Revocatory action against guarantor in insolvency: distinct legal regime of credit and admissibility of Paulian action under Civil Code Arts. 1562-1563

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului civil de faţă,

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 7 august 2019 şi înregistrată sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună declararea ca inopozabile faţă de reclamanta-creditoare urmăritoare a efectelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 9 octombrie 2018 de către BNP D., încheiat între pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzător şi pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin care a fost transferat dreptul de proprietate asupra unor bunuri imobile, terenuri şi construcţii, înscrise în cartea funciară, în scopul fraudării intereselor reclamantei, prin sustragerea activului imobiliar de la urmărirea silită îndreptată împotriva B., în temeiul deciziei civile nr. 3097 A din 31 august 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (dosar nr. x/2018), definitivă, prin care debitoarea terţă poprită B. a fost obligată la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 1.558.704,06 RON, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 161 din 9 martie 2020, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea revocatorie/pauliană şi a constatat inopozabilitatea faţă de reclamantă a efectelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 octombrie 2018 de către BNP D., încheiat între pârâtele B., în calitate de vânzător şi S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător şi a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. - în insolvenţă, ca neîntemeiate, obligând pârâţii şi intervenienţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 12.955 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 287 din 15 septembrie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs aceleaşi pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în motivarea căruia au înţeles să invoce critici de casare circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele au reliefat încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa devolutivă a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 76 şi art. 102 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi, respectiv, art. 1562 - 1563 din C. civ.

În susţinere, s-a arătat, în esenţă, că reclamanta este decăzută din calitatea de creditor al debitoarei S.C. F. S.R.L. pentru creanţa pretinsă în valoare de 1.558.704,06 RON, în condiţiile în care nu şi-a manifestat intenţia de îndestulare a acesteia, prin înscrierea în tabelul creditorilor în termenul prevăzut de art. 76 din Legea nr. 85/2006.

În acest context s-a menţionat că singura creanţă pentru care subzistă obligaţia de garanţie în sarcina pârâtei S.C. B. S.R.L. este doar cea înscrisă în favoarea reclamantei-creditoare în tabelul definitiv al creanţelor împotriva debitoarei, în valoare de 1.806.138,86 RON, derivată din contractele de leasing derulate între reclamantă şi debitoare şi reprezentând capital nescadent, perspectivă de natură să înlăture şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 102 alin. (2) din acelaşi act normativ întrucât, în acest caz, creditoarea-reclamantă nu-şi poate conserva împotriva fidejusorilor acţiunile puse la dispoziţie de legiuitor pentru recuperarea integrală a creanţei, respectiv şi a părţii nevalorificate în procedura insolvenţei.

Totodată, recurentele-pârâte au contestat existenţa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei pretinse de reclamanta-creditoare, având în vedere faptul că obligaţia de plată a fidejusoarei B. nu a devenit scadentă şi, pe cale de consecinţă, incidenţa prevederilor art. 1563 din C. civ.

Finalmente, s-a menţionat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru exercitarea acţiunii pauliene, prevăzute de art. 1562 C. civ., sub aspectul existenţei unui prejudiciu în patrimoniul creditoarei-reclamante ca urmare a încheierii de către pârâte a contractului contestat, întrucât cea dintâi nu deţine o creanţă valabilă împotriva celor din urmă, precum şi sub aspectul fraudării aceleiaşi creditoare-reclamante şi al complicităţii la fraudă a terţului dobânditor, contractul contestat fiind valabil încheiat.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 249 din acelaşi act normativ, inversând practic sarcina probei şi sancţionându-le pe tărâm procesual pentru neproducerea dovezilor cerute de lege pentru îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acţiunii revocatorii, deşi sarcina probei revenea, în mod evident, reclamantei-creditoare.

Cu referire la critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au înţeles să reproşeze instanţei de prim control judiciar nemotivarea hotărârii recurate şi limitarea la raţionamentul instanţei de fond, fără a aduce argumente suplimentare, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării.

Intimata-reclamantă G. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea criticilor formulate, susţinând legalitatea deciziei atacate.

Recursul este nefondat.

