obligaţia corelativă de a plăti contravaloarea acestora. Prin urmare, susţine pârâta că reclamanta şi-a asumat o obligaţie unică şi inseparabilă şi că numai pentru executarea acestei obligaţii pârâta şi-a asumat obligaţia de plată, chiar dacă executarea plăţii a fost fracţionată prin actele adiţionale la contract. Se susţine că prin actele adiţionale părţile au convenit doar executarea etapizată a obligaţiilor contractuale, deci şi a celei de plată, însă aceasta este corelativă obligaţiei prestatorului de a furniza licenţele aferente programului integrat. Prin urmare, pârâta şi-a asumat obligaţia de plată numai în considerarea realizării scopului final al contractului, respectiv furnizarea licenţelor şi implementarea programului informatic personalizat.

Dimpotrivă, reclamanta susţine că, părţile au convenit executarea etapizată a contractului, astfel că pretenţiile solicitate în prezenta cauză vizează prima etapă a executării contractului, etapă în care nu puteau fi furnizate licenţele pentru programul informatic adaptat activităţii pârâtei, ci doar licenţele programului informatic standardizat. Altfel spus, deşi părţile au convenit la data încheierii contractului furnizarea unui program informatic integrat, prin actele adiţionale ulterioare şi prin anexele la acestea, părţile au convenit ca plata să se facă etapizat, pârâta fiind astfel obligată să achite în prima etapă de executare a contractului, contravaloarea licenţelor pentru programul informatic standardizat.

Or, instanţa de apel nu a analizat clauzele contractuale, aşa cum au fost acestea modificate prin actele adiţionale şi anexele la acestea, şi nu a stabilit voinţa internă a părţilor cu privire la obligaţiile asumate de acestea prin contract. În considerentele deciziei instanţei de apel se menţionează doar conţinutul clauzei art. 3.1 din contract, privitoare la obiectul contractului, fără ca această clauză să fie analizată coroborativ cu celelalte clauze din contract, pentru a se stabili cu exactitate dacă pârâta s-a obligat la plata contravalorii licenţelor aferente programului informatic standardizat sau a celor aferente programului integrat.

Interpretarea clauzelor contractuale în acest sens era cu atât mai necesară cu cât şi în Anexa B la contract, ce cuprinde graficul de livrare, sunt menţionate activităţile care ar fi trebuit să fi fost îndeplinite în februarie 2013, având codul aferent livrabilului WP2.1.2, printre care se regăsesc: instalarea sistemului informatic integrat de management - instalare module A. şi livrarea rapoartelor de instalare a bazei de date Oracle. Prin urmare, nu este clar dacă părţile şi-au asumat pentru luna februarie 2013 doar livrarea licenţelor programului informatic standard sau şi instalarea modulelor A. şi a rapoartelor de instalare a bazei de date Oracle.

De altfel, contractul este denumit "Achiziţie şi implementare sistem informatic Integrat (SII) şi Servicii de Consultanta Aferente", nr. 1187 P/01.02.2013 iar la art. 3.1 din contract se menţionează că obiectul convenţiei este reprezentat de: furnizarea licenţei şi implementarea de către executant a sistemului informatic integrat A..

În consecinţă, nu rezultă cu claritate care este conţinutul obligaţiilor asumate de părţi prin raportare la scopul contractului.

Or, instanţa de apel nu a analizat aceste clauze contractuale, nu a stabilit care este scopul urmărit de părţile contractante prin încheierea contractului şi prin actele adiţionale şi anexele la acestea, contrar dispoziţiilor art. 1266 C. civ.

Aceste aspecte se impune a fi lămurite de instanţa de apel, de modul de dezlegare a acestora depinzând soluţionarea cauzei, reţinând că pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă, în condiţiile art. 1556 C. civ., pretinzând neexecutarea de către reclamantă a unui număr mare de obligaţii scadente. Or, în lipsa lămuririi conţinutului obligaţiilor asumate de părţi, nu pot fi analizate pretenţiile deduse judecăţii.

