Cassation nullity of appeal for failure to substantiate illegality: moral damages assessment as merit rather than procedural ground

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018 la 20.04.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 1.400 euro/lună cu titlu de daune interese, sumă compusă din: 1.200 euro/lună, evaluaţi provizoriu până la stabilirea sumei exacte prin expertiza tehnică de evaluare, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului tip S7A, situat pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, pentru perioada cuprinsă între 20.04.2015 şi 20.04.2018, în valoare totală de 43.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată şi din 200 euro/lună reprezentând daune morale pentru aceeaşi perioadă, în valoare totală de 7.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată; reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtei şi la plata daunelor materiale şi morale calculate lunar, în cuantumul arătat mai sus, până la data predării la cheie a acestei locuinţe, după recepţia şi finalizarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă din care face parte şi imobilul sus-menţionat.

Prin încheierea din 15.05.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile din cadrul aceluiaşi tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin întâmpinare, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

La termenul din 15.10.2018 reclamanţii au depus cerere prin care şi-au majorat cuantumul daunelor materiale solicitate pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 3199/05.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost modificată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 50.416 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 20.04.2015-04.02.2019 şi a sumei de 15.915 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii şi pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1577/09.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanţii, cât şi pârâta au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea deciziei atacate.

În motivare, au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., menţionând că recursul declarat vizează hotărârea instanţei de prim control judiciar de respingere a criticilor din apel referitoare la acordarea daunelor morale.

Subsumat cazului de casare invocat, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei în ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de apel privind respingerea cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata către aceştia a daunelor morale.

Sub acest aspect, au arătat că instanţa de prim control judiciar, deşi a stabilit că prejudiciul moral priveşte persoana şi atributele personalităţii umane, nu a aplicat regulile specifice pentru acordarea acestuia, apreciind că reparaţia pentru daunele materiale asigură şi reparaţia daunelor morale.

În acest context, au menţionat că instanţa de apel nu a analizat situaţia recurenţilor-reclamanţi ca familie şi nici starea de sănătate a doamnei A., care impunea asigurarea unei locuinţe adaptate nevoilor sale medicale.

În continuare, autorii căii de atac au susţinut că, prin soluţionarea cererii de acordare a daunelor morale în raport cu regulile generale şi nu cu persoana şi cu atributele personalităţii umane, instanţa de apel a pronunţat o decizie care cuprinde motive străine de natura cauzei.

Prin cererea sa de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

O primă critică invocată de recurentă a vizat considerentele instanţei de prim control judiciar privind calcularea termenului de prescripţie pentru exercitarea dreptului material la acţiune al recurenţilor-reclamanţi.

Sub acest aspect, după invocarea dispoziţiilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de data la care intimaţii-reclamanţi puteau cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, în speţă data stabilită pentru predarea imobilului.

A subliniat că de la data convenită pentru predarea locuinţei, aceştia trebuiau să cunoască atât existenţa pagubei ce le era cauzată prin lipsa de folosinţă a imobilului, cât şi entităţile răspunzătoare pentru producerea prejudiciului.

Prin urmare, a arătat recurenta-pârâtă că termenul de prescripţie a început să curgă la 25.07.2008 şi s-a împlinit după trei ani, anterior introducerii, la 20.04.2018, a cererii de chemare în judecată.

Mai mult, a susţinut că şi în raport de data încheierii procesului-verbal de predare-primire a imobilului nr. x/01.04.2013, între constructorul S.C. C. S.A. şi intimata-reclamantă A., termenul de prescripţie era împlinit la data depunerii acţiunii.

În continuare, contrar opiniei instanţei de apel, potrivit căreia fapta ilicită constă într-o inacţiune continuă, astfel că şi prejudiciul este cauzat în mod continuu, recurenta-pârâtă a menţionat că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care recurenţii-reclamanţi şi-au cuantificat despăgubirile solicitate.

A arătat că fapta ilicită imputată pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiei de a asigura condiţiile recepţiei imobilului este o faptă unică şi ea a dat naştere unui drept unic la despăgubire în momentul predării efective a imobilului, când intimaţii-reclamanţi au putut constata că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei. În acest sens, a subliniat că, dacă s-ar admite opinia instanţei de apel privind caracterul continuu al urmărilor faptei ilicite, atunci acţiunea recurenţilor-reclamanţi ar deveni imprescriptibilă.