Chestiunea esenţială pe care au avut-o de lămurit instanţele devolutive şi se repune în discuţie şi în prezenta cale extraordinară de atac este, fără îndoială, cea a naturii şi regimului juridic ale creanţei intimatei-reclamante G. S.A. împotriva recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L., în valoare de 1.558.704,06 RON.

Înalta Curte reţine, în afara oricăror ambivalenţe, distincţia netă şi evidentă între cele două categorii de creanţe dobândite de intimata-reclamantă urmare a dinamicii derulării relaţiilor comerciale cu debitoarea S.C. F. S.R.L. (intimată-intervenientă) aflată în prezent în procedura insolvenţei.

Astfel, urmare a deschiderii procedurii insolvenţei împotriva intimatei-interveniente, debitoarea S.C. F. S.R.L., intimata-reclamantă s-a înscris la masa credală a acesteia cu o creanţă în valoare de 1.806.138,86 RON provenind din contractul de leasing financiar imobiliar nr. x din 27 mai 2008 (garanţi-fideiusori fiind intimata-intervenientă S.C. E. S.R.L. şi H. - asociat unic al debitoarei), precum şi cu o creanţă în valoare de 3.341.118,86 RON provenind din contractul de leasing financiar imobiliar nr. x din 25 iulie 2008 (garant fideiusor H.), reprezentând capital nescadent, creanţe statuate ca atare în tabelul definitiv, având ca temei contractele de leasing devenite titluri executorii.

Pe de altă parte, aceeaşi intimată-reclamantă îşi stabileşte faţă de garanţii fideiusori ai obligaţiilor de plată rezultate din cele două contracte de leasing financiar imobiliar, calitatea de creditor pentru o creanţă în valoare de 1.558.704,06 RON, urmare a rezilierii respectivelor contracte. De menţionat că înstrăinarea frauduloasă către recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la care a procedat intimata-intervenientă S.C. E. S.R.L. (garant fideiusor), prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 23 noiembrie 2016 de BNP I., a fost sancţionată cu inopozabilitatea faţă de creditoarea obligaţiei de plată (intimata-reclamantă), prin sentinţa civilă nr. 551 din 9 mai 2018 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru ca ulterior, prin decizia civilă nr. 3097 A din 31 august 2018, validându-se poprirea, terţul-poprit - respectiv recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. să fie obligat la plata către creditoare (intimata-reclamantă) a sumelor de bani datorate de terţ propriei creditoare - S.C. E. S.R.L. (şi debitoarea reclamantei, totodată), în valoare de 1.558.704,06 RON.

Este evidentă în cauză conturarea şi desfăşurarea simultană, paralelă, a două proceduri de executare la iniţiativa creditoarei - intimata reclamantă, însă cu o specificitate proprie, caracterizate prin reguli diferite şi elemente fundamentale distincte sub aspectul persoanei debitorului obligaţiei de plată, al cuantumului acesteia şi al titlului executoriu generator al obligaţiei.

Astfel, procedura de valorificare a creanţei în valoare de 1.558.704,06 RON demarată pe calea dreptului comun împotriva garanţilor - fideiusori este permisă de normele speciale ale art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, potrivit cărora creditorii conservă acţiunile lor pentru întreaga valoare a creanţei împotriva fideiusorilor debitorului lor.

În acelaşi timp, derularea procedurii colective, concursuale a insolvenţei faţă de debitor nu echivalează cu o renunţare la executarea silită individuală a garanţilor, guvernată de dreptul comun în materie reprezentat de regulile C. proc. civ. care, dimpotrivă, le completează pe cele speciale.

Altfel spus, regulile stricte ale procedurii insolvenţei nu sunt opozabile şi nu profită decât participanţilor la procedură, în scopul acoperirii pasivului înscris la masa credală, iar nu şi terţilor, respectiv garanţilor - fideiusori ai obligaţiilor de plată, care rămân obligaţi potrivit raportului juridic originar.