De altfel, în primul ciclu procesual instanţa de recurs a dispus instanţei de apel să interpreteze clauzele contractuale în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părţi, a drepturilor şi obligaţiilor acestora, în vederea pronunţării unei hotărâri legale.

În consecinţă, instanţa de recurs constată că sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la neanalizarea clauzelor contractuale în vederea stabilirii voinţei concordante a părţilor, astfel că se impune admiterea acestora.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate şi criticile referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel, prin neprecizarea motivelor care au fundamentat reţinerea caracterului întemeiat al pretenţiilor reclamantei vizând celelalte prestaţii afară de furnizarea licenţelor.

Se constată că instanţa de apel s-a limitat la a menţiona că reclamanta a dovedit cu procesul-verbal de predare primire nr. x/21.10.2012 şi cu procesul-verbal de acceptanţă nr. x/22.10.2013, că a executat serviciile "Analiză A." şi "Management de proiect", ceea ce îi conferă dreptul de a primi preţul stabilit prin contract pentru aceste servicii. A mai arătat că pârâta nu a contestat aceste servicii în termen de 5 zile de la recepţia cantitativă.

Or, instanţa de apel, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă, trebuia să prezinte argumentele proprii pentru care nu sunt întemeiate considerentele primei instanţe, care a reţinut că, faţă de probatoriul expus, rezultă că valoarea prestaţiilor reclamantei pentru Activitatea de management de proiect este de 135.602.02 RON şi valoarea Analiza A. este de 216.854,25 RON. Instanţa de apel nu a arătat care sunt consideraţiile pentru care a înlăturat concluziile raportului de expertiză în acest sens şi cum a coroborat toate probele administrate în cauză, pe care le-a reţinut la stabilirea situaţiei de fapt, privitoare la serviciile "Analiză A." şi "Management de proiect".

Procedând astfel, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că sunt întemeiate şi aceste critici formulate de recurentă.

De asemenea, Înalta Curte constată că este întemeiat şi motivul de recurs potrivit căruia instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 21.4 din contract.

Mai întâi se impune a fi precizat că recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi dat reclamantei mai mult decât a cerut, formulare faţă de care intimata a invocat inadmisibilitatea acestui motiv de recurs, susţinând că acesta este propriu unei alte căi extraordinare de atac şi nu recursului.

Înalta Curte constată însă că, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit clauzele contractuale privind stabilirea penalităţilor în sensul că nu a limitat aceste penalităţi la procentul de 10% din valoarea contractului, contrar clauzei 21.4 din contract.

În consecinţă, din argumentarea acestui motiv de recurs rezultă fără echivoc că recurenta a invocat aplicarea greşită a clauzelor contractuale, motiv de recurs ce se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De altfel, şi dacă argumentele recurentei s-ar fi limitat doar la invocarea depăşirii limitelor învestirii instanţei, acestea ar fi putut fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nici în această situaţie nu ar fi fost inadmisibil acest motiv de recurs.

Prin urmare, instanţa va înlătura apărările intimatei în sensul că acest motiv de recurs ar fi inadmisibil.

Analizând criticile recurentei sub acest aspect, instanţa de recurs constată că acestea sunt întemeiate. Astfel, instanţa de apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.658.158,73 RON, (la care se adaugă t.v.a.), reprezentând contravaloarea produselor livrate şi serviciilor prestate, precum şi la plata penalităţilor de întârziere aferente, de 0,02% pe zi, calculate de la data de 08.07.2014 pentru suma de 2.421.145,3 RON, şi de la 18.07.2014 pentru suma de 237.013,43 RON, până la data stingerii debitului. De asemenea, a păstrat sentinţa referitor la soluţia obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 379.563,27 RON, la care se adaugă TVA şi penalităţile de întârziere aferente.

