Arbitrability of non-patrimonial corporate disputes under pre-2010 arbitration clauses

Şedinţa publică din data de 16 martie 2022

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, asupra recursului de faţă reţine că,

Prin Hotărârea arbitrală nr. 12, pronunţată la data de 23 decembrie 2019, în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov a decis următoarele:

A admis în parte acţiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov, sub nr. x, din data de 4 octombrie 2019, formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi S.C. C. S.R.L.

A respins excepţiile inadmisibilităţii cererii arbitrale, a lipsei de interes, respectiv petitul referitor la plata de daune cominatorii.

A admis în parte excepţia prescripţiei şi a obligat pârâţii să pună la dispoziţia reclamantului, spre consultare, documentele care au stat la baza înregistrărilor contabile, evidenţele din contabilitate şi situaţiile financiare începând cu data de 13 februarie 2015 ale S.C. C. S.R.L.

A obligat pârâţii în solidar să achite reclamantului suma de 3.700 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale, reprezentând taxă arbitrală şi onorariu avocaţial.

Acţiunea în anularea acestei hotărâri, formulată de reclamanţii B. şi S.C. C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul A., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi h) C. proc. civ., a fost respinsă prin decizia nr. 4/F/2020 din 9 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă, cu obligarea fiecărui reclamant la plata în favoarea pârâtului a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În prealabil, prin încheierea din 11 noiembrie 2020 pronunţată de aceeaşi instanţă a fost respinsă excepţia invocată de reclamanţi, a necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov în soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei încheieri din 11 noiembrie 2020 şi a deciziei nr. 4/F/2020 din 9 decembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi S.C. C. S.R.L., invocând o serie de critici care, parţial, se constituie în motive de nelegalitate, circumscrise în drept prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, nelegalitatea încheierii din 11 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia Civilă a fost justificată prin încălcarea regulilor de procedură şi aplicarea greşită a prevederilor art. 364 din vechiul C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia RIL nr. V din 25 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a României, invocându-se injusta respingere a excepţiei necompetenţei materiale funcţionale a Curţii de Apel Braşov.

Pe de altă parte, nelegalitatea deciziei a fost motivată din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocându-se faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a fundamentat soluţia în ceea ce priveşte aspectele legate de modul de soluţionare a excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, precum şi a chestiunii referitoare la cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi în faţa tribunalului arbitral.

O altă critică adusă deciziei primei instanţe vizează încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 340 din vechiul C. proc. civ. şi art. 542 din Noul C. proc. civ. şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 6 alin. (1)-(3) din Noul C. civ., art. 968 din vechiul C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 63 din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi art. 77 alin. (1) din Regulamentul Curţii Arbitrale.

Astfel, recurenţii au arătat, în esenţă, că în ceea ce priveşte clauza compromisorie disputată în speţă, aceasta nu era aptă să producă efecte juridice întrucât, la data încheierii sale - 13 noiembrie 2001, litigiile nepatrimoniale nu erau, potrivit legii, susceptibile de soluţionare pe calea arbitrajului, împrejurare în care aceasta este lovită de nulitate pentru cauză ilicită potrivit art. 968 din vechiul C. civ. şi, în consecinţă, nu putea antrena derularea prezentului litigiu nepatrimonial în faţa tribunalului arbitral, amintind totodată şi prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României care consacră principiul neretroactivităţii legii.

Au mai arătat recurenţii că nearbitrabilitatea litigiului şi, respectiv, necompetenţa tribunalului arbitral în litigiul pendinte, sunt justificate şi prin prisma principiului specialia generalibus derogant, în condiţiile în care prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990, ce consacră plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are societatea sediul, ca instanţă de drept comun, au un caracter special şi derogatoriu de la conţinutul clauzei compromisorii în discuţie. În susţinerea aceluiaşi principiu de drept şi a caracterului nearbitrabil al litigiului s-a mai menţionat şi faptul că acesta nu era susceptibil de a fi timbrat din perspectiva dispoziţiilor art. 77 alin. (1) din Regulamentul Curţii Arbitrale, care percepe taxe doar în funcţie de valoarea obiectului cererii de arbitrare. Or, în speţă, aceasta din urmă este nepatrimonială, respectiv, neevaluabilă şi, prin urmare, nefiind taxabilă, nu poate învesti legal tribunalul arbitral.

De asemenea, s-au invocat critici referitoare la gestionarea datelor cu caracter personal ale recurentului - persoană fizică şi exercitarea dreptului de informare şi control al asociaţilor asupra actelor şi activităţii societăţii în condiţiile statutare, la încălcarea de către prima instanţă a principiului liberului acces la justiţie, a garanţiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialităţii procedurii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Intimatul A. a formulat întâmpinare invocând, în principal, nulitatea recursului faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că motivele invocate de recurenţi în susţinerea căii extraordinare de atac nu se încadrează în cazurile de casare strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele de recurs invocate pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La aceeaşi dată -15 decembrie 2021, recurenţii au depus la dosar o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru lămurirea chestiunii referitoare la legala constituire a completului de judecată pentru soluţionarea, în fond, a căii de atac formulate împotriva unei hotărâri arbitrale, în sensul de a se stabili care este numărul de judecători care urmează să soluţioneze, în fond, acţiunea în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale, având în vedere inclusiv decizia nr. V din 25 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie a României, pronunţată în cadrul recursului în interesul legii formulat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 364 şi urm. din vechiul C. proc. civ., raportat la interpretarea juridică rationae materiae, precum şi la principiul simetriei în drept, având în vedere similitudinea dispoziţiilor legale incidente.