Aşadar, deşi cele două categorii de creanţe disputate au, în principiu, un izvor comun, respectiv fapta ilicită a debitoarei iniţiale - S.C. F. S.R.L. (intimata-intervenientă), constând în neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din contractele de leasing financiar imobiliar în condiţiile expres stipulate de acestea, trebuie reţinute atât natura, cât şi regimul juridic diferit sub care se manifestă încercarea de îndestulare a lor.

Cu alte cuvinte, având o existenţă autonomă, de-sine-stătătoare, creanţa în discuţie în valoare de 1.558.704,06 RON, obiect al executării silite împotriva garanţilor-fideiusori ai debitoarei, nu poate fi cenzurată şi guvernată de normele legii cadru în materia insolvenţei, valorificarea acesteia fiind demarată în afara cadrului special şi întemeiată pe decizia civilă nr. 3097 A/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, perspectivă din care prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006 apar inaplicabile.

Considerentele expuse justifică însă incidenţa prevederilor art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, aplicate just de instanţa de apel în condiţiile confirmării în recurs a temeiului juridic distinct al celor două proceduri demarate de creditoarea G. S.A. pentru recuperarea creanţelor al căror regim juridic este diferit.

În continuare, cu referire la critica vizând lipsa caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei în valoare de 1.558.704,06 RON, pretinsă de creditoare în susţinerea pretenţiei de inopozabilitate a efectelor actului de înstrăinare intervenit între noul său debitor - S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. (recurentele-pârâte), Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită.

În argumentare, instanţa de recurs aminteşte prevederile art. 663 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., potrivit cărora "(2) creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu . (3) Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui. (4) Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată", precum şi pe cele ale art. 1563 din C. civ., care statuează asupra condiţiilor cu privire la creanţa pentru exercitarea acţiunii revocatorii, în sensul că aceasta "trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii".

Aşadar, concepţia Noului C. civ. care reglementează o singură condiţie pe care trebuie să o îndeplinească creanţa creditorului şi anume caracterul cert al acesteia, este în acord cu noile orientări de lărgire a aplicabilităţii acţiunii revocatorii şi flexibilizare a condiţiilor de admisibilitate, prin renunţarea la caracterul lichid şi exigibil al creanţei, soluţie justificată şi prin prisma împrejurării că acţiunea revocatorie nu este o măsură de executare, ci una de conservare a patrimoniului debitorului.

Or, în speţă, creanţa creditoarei-intimate-reclamante împotriva recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. a fost consfinţită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 3097 A din 31 august 2018 (dosar nr. x/2008) a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă, care stabileşte în sarcina B., în mod neechivoc, obligaţia de plată a sumei de 1.558.704,06 RON, aspect de natură să configureze caracterul cert al creanţei invocate de intimata-reclamantă-creditoare în susţinerea pretenţiei deduse prezentei judecăţi, în sensul art. 1563 C. civ.

De altfel, titlul executoriu statuează explicit şi cu privire la lichiditatea şi exigibilitatea creanţei în discuţie, considerente care se impun prin efectul pozitiv al lucrului judecat şi în acest cadru procesual, context în care susţinerile recurentelor apar lipsite de consistenţă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neîntrunirea în cauză a condiţiilor pentru exercitarea acţiunii pauliene şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1562 C. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu se susţine în condiţiile în care intimata-reclamantă a făcut, în condiţiile legii, dovada prejudiciului suferit ca urmare a încheierii actului juridic de înstrăinare contestat, a fraudei debitorului - recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi a complicităţii la fraudă a terţului S.C. C. S.R.L.

În primul rând, instanţa de recurs urmează să înlăture susţinerea recurentelor-pârâte în justificarea acestei critici, în sensul că intimata-reclamantă nu le opune o creanţă validă, întrucât acest aspect a fost tranşat conform celor ce preced, conchizându-se în sensul caracterului cert al creanţei deduse din titlul executoriu opozabil recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. - decizia civilă nr. 3097 A din 31 august 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă.