Însă, potrivit art. 21.4 din contractul părţilor, rezultă că acestea au convenit să limiteze valoarea penalităţilor la 10 % din valoarea contractului.

Or, obligând pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor până la data stingerii debitului, fără a preciza că nu poate fi depăşită limita de 10 % din valoarea contractului, instanţa de apel a încălcat voinţa contractuală a părţilor, contrar dispoziţiilor art. 1270 C. civ., astfel că şi aceste critici vor fi admise.

Restul criticilor formulate de recurentă şi care vizează aspectele de netemeinicie a deciziei recurate nu vor fi analizate de instanţa de recurs, întrucât modul de interpretarea a probelor administrate în cauză excede controlului instanţei de recurs, aceste critici nevizând nelegalitatea deciziei recurate. Modul în care instanţa de apel a interpretat şi valorificat probele administrate în cauză, sunt chestiuni ce nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care stipulează în sensul că se poate solicita casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Văzând toate cele expuse mai sus, instanţa constată că sunt fondate motivele de recurs invocate de recurentă şi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., astfel că, potrivit art. 496 alin. C. proc. civ., se impune admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 328/2020 din 17 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021 este întemeiat.

Se reţine că reclamanta a arătat că a fost admis apelul formulat de aceasta si, totodată, au fost respinse solicitările formulate de Antibiotice S.A., aceasta din urmă pierzând procesul, astfel că a căzut în pretenţii, cuvenindu-se, în consecinţă, să fie obligată la plata integrală a cheltuielilor de judecată suportate în cauză de apelantă, deci inclusiv a celor ocazionate cu angajarea apărătorului. Printre aceste cheltuieli se regăsesc şi cele privind sumele alocate de apelantă cu titlu de onorariu de avocat si cele privind cheltuielile ocazionate de deplasarea acestuia la termenele de judecată (transport si cazare). A mai susţinut reclamanta că dovezile avansării acestora au fost înaintate instanţei de judecată cu prilejul depunerii concluziilor orale, la termenul din 22 iunie 2020, ocazie cu care au fost şi solicitate, menţionându-se acest aspect în încheierea de şedinţă de la acel termen. Cu toate acestea instanţa a omis să se pronunţe şi în ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi cheltuielile ocazionate de deplasarea acestuia la termenele de judecată (transport şi cazare).

În consecinţă, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ., reclamanta a solicitat completarea deciziei instanţei de apel.

Instanţa de apel a respins cerea de completare, arătând că, potrivit disp. art. 444 alin. (1) C. proc. civ., se poate cere completarea hotărârii dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale. Or, prin decizia civilă nr. 328/17.07.2020 instanţa a soluţionat cererea accesorie formulată de către apelanta A. S.A., având drept obiect cheltuielile de judecată şi a obligat intimata Antibiotice S.A. să-i achite 72.346,54 RON, cu acest titlu.

A mai arătat instanţa că, faptul că întinderea acestor cheltuieli nu corespunde cu cea pretinsă de către apelantă nu constituie o lipsă de rezolvare a respectivei cereri şi nu poate fi încadrat în ipoteza menţionată la art. 444 alin. (1) C. proc. civ., astfel că a respins cererea de completare.

Recurenta a invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., întrucât, deşi Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, în cadrul Deciziei nr. 328/2020 din 17.07.2020, ar fi soluţionat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, nu a arătat în niciun fel care a fost considerentul pentru care a înlăturat cu totul aceste cheltuieli, deşi reclamanta a câştigat procesul.

Or, din interpretarea literală a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reiese că instanţa de judecată poate doar să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, iar nu să elimine în totalitate aceste cheltuieli, norma juridică fiind de strictă interpretare. În plus, orice reducere sau înlăturare a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat trebuie făcută motivat de către instanţa de judecată.

