Preliminary sale contract rescission and limitation period start date following transfer of possession to affiliated lessees

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Obiectul cererii. Soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleroman sub nr. x/2018 din data de 01.02.2018 reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezilierea Antecontractului de vânzare-cumpărare cu numărul de încheiere de autentificare x din data de 14.02.2013 - Notar Public C.; să constate că a devenit imposibilă executarea clauzelor prevăzute în Antecontractul de Vânzare-cumpărare cu numărul de încheiere de autentificare x din data de 14.02.2013 - Notar Public C., contract supus unui termen limită de 18 luni, conform voinţei părţilor, contract care nu a mai fost modificat prin alte acte adiţionale; să constate că S.C. A. S.R.L. este titularul dreptului de proprietate al imobilelor: evidenţiate în antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2013 de la capitolul III de la pct. 1 la pct. 231 (pag. 34-75) în suprafaţă totală de 227,3545 ha situate în extravilanul comunei Săceni, judeţul Teleorman; să constate împlinirea termenului de prescripţie în care promitentul-cumpărător ar fi putut să solicite fie restituirea sumei plătite cu ocazia încheierii acestui antecontract fie pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Prin sentinţa civilă nr. 55, pronunţată la data de 15.02.2019, de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013 de BNP - C., constatând că a devenit imposibilă executarea clauzelor contractuale, a fost respins ca fiind lipsit de interes capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate că este titularul dreptului de proprietate al terenurilor în suprafaţă totală de 227,3545 ha, situat în extravilanul Comunei Săceni şi evidenţiate în antecontractul de vânzare-cumpărare, a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind împlinirea termenului de prescripţie şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 36.181,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Apelul

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis ambele apeluri si a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că: a dispus rezoluţiunea parţială a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013, numai cu privire la suprafaţa de 227,3545 ha, respingând acest capăt de cerere pentru suprafaţa de teren de 150,1854 ha, ce a fost transferată prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x autentificat la data de 14.02.2013 referitor la suprafaţa de 25914 m2/2,5914 ha, nr. 321 autentificat la data de 14.02.2013 referitor la suprafaţa de 36690 m2/3,669 ha, nr. x autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafaţa de 1207229 m2/120,7229 ha, nr. 320 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafaţa de 139444 m2/13,9444 ha, nr. 321 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafaţa de 23777 m2/2,3777 ha, nr. 322 autentificat la data de 28.02.2013 referitor la suprafaţa de 68800 mp/6,88 ha. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 23.553,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate si a compensat cheltuielile de judecată efectuate de apelante în apel.

3. Recursul

Împotriva deciziei civile nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei recurate în legătură cu dispoziţiile instanţei de apel referitoare la capătul de cerere nr. x al apelului.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă, considerentele instanţei de apel "ambele părţi sunt de acord că, în măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului... în primul rând, cele două societăţi care au avut calitatea de arendaş în contractele de arendă nr. x/25.01.2014 şi nr. y/26.02.2015 făceau parte din acelaşi grup de societăţi cu apelanta pârâtă, aspect necontestat de către apelanta-reclamantă..." sunt false şi contrazise chiar de către susţinerile apelantei-reclamante (atât orale, cât şi cele consemnate în apărările scrise depuse de aceasta atât la instanţa de fond, dar mai cu seamă la instanţa de apel), redând în acest sens pasaje din pagina 3 ultimul paragraf şi pagina patru primul paragraf: "Având în vedere toate aceste aspecte, în mod cert nu se poate reţine ca fiind legală temeinică şi/sau justificată argumentaţia că pârâta B. S.R.L. avea posesia terenurilor sau că nu avea la cunoştinţă de negarea expresă a reclamantei A. S.R.L. a acestei situaţii, sau că nu cunoştea că posesia acestora este exercitată de alte entităţi juridice (D. S.A. şi B.)" sau, inclusiv, de motivaţia instanţei de fond, în sensul că: "în condiţiile în care reclamanta a transmis prin încheierea Antecontractului şi a contractelor de arendă numai dreptul de folosinţă, iar contractul de arendă nu a fost încheiat cu pârâta, ci cu o altă societatea din acelaşi grup, se apreciază că excepţia este întemeiată, urmând a dispune în consecinţă " (pag. 14 ultimul paragraf al sentinţei nr. 55/15.02.2019)..."

Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 asupra situaţiei reţinute de către instanţa de apel este una clară şi fără echivoc şi pe această cale a solicitat instanţei de control judiciar să dispună in consecinţă.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, în primul rând, înţelege să se refere la faptul că instanţa de apel nu a reţinut aspectele sesizate de aceasta în cererea de apel în privinţa negaţiei vehemente pe care a exprimat-o asupra faptului că pârâta nu a avut posesia terenului şi că partea adversă este o entitate diferită faţă de celelalte două societăţi (D. S.A. şi B.).

În al doilea rând, a reamintit recurenta că, potrivit Deciziei ICCJ nr. 2410/24.11.2015, ce a fost invocată în prezenta speţă, "promitentul-cumpărător beneficiază de această întrerupere (a prescripţiei extinctive) atât timp cât se află în posesia imobilului" coroborat cu actul incontestabil al pârâtei B. S.R.L. de acceptare tacită de încetare a dreptului său de posesie a terenurilor, materializat prin neplata impozitelor cu privire la aceste terenuri (aşa cum părţile s-au înţeles conform prevederilor contractuale de la pagina 79, paragraful 8 al antecontractului), după încheierea Contractelor de Arendă nr. x/25.04.2014 cu societatea D. S.A. şi respectiv a Contractului de Arendă nr. x/22.02.2015 cu societatea B. S.A., nu se poate ajunge la altă concluzie decât că interpretarea Curţii de Apel Bucureşti (în sensul că termenul de prescripţie extinctivă înăuntrul căreia pârâta putea solicita returnarea avansului începe de la pronunţarea hotărârii sale) este una netemeinică şi nelegală.

Mai mult decât atât, deşi instanţa de apel a reţinut ca relevante prevederile convenţiei de compensare creanţe reciproce nr. 1/15.04.2017, părţile enumerând parte din considerentele acesteia "având în vedere antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.2013, precum şi necesitatea soluţionării unor aspecte plata impozitelor pe teren şi folosinţa acestor terenuri de către cumpărătoare" doar cu titlu de prezumţie asupra celor ce instanţa crede că părţile au avut în vedere, recurenta a arătat că înţelege să nu le considere a fi relevante. Aceste consemnări nici pe departe nu atestă în mod neechivoc faptul că i se confirmă pârâtei dreptul de posesie asupra terenurilor. Aşadar din punctul de vedere al reclamantei acestea au fost făcute doar ca să evidenţieze faptul ca aceasta (reclamanta promitenta-vânzătoare) are proprietatea şi posesia terenurilor în calitate de cumpărătoare a acestora de la beneficiarii acţiunilor de reconstituire a drepturilor de proprietate în pofida existenţei Antecontractului şi de aceea este titulara obligaţiei de plată a impozitului pentru teren pe care înţelege să îl transfere asupra arendaşilor, s-a mai arătat.

În plus, a reamintit recurenta, părţile Antecontractului nr. x/14.02.2013 au stabilit (la pagina nr. 79 a acestuia ante-penultimul paragraf) că "'Societatea promitentă cumpărătoare poate solicita să restituie terenul către societatea vânzătoare şi să i se returneze preţul plătit, proporţional, doar pentru terenurile care, din orice motive preexistente semnării contractului de vânzare cumpărare, nu se mai regăsesc în proprietatea societăţii vânzătoare. Orice alte motive sau împrejurări, fapte de orice natură, nu dau cumpărătoarei dreptul la returnarea preţului plătit şi/sau alte cheltuieli/daune" astfel promitenta-cumpărătoare/pârâta a renunţat la posibilitatea de a mai solicita returnarea preţului.

În final, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru considerentele enumerate şi rejudecarea cauzei de către instanţa competentă.

