Appeal against refusal to annul arbitral award annulled for lack of stated grounds.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin sentinţa arbitrală nr. 54/06.08.2019, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins excepţia prematurităţii, a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 11.405.624,28 RON, cu titlu de daune, a cheltuielilor de finanţare în valoare de 115.536 RON pentru perioada 05.09.2018-23.11.2019 şi în continuare suma de 1.444,20 RON pe zi până la plata integrală a daunelor şi a cheltuielilor de arbitraj după cum urmează: 91.043,68 RON, taxă de înregistrare şi arbitraj, 4.577,68 RON şi 16.293,75 lire sterline, reprezentând onorariu de avocat şi 453,73 lire sterline, cheltuieli de călătorie.

Totodată, a respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor arbitrale şi a obligat-o la plata către reclamantă a dobânzilor acumulate la cheltuielile de arbitraj, la data de referinţă a B.N.R. la data acordării, la care se adaugă 8% pe an, din a doua zi după primirea sentinţei arbitrale de către pârâtă şi până la data plăţii integrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. a formulat acţiune în anulare, care a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 08.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei secţii civile - litigii cu profesioniştii din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei a VI-a Civile a Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 53F/04.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare reţinând, în esenţă, că nu se poate stabili încălcarea de către tribunalul arbitral a vreunei norme imperative, în condiţiile în care valorificarea probatoriului, interpretarea clauzelor contractuale şi stabilirea legii aplicabile sunt aspecte care ţin de aprecierea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în proces şi care vizează temeinicia sentinţei arbitrale, fapt care nu este apt să atragă anularea acesteia în raport cu dispoziţiile art. 608 lit. h) C. proc. civ., invocate prin acţiunea în anulare. De asemenea, a reţinut că sunt neîntemeiate şi criticile privind încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011.

Împotriva acestei sentinţe, COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A STRUCTURII RUTIERE S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei, iar, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii în anulare aşa cum a fost formulată, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei arbitrale.

În motivare, recurenta a prezentat raporturile juridice dintre părţi, situaţia de fapt şi evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

A susţinut autoarea căii de atac că instanţa de fond nu i-a analizat criticile cu privire la excepţia prematurităţii acţiunii arbitrale, apreciind în mod eronat că această excepţie poate fi examinată doar prin prisma materialului probator, raportat la dispoziţiile contractului.

Astfel, a arătat că excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, raportat la prevederile contractului încheiat între părţi, dreptul material la acţiune al reclamantei nu este născut şi actual.

În acest sens, a redat prevederile clauzei 20.1 - Revendicările Antreprenorului - din Condiţiile Speciale ale contractului încheiat între părţi şi a subliniat că, din perspectiva mecanismului contractual convenit de părţi, atât timp cât determinarea nr. 4 a revizuirii contractului a fost emisă în luna martie 2019, nu putea dispune efectuarea plăţii sumei suplimentare fără obţinerea acordului B.E.R.D. şi, mai mult decât atât, întrucât se depăşea valoarea indicatorilor tehnico-economici aprobaţi prin H.G. nr. 20/27.01.2016, era obligatorie, în conformitate cu prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 500/2002, actualizarea valorii devizului general prin Ordinul Ministrului Transporturilor, în calitate de ordonator principal de credite. Aşa fiind, a susţinut că cererea arbitrală formulată la 23.11.2018 a fost prematur introdusă.

A mai arătat recurenta că în mod greşit a apreciat curtea de apel că sentinţa arbitrală nu încalcă dispoziţiile imperative ale art. 155 din Codul fiscal, reţinând că "aspectele criticate de CNAIR în acţiunea în anulare raportat la art. 155 Codul fiscal nu ţin de legalitatea hotărârii arbitrale, ci de situaţia de fapt şi aplicarea contractului".

În acest sens, a făcut referire la clauza 14.7 din Condiţiile Speciale ale contractului încheiat de părţi.

În opinia autoarei căii de atac, din interpretarea acestor prevederi contractuale rezultă că, după aprobarea Certificatului Interimar de Plată, Antreprenorul trebuie să emită factura pentru suma certificată prin acesta, iar ulterior comunicării facturii către C.N.A.I.R. S.A, se naşte obligaţia acesteia de a achita suma certificată. Or, s-a arătat, reclamanta nu a emis vreo factură pentru suma stabilită la 28.03.2019 ca fiind datorată de C.N.A.I.R. S.A., dar i-au fost eliberate reţinerile monetare în cuantum de 50%, în conformitate cu condiţiile contractuale, în valoare de 1.545.595,56 RON şi 18.486,15 euro.

A subliniat recurenta şi că, faţă de prevederile contractuale, raportat la dispoziţiile art. 155 Codul fiscal, C.N.A.I.R. S.A. nu putea efectua plata sumei aferente Certificatului interimar de Plată nr. x fără aprobarea şi fără emiterea unei facturi fiscale de către Antreprenor.

Potrivit autoarei căii de atac, în mod greşit a obligat-o tribunalul arbitral la plata costurilor de finanţare aferente Certificatului interimar de plată nr. x pentru perioada 16.11.2017-31.05.2018, ignorând faptul că certificatul de plată nu era aprobat, iar Antreprenorul nu a emis factura fiscală aferentă.

Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor arbitrale, recurenta a susţinut că sentinţa arbitrală a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011.

Potrivit recurentei, O.U.G. nr. 13/2011 reglementează numai dobânzile pentru restituirea unui împrumut sau pentru întârzierea la plată a unei obligaţii ce decurge dintr-un contract, astfel că sumele de bani reprezentând cheltuielile de judecată nu sunt supuse plăţii unor dobânzi penalizatoare, în ipoteza în care nu sunt achitate în termen de partea căzută în pretenţii.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 11.01.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că în mod judicios a reţinut curtea de apel că nu sunt incidente motivele de anulare prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Faţă de data cererii de arbitrare, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere la raport.

Prin încheierea din 26.01.2022, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionare în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând, potrivit dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza memoriului de recurs relevă că autoarea căii de atac a reiterat motivele prezentate în acţiunea în anulare, dar o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., deoarece prin reluarea criticilor deja cenzurate, recurenta tinde să obţină o nouă judecare a fondului cererii.

Astfel, evocând o presupusă neanalizare a susţinerilor sale referitoare la dispoziţia dată excepţiei prematurităţii acţiunii arbitrale, recurenta a reiterat afirmaţiile din acţiunea în anulare sub acest aspect, cu ignorarea considerentelor reţinute de curtea de apel; o altă critică se referă la greşita dispoziţie de admitere a cererii arbitrale şi obligarea recurentei la plata pretenţiilor solicitate de către partea adversă, în susţinerea căreia au fost reluate aceleaşi argumente prin care se aduc critici hotărârii pronunţate de instanţa arbitrală.

Aceste susţineri ale recurentei, circumscrise de aceasta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conţin critici, concrete şi efective împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât aceleaşi afirmaţii făcute în faţa curţii de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

De aceea, chiar dacă prin decizia dată acţiunii în anulare se menţine hotărârea tribunalului arbitral, al cărui raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să urmărească hotărârea atacată, iar nu să reprezinte doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în faţa instanţei de control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este o cale de atac extraordinară, care presupune analiza măsurii în care criticile aduse de recurent prin motivele de recurs hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de curtea de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a aceloraşi susţineri, deşi, legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi un al treilea grad devolutiv.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Altfel spus, recurenta nu a precizat şi nu a argumentat de o manieră concretă şi efectivă care sunt normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de către instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motive de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, deoarece afirmaţiile recurentei din cuprinsul memoriului de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 53F/04.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2022.