A concluzionat recurenta-reclamantă că hotărârea este dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa nu a motivat în niciun fel înlăturarea integrală a acestor cheltuieli, orice sumă dedusă de instanţă din suma plătită avocatului de partea care a câştigat procesul nefiind doar o "scutire" pentru partea care a pierdut, ci şi o pierdere pentru partea care, deşi a câştigat procesul, se vede pusă în situaţia de a-şi suporta singură o parte din cheltuielile constând în onorariul de avocat.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei referitoare la nerespectarea exigenţelor stabilite de art. 425 C. proc. civ., instanţa de apel limitându-se la a preciza că a soluţionat cererea accesorie formulată de către apelanta A. S.A., având drept obiect cheltuielile de judecată şi a obligat intimata Antibiotice S.A. să-i achite 72.346,54 RON, cu acest titlu iar, faptul că întinderea acestor cheltuieli nu corespunde cu cea pretinsă de către apelantă nu constituie o lipsă de rezolvare a respectivei cereri şi nu poate fi încadrat în ipoteza menţionată la art. 444 alin. (1) C. proc. civ., astfel că a respins cererea de completare.

Într-adevăr, cererea accesorie având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel, a fost analizată de instanţa de apel prin decizia nr. 328/2020 din 17 iulie 2020 şi a fost soluţionată. Modul în care a fost dezlegată această chestiune ar fi putut, eventual, să facă obiectul unei analize a legalităţii acestei soluţii, într-o cale de atac, în măsura în care se reţine că reclamanta a solicitat în cadrul acestei cereri accesorii mai multe cheltuieli de judecată, respectiv şi plata onorariului de avocat şi a cheltuielilor ocazionate de deplasarea acestuia la termenele de judecata (transport şi cazare), instanţa de apel neanalizând şi aceste cheltuieli şi, în consecinţă, nepronunţându-se şi asupra lor.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat criticile reclamantei referitoare la nepronunţarea nici unei soluţii şi cu privire la aceste cheltuieli de judecată, nu a precizat că astfel de critici nu pot face obiectul unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., ci pot fi invocate, eventual, într-o cale de atac, menţionând doar că instanţa de apel a soluţionat cererea accesorie, astfel că nu se impune completarea deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Procedând astfel, instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neexpunând motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia sa, fiind astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 451 şi 453 C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa le-a aplicat greşit şi nu a argumentat în niciun fel înlăturarea integrală a acestor cheltuieli, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, în primul rând, că aceste critici vizează aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, nu de drept material, aşa cum a susţinut recurenta, precum şi nemotivarea corespunzătoare a deciziei, astfel că aceste critici se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., nu în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Apoi, se constată că, de fapt, aceste critici vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat cauza prin decizia nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, cu acea ocazie instanţa de apel neprecizând care au fost argumentele de fapt şi de drept pentru care nu a acordat cheltuielile de judecată reprezentate de onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare şi cazare. Împotriva acestei decizii recurenta nu a formulat recurs, însă dată fiind soluţia de admitere a recursului formulat de pârâtă, cu consecinţa casării deciziei apelate şi a trimiterii cauzei în rejudecare, aspectele privind cheltuielile de judecată şi partea care va cădea în pretenţii vor fi reanalizate de instanţa de apel, dat fiind caracterul accesoriu al acestei cereri.

Prin urmare, pentru considerentele expuse mai sus, văzând şi dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021 şi de pârâta S.C. Antibiotice S.A. împotriva deciziei civile nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, va casa deciziile atacate şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza şi interpreta clauzele contractuale în concordanţă cu voinţa internă a părţilor, potrivit art. 1266 şi următoarele C. civ., aşa cum s-a precizat mai sus, în vederea stabilirii corecte a raporturilor juridice dintre părţi, a drepturilor şi obligaţiilor acestora, va analiza toate susţinerile şi apărările părţilor şi va administra probele care se impun în vederea pronunţării unei hotărâri legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2021 din 11 ianuarie 2021 şi de pârâta S.C. Antibiotice S.A. împotriva deciziei civile nr. 328/2020 din 17 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează deciziile atacate şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2022.