Prin precizările suplimentare la recurs, depuse ulterior cererii iniţiale de recurs, în baza aceloraşi prevederi legale, precum cele din cererea de recurs, recurenta a solicitat instanţei să caseze şi să dispună rejudecarea şi a capătului de cerere nr. x al acţiunii introductive si/sau a apelului fondate pe argumentele dezvoltate în recursul deja depus, dar şi coroborat cu următoarele argumente:

În vederea casării şi a rejudecării şi a capătului de cerere cu nr. 1 recurenta a solicitat instanţei de control judiciar să reţină ca temeinic şi justificat şi faptul că Antecontractul de Vânzare-Cumpărare nr. x/14.02.2013 a fost, conform înţelegerii părţilor, un contract afectat de un termen de valabilitate de 18 luni de la data semnării acestuia.

Or, dacă acest Antecontract nu mai era valabil la data depunerii acţiunii, a considerat recurenta că sancţiunea rezoluţiunii ar fi putut să fie aplicată acestuia doar dacă acţiunea ar fi fost depusă înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă pentru această acţiune sau dacă până la împlinirea acestuia exista vreo cauză de suspendare respectiv întrerupere şi/sau repunere în acest termen aşa cum sunt definite de art. 708-710 din C. proc. civ.

Aşadar, a susţinut recurenta, după cum se va putea constata din situaţia de fapt descrisă în acţiunile depuse, dar şi din cele reţinute de instanţele de judecată, o asemenea cauză nu a existat.

În completarea argumentelor deja enunţate pentru casarea şi rejudecarea capătului de cerere nr. x s-a evidenţiat că structura grupului de societăţi din care face parte intimata-pârâtă este contrară susţinerilor acesteia; pârâta B. S.R.L. a avut posesia terenurilor, fapt ce se poate dovedi prin Certificatele Constatatoare ONRC care atestă structura grupului şi respectiv care din acele societăţi sunt beneficiare (chiar şi implicit) ale drepturilor, dezmembrămintelor şi/sau obligaţiilor celorlalte societăţi, fiind prezentată sub formă de tabel structura grupului acestor societăţi.

Astfel, a susţinut recurenta-reclamantă, se poate observa ca intimata-pârâtă, ce avea calitatea de promitentă-cumpărătoare in Antecontractul nr. x/14.02.2013, a avut posesia terenului în baza acestui antecontract, dar această posesie a încetat prin încheierea contractelor de arendare cu celelalte entităţi juridice şi ar fi putut beneficia de această posesie (pe cale implicită) doar dacă B. S.R.L. ar fi fost asociat/acţionar la una din cele doua societăţi "mamă", în speţă B. S.A. şi/sau D. S.A. lucru ce poate fi constata fără dubiu prin studierea Certificatelor constatatoare ataşate.

Simpla situaţie in care o societate mama deţine/beneficiază bunuri şi/sau drepturi in alte societăţi mai mici nu implică şi viceversa. Societatea "mama" D. S.A. deţine cote de participaţie în ambele societăţi B. S.R.L. şi B. S.A., dar acestea nu deţin nici un procent din cotele de participaţie în cealaltă, mai mult decât atât ele sunt pe ramuri diferite având în comun doar acest asociat comun D. S.A. care, din punctul de vedere al recurentei, poate beneficia de drepturi şi/sau obligaţii, independente unele de celelalte, generate de acte juridice diferite ceea ce nu implică şi faptul că societăţile la care este asociat/acţionar pot beneficia de aceste drepturi motivat prin simpla afirmaţie "suntem societăţi de grup . . . . . . . . . ."

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate referitor la capetele 1 şi 4 ale acţiunii introductive şi/sau a apelului şi rejudecarea cauzei de către instanţa competentă.

Prin precizările înregistrate la dosar la 20 februarie 2020, recurenta a arătat că îşi exprimă refuzul ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru conform art. 493 C. proc. civ. în situaţia în care recursul va fi admis în principiu.