Totodată, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că actele de executare a obligaţiei de a urmări realizarea lucrărilor reprezentau acte de recunoaştere, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât astfel de acte nu au vizat pretenţiile recurenţilor-reclamanţi.

În acest context, a evocat practica instanţelor judecătoreşti, menţionând că la dosar nu există niciun înscris din care să reiasă că recurenta-pârâtă a recunoscut dreptul reclamanţilor de a fi despăgubiţi pentru neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor privind realizarea utilităţilor şi a infrastructurii necesare utilizării imobilului. Prin urmare, prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu erau incidente, iar dreptul material la acţiune al recurenţilor-reclamanţi s-a stins prin împlinirea termenului general de prescripţie de 3 ani.

O altă critică invocată a vizat schimbarea de către instanţa de prim control judiciar a naturii, conţinutului şi a efectelor actului juridic dedus judecăţii, fapt care a determinat aplicarea greşită a legii în cauză.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a analizat răspunderea recurentei în raport de o obligaţie care nu era prevăzută în sarcina sa în contractul de mandat încheiat cu intimaţii-reclamanţi, respectiv de obligaţia de finalizare a lucrărilor de construcţie, inclusiv realizarea utilităţilor.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat între părţile în litigiu, aceasta avea atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Menţionând doctrina de specialitate, consideraţii teoretice privind contractul de mandat şi natura obligaţiilor mandatarului, a arătat că obligaţia de a urmări executarea lucrărilor era o obligaţie de diligenţă, iar obligaţia de a finaliza lucrările era o obligaţie de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită şi stabilită prin contract.

Totodată, a subliniat că în cauză antreprenorul, în calitate de executant al lucrărilor, încasa preţul construcţiei, iar nu recurenta-pârâtă.

A arătat că, prin antrenarea răspunderii sale pentru obligaţii ce îi reveneau constructorului, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. şi a menţionat, în acest sens, că obligaţiile constructorului nu se puteau confunda cu cele ale mandatarului şi nici nu puteau fi transferate în sarcina celeilalte părţi de către instanţa de apel, iar în aceste condiţii în mod greşit s-a reţinut culpa contractuală a recurentei.

În continuare, a susţinut şi că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, dovadă fiind finalizarea şi predarea în posesie a imobilului încă din aprilie 2013 către reclamanţi.

Tot în susţinerea acestei critici, a afirmat că atragerea răspunderii sale este nelegală şi din prisma clauzelor cuprinse în procesul-verbal de predare-primire a imobilului din aprilie 2013, care atestă conformitatea lucrărilor executate şi opţiunile reclamanţilor, ce o exonerează de răspundere pentru execuţia lucrărilor şi care face dovada asumării de către aceştia a finalizării lucrărilor de construire prin mijloace proprii.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac se referă la condiţiile răspunderii contractuale. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi răspunderea contractuală în cauză era fundamentată pe neîndeplinirea unei obligaţii asumate de aceasta faţă de reclamanţi prin contractul de mandat, răspunderea sa contractuală a fost angajată şi în temeiul altor contracte încheiate de recurenta-pârâtă şi al tuturor actelor normative de funcţionare a agenţiei şi al relaţiilor stabilite de aceasta.

În acest context, a menţionat că prin convenţia MM1909/06.05.2004, părţile semnare, inclusiv recurenta-pârâtă, s-au angajat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, fapt ce nu este de natură să conducă la concluzia că recurentei-pârâte i-a revenit sarcina de a asigura finalizarea lucrărilor în cauză, întrucât prin convenţie au fost stabilite expres obligaţiile fiecărei părţi în vederea realizării proiectului, iar intimaţii-reclamanţi au mandatat-o să îi reprezinte în relaţia cu entităţile implicate în executarea acestuia, nu să execute lucrările în cauză.

Recurenta-pârâtă, evocând dispoziţiile art. 973 C. civ., ale H.G. nr. 239/2004 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a subliniat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligenţele întreprinse de aceasta în vederea realizării lucrărilor, şi că lipsa finalizării lor nu a fost consecinţa acţiunilor sau inacţiunilor sale, ci a autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu. În acest sens, a indicat obligaţiile fiecărei instituţii şi societăţi implicate în executarea proiectului.

În susţinerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a invocat contractul de cooperare nr. x/06.03.2008, încheiat între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari, potrivit căruia autorităţile semnatare au convenit să realizeze împreună acţiuni de viabilizare a terenurilor, utilităţi, drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă şi să asigure proiectarea, finanţarea si execuţia lucrărilor de investiţii în zona respectivă, conform Planurilor de urbanism aprobate si etapizate.

Totodată, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 8903/27.11.2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să lanseze procedura de atribuire prin licitaţie publică a lucrărilor de utilităţi prin introducerea reţelelor de alimentare cu apă, canalizare şi drumuri în cartierul Henri Coandă.

În acest context, a subliniat că Primăria Municipiului Bucureşti era autoritatea care gestiona atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, iar neîndeplinirea obligaţiilor de către aceasta determină blocarea investiţiilor aferente distribuţiei de gaze, astfel că proiectul era imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuinţelor cu utilităţi nu putea fi respectat.

Tot în susţinerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a menţionat demersurile judiciare întreprinse împotriva entităţilor implicate în proiect, în vederea finalizării, subliniind că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că aceasta avea obligaţia de a asigura realizarea infrastructurii şi urbanizării Cartierului Henri Coandă şi a obligat-o la plata de despăgubiri pentru un prejudiciu ce nu i se poate imputa.

În continuare, autoarea căii de atac a afirmat că instanţa de prim control judiciar în mod greşit a stabilit că A.N.L. avea calitatea de investitor şi dezvoltator imobiliar coordonator, iar nu de simplu mandatar.

Sub acest aspect, evocând prevederile art. 1.532 C. civ., a menţionat modul de organizare şi funcţionare a agenţiei, precum şi atribuţiile pe care aceasta le are comparativ cu dezvoltatorul imobiliar.

Totodată, a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului material, întrucât evaluarea realizată a fost ipotetică, prejudiciul nu era cert şi nici nu a fost dovedit, iar situaţiile avute în vedere de expertul judiciar la realizarea expertizei nu au vizat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, ci oferte ale unor proprietari de locuinţe din alte zone.

Conchizând, a arătat că decizia recurată este nelegală şi în raport de faptul că imobilul a fost finalizat şi predat fără obiecţiuni, fiind în posesia reclamanţilor, astfel că aceştia nu au fost lipsiţi de folosinţa imobilului în perioada 2015-2019.

La 18.03.2021, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi şi admiterea propriei căi de atac promovate.

Faţă de data înregistrării cauzei pe rolul instanţelor, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-a propus completului de filtru soluţia de admitere în principiu a recursului declarat de recurenta-pârâtă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. în subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepţia nulităţii, s-a propus admiterea în principiu şi a recursului reclamanţilor.

Prin încheierea din 10.11.2021, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii A. şi B., Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea formală a uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenţi aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autorii căii de atac au indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi formulate în argumentarea acestui motiv nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi au indicat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea lor faţă de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată în ceea ce priveşte respingerea criticilor referitoare la daunele morale, pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceştia o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria lor viziune asupra temeiniciei acestora.

Sub acest aspect, au afirmat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, deoarece instanţa, deşi a stabilit că prejudiciul moral priveşte persoana şi atributele personalităţii umane, nu a aplicat regulile specifice pentru acordarea acestuia, apreciind că reparaţia pentru daunele materiale asigură şi reparaţia daunelor morale.

Reamintind recurenţilor că, în actualul context legislativ, temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmaţii nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de reclamanţi, respectiv aceea de a constitui motive contradictorii şi străine de natura pricinii.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate invocate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocată doar formal.

Aşa fiind, instanţa supremă apreciază că se impune admiterea excepţiei nulităţii.

Având în vedere că recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE nu poate fi soluţionat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nefiind îndeplinite cumulativ cerinţele statuate în conţinutul textului legal, Înalta Curte va disjunge judecata acestuia şi va dispune formarea unui nou dosar, în vederea soluţionării lui.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., instanţa supremă va proceda la anularea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge judecarea recursului declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1577/09.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi dispune formarea unui nou dosar, în care acordă termen la 16.03.2022, în complet de filtru.

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.