În al doilea rând, este în afara oricăror ambivalenţe că maniera derulării operaţiunilor succesive de înstrăinare a bunului imobil - teren şi construcţii - în discuţie, caracterizată prin existenţa obligaţiei de plată a creanţei în favoarea intimatei-reclamante în patrimoniul vânzătorilor şi neîncasarea preţului corelativ transferului dreptului de proprietate către cumpărători, în contextul în care recurentele-pârâte sunt deţinute de una şi aceeaşi persoană, respectiv dl. J., în calitate de asociat unic şi administrator, este de natură să denote cu evidenţă conivenţa tuturor părţilor implicate, consensul fraudulos în vederea creării unui mecanism susceptibil de a mări starea de insolvabilitate a debitorului prin diminuarea semnificativă a patrimoniului acestuia, în scopul sustragerii de la urmărirea silită a bunului imobil - teren şi construcţii şi prejudicierii creditoarei.

Astfel, condiţia creării sau măririi stării de insolvabilitate (înţeleasă ca situaţie juridică în care elementele pasive depăşesc elementele active) prin încheierea actului de înstrăinare între recurentele-pârâte a fost dovedită în cauză de intimata-reclamantă, în favoarea căreia operează prezumţia relativă de insolvabilitate a debitorului dedusă din faptul că acesta nu a achitat până în prezent creditoarei creanţa în valoare de 1.558.704,06 RON la care a fost obligat prin decizia civilă nr. 3097 A din 31 august 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a încasat preţul vânzării de la cumpărătoarea C. potrivit contractului nr. x din 9 octombrie 2018 contestat, iar valoarea bunului imobil - teren şi construcţii este una substanţială.

În ceea ce priveşte frauda şi complicitatea la fraudă a terţului, Înalta Curte reţine că, în contextul înţelesului larg al celor două noţiuni, raportat la dinamica derulării şi particularităţile operaţiunilor succesive de înstrăinare deja prezentate, acestea au fost dovedite şi se circumscriu nu doar simplei cunoaşteri a faptului că se agravează starea de insolvabilitate a debitorului B. şi se prejudiciază astfel interesele creditoarei, ci chiar unei intenţii directe în acest sens.

În consecinţă, toate criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În concret, recurentele-pârâte au arătat că instanţa de prim control judiciar a răsturnat sarcina probei, în condiţiile în care le-a reproşat nedovedirea îndeplinirii în cauză a condiţiilor pentru exercitarea acţiunii pendinte, cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.

Din analiza considerentelor deciziei recurate se constată că instanţa de apel, după ce a reţinut starea de insolvabilitate a debitorului B., a statuat în sensul că dovada contrarie, a solvabilităţii, putea fi făcută de către acesta.

Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat în precedent, în cauză a operat o prezumţie judiciară relativă în favoarea intimatei-reclamante, creditoarea debitoarei B., în sensul insolvabilităţii acesteia din urmă, constatându-se că împrejurările premise cunoscute şi necontestate de altfel au avut greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, în sensul prevederilor art. 328 - 329 C. proc. civ.

Astfel, dând expresie principiului general actori incumbit probatio statuat în art. 249 C. proc. civ. şi reţinând că reclamanta a făcut dovada susţinerilor sale, în mod evident revenea pârâtelor sarcina de a face dovada contrarie, respectiv a solvabilităţii debitoarei, prezumţia fiind relativă. Or, această dovadă nu s-a făcut, deşi obligaţia era în sarcina recurentelor-pârâte, motiv pentru care critica de casare invocată nu se susţine, instanţa de apel respectând dispoziţiile procedurale referitoare la administrarea probelor.

În ceea ce priveşte critica de casare circumscrisă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel, examinând cauza prin prisma efectului devolutiv al căii de atac, a realizat o sinteză a motivelor de apel, grupând argumentele invocate în susţinere şi oferind o motivare corespunzătoare prevederilor art. 425 C. proc. civ.. Aşadar, susţinerea recurentelor referitoare la lipsa de motivare nu este justificată, raţionamentul primei instanţe este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii examinate, ştiut fiind că motivarea reprezintă o chestiune de conţinut şi nu de cantitate.

Înalta Curte subliniază că subsumat acestui motiv de casare, nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs arată că motivul de casare analizat nu este fondat şi nu va fi reţinut.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura toate criticile de casare invocate şi examinate şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată din această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 287/15.09.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 16 martie 2022.