Intimata-pârâtă a transmis întâmpinare prin care, în sinteză, a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil (susţinându-se că recursul promovat urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt si nu vizează motive de nelegalitate ale deciziei atacate), iar, in subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, cu menţinerea ca legala a hotărârii recurate. A considerat, totodată, cu referire la capătul 1 de cerere, prin care se critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte rezoluţiunea parţială a antecontractului de vânzare-cumpărare, că este lipsită de interes formularea unei căi de atac cu privire la o soluţie care a fost dată conform solicitării recurentei-reclamante.

În condiţiile in care se va aprecia, in procedura de filtru, că prezentul recurs este admisibil, intimata-pârâtă a arătat ca nu doreşte ca recursul sa fie soluţionat de completul de filtru, ci a solicitat fixarea unui termen de judecata pe fond a recursului, cu citarea părtilor.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut că apărările intimatei sunt neîntemeiate, iar pe fond a solicitat admiterea recursului.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., in cauza a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, dupa analizarea acestuia in completul de filtru, a fost comunicat partilor.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi, totodată, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamantă.

Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru motivele ce se vor arata in continuare:

În articolul 488 sunt prevazute limitativ motivele de recurs, fiind subliniat faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile in fiecare din cazurile prevazute.

Al şaselea motiv de casare, prevăzut în art. 488 ali. 1 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, are în vedere situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul arată toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarea lipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie.

Asadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar şi când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece şi această situaţie poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât şi motivarea inexactă sau insuficientă.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede obligaţia pentru instanţă de a indica în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susţinerile părţilor, pe scurt expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage nelegalitatea ei, scopul motivării fiind acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă în cadrul dispozitivului.

Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului garantează părţilor dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanţa poate să nu răspundă tuturor susţinerilor părţilor, însă este imperativ necesar ca susţinerile esenţiale ale acestora să fie analizate şi să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanţa le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate.

Recurenta sustine, în esenţă, că motivele contradictorii se refera la faptul că pârâta nu a avut posesia terenului. Or, dimpotrivă, Înalta Curte observă că, in analiza sa, instanta de apel a facut un examen amănunţit al tuturor elementelor probatorii, dar şi al susţinerilor părţilor pentru a stabili situaţia de fapt din cauză, situaţie ce nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinara a recursului.

Astfel, Curtea de apel a reţinut pe capătul patru de cerere, că prescripţia dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să tină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este de 6 luni, în conformitate cu art. 1669 alin. (2) C. civ. şi curge de la data la care contractul trebuia încheiat, în speţă, cel mai târziu, de la data expirării termenului convenit de părţi pentru perfectarea contractului, anume 14.08.2014. Cu toate acestea, ambele părţi au fost de acord că, în măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului, aceasta echivalează cu o recunoaştere a dreptului a cărui prescripţie curge împotriva promitentei-cumpărătoare, astfel că prescripţia începe să curgă din momentul în care promitenta-vânzătoare îi neagă neechivoc posesia şi folosinţa terenului, obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare.

Apoi, instanta de apel a procedat la analizarea si interpretarea probatoriului, pentru a stabili măsura în care promitenta-cumpărătoare a avut posesia terenului. Referitor la împrejurările invocate de apelanta-reclamantă, prin care aceasta susţine că ar fi negat promitentei-cumpărătoare posesia şi folosinţa şi, pe cale de consecinţă, dreptul de creanţă izvorât din antecontract, Curtea nu le-a atribuit valoarea sugerată de promitenta-vânzătoare.

Astfel, s-a arătat că, deşi prin încheierea unor contracte de arendă pentru acelaşi teren, de regulă, este negat dreptul de folosinţă al posesorului, care nu este în acelaşi timp şi arendaş, trebuie să fie avute în vedere circumstanţele particulare în care au fost încheiate cele două contracte de arendă.

În primul rând, cele două societăţi care au avut calitatea de arendaş în contractele de arendă nr. x/25.04.2014 şi nr. y/26.02.2015 făceau parte din acelaşi grup de societăţi cu apelanta-pârâtă, aspect necontestat de către apelanta-reclamantă.

În al doilea rând, în cuprinsul convenţiei compensare creanţe reciproce nr. 1/15.04.2017, încheiată de B. S.A. cu promitenta-vânzătoare, cele două părţi ale contractului de arendă nr. x/26.02.2015, acestea au decis compensarea sumei datorate de arendaş către arendator cu titlu de arendă cu suma reprezentând impozit pe teren datorată de arendator, care urma a fi achitată de arendaş la Primăria competentă.

În cuprinsul acestei convenţii de compensare creanţe reciproce, s-a menţionat în mod expres că actul a fost încheiat "având în vedere antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.02.2013, precum şi necesitatea soluţionării unor aspecte privind plata impozitelor pe teren şi folosinţa acestor terenuri de către cumpărătoare".

Or, retine instanţa de apel, dacă s-ar accepta teza apelantei-reclamante că, prin încheierea contractului de arendă nr. x/26.02.2015 cu B. S.A., în calitate de arendaş, s-ar fi recunoscut posesia în favoarea acesteia din urmă, negând-o în acelaşi timp pentru promitenta-cumpărătoare, nu ar fi avut nicio utilitate inserarea acestor menţiuni în convenţia de compensare încheiată cu arendaşul, noţiunea de "cumpărătoare" folosită în cuprinsul acestei convenţii neputând viza decât promitenta-cumpărătoare, putându-se prezuma că respectivul contract de arendă este un contract deghizat, care nu probează negarea în mod neechivoc a posesiei terenurilor de către apelanta-reclamantă.

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că, în mod corect prima instanţă a reţinut că abia la data formulării cererii de chemare în judecată, prin care apelanta-reclamantă a solicitat rezoluţiunea antecontractului, aceasta a negat posesia promitentei-cumpărătoare, de la această dată începând să curgă termenul de prescripţie al dreptului de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că nu exista nicio contradicţie în expunerea argumentelor instanţei de apel, aceasta procedând la examinarea si interpretarea probatoriului si, pe cale de consecinţă, la stabilirea situaţiei de fapt. Că recurenta este nemulţumită de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care sa atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la aprecierea mijloacelor probatorii, Înalta Curte reaminteşte ca cercetarea excede fazei de atac proprii a recursului, ca şi cale extraordinară căreia nu îi pot fi supuse controlului critici de netemeinicie.

Este adevărat că atunci când starea de fapt stabilită de instanta de fond este una contradictorie, în faza procesuală a recursului, fază în care formează obiectul analizei instanţei de recurs numai corecta aplicare a normelor juridice de către instanţa de fond la starea de fapt astfel cum a fost lămurită de instanta de fond, nu se poate analiza legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond. Nu este cazul, însa, în cauza de fata.

Înalta Curte constată că motivarea instanţei de fond nu este contradictorie, soluţia pronunţată de instanţa de fond fiind in concordaţă cu motivele arătate în cuprinsul considerentelor. Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată, în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanţa între acestea şi soluţia din decizia instanţei de apel, iar argumentele recurentei vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Ultimul motiv de casare vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, examinând susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că acestea graviteaza tot în jurul modului în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit situaţia de fapt, respectiv a apreciat şi interpretat probele din care rezultă cine a avut posesia terenului, relevanta pentru analiza cursului prescriptiei. Posesia este esentialmente o stare de fapt si nu de drept, respectiv un raport de fapt între o persoană şi un lucru, în care persoana are posibilitatea de a îndeplini asupra lucrului, personal sau prin intermediul unui tertţ, acte care, în manifestarea lor exterioara corespund exercitarii unui drept, indiferent dacă această persoană este sau nu titularul acelui drept.

Aşa fiind, nu poate fi reţinută nici incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Criticile nu vor fi însuşite de către Înalta Curte, având în vedere că instanţa de apel nu a soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia.

Se constată că instanţa de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în raport de normele legale incidente şi de întregul probatoriu administrat în cauză,

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat acţiunea principală, încercand, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată ca recursul nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1868 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.