În motivarea cererii de sesizare, recurenţii au arătat, în esenţă, că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. pentru admisibilitatea sesizării, iar pe fond şi-au exprimat opinia în sensul compunerii dintr-un număr de 3 judecători şi nu dintr-un singur judecător, a completului învestit cu soluţionarea fondului acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, în primă instanţă.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a acestei instanţe a fost respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă atenţiei, considerându-se că, pe de o parte, aceasta nu este nouă, iar pe de altă parte, în această etapă procesuală, lămurirea textului de lege, prin intermediul procedurii solicitate, nu este necesară, chestiunea urmând a fi analizată în cadrul examinării prezentei căi de atac.

Recursul este nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găseşte de cuviinţă a stabili cu claritate care este cadrul legal al procesului, în sensul de a statua asupra normelor de drept substanţial şi procesual aplicabile litigiului pendinte, demarat prin adresarea de către intimat, la data de 4 octombrie 2019, a unei cereri de arbitrare a unui diferend ivit între acesta şi recurenţi, Tribunalului Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Braşov.

Necontestat, părţilor litigante le este opozabilă clauza compromisorie inserată la art. 11 din Actul constitutiv al S.C. C. S.R.L., autentificat la 13 noiembrie 2001 de BNP D. şi E. din Braşov care, sub titlul "soluţionarea diferendelor", statuează în sensul că orice diferend născut între asociaţi în legătură cu încheierea, interpretarea sau executarea contractului de societate va fi soluţionat pe cale amiabilă, iar în cazul în care nu se cade de acord asupra soluţionării amiabile a litigiului, acesta - în măsura în care nu intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti - va fi supus unui arbitraj organizat sub egida Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov, care îl va soluţiona în conformitate cu prevederile legale, ale propriului regulament, ale contractului de societate şi ale statutului societăţii, cu aplicarea legii materiale române.

În mod evident, la data încheierii convenţiei - 13 noiembrie 2001, aceasta se afla sub incidenţa vechiul C. civ., respectiv a vechiul C. proc. civ.

Este de asemenea de remarcat împrejurarea că diferendele dintre părţi au apărut în cursul anului 2018, culminând cu cererea de arbitrare a acestora adresată de intimatul A. Tribunalului arbitral la data de 4 octombrie 2019, dată la care erau în vigoare atât Noul C. proc. civ., cât şi Noul C. civ.

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, "legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

În privinţa legii civile, respectiv a normelor de drept substanţial, art. 6 din Noul C. civ. prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare şi că ea nu are putere retroactivă. Textul consfinţeşte astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că facta praeterita (trecutul juridic) nu se află sub acţiunea acesteia. Apoi textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului tempus regit actum, în sensul că actul juridic, odată încheiat, reprezintă o situaţie juridică definitiv stabilită care împiedică obligarea părţilor acestuia la a face altceva decât prevedea legea veche, în vigoare la data încheierii actului.

În lumina acestor consideraţii, Înalta Curte reţine că actul constitutiv al societăţii recurente, respectiv contractul de societate încheiat în anul 2001, incluzând şi clauza compromisorie în discuţie (art. 11 din contract) se află sub incidenţa prevederilor vechiul C. civ.

Pe de altă parte, pentru ipoteza succesiunii normelor procesuale civile în timp, Noul C. proc. civ. a optat pentru regula care dă cea mai mare satisfacţie previziunii, regulă potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată (art. 24 Noul C. proc. civ., raportat la art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010). În mod particular, în materia arbitrajului - ca sistem alternativ de soluţionare a disputelor la care părţile aderă în mod convenţional - momentul începerii procesului este demarcat de data formulării cererii de arbitraj, iar nu a introducerii acţiunii în anularea hotărârii arbitrale, etapă intermediară de o natură duală, cum just a reţinut şi prima instanţă.

Din această perspectivă, litigiul de faţă, demarat la data de 4 octombrie 2019, apare ca fiind guvernat de prevederile Noului C. proc. civ.

De remarcat că înşişi recurenţii au indicat ca temei al pretenţiilor deduse judecăţii statale prin acţiunea în anulare, prevederile art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi h) din Noul C. proc. civ.

Pe fondul recursului, prin raportare la cele ce preced, cum potrivit art. 613 alin. (1) din legea procesuală civilă incidentă în cauză, soluţionarea acţiunii în anulare exercitată împotriva hotărârii arbitrale pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) din acelaşi act normativ, este curtea de apel în circumscripţia căreia funcţionează instanţa arbitrală, excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Curţii de Apel Braşov invocată de recurenţi apare ca fiind în mod just respinsă de prima instanţă, prin încheierea din 11 noiembrie 2020, astfel încât criticile de nelegalitate formulate şi întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Noul C. proc. civ. nu pot fi reţinute, cu precizarea că nici prevederile art. 364 din vechiul C. proc. civ. şi nici cele ale deciziei RIL nr. V din 25 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie dată în interpretarea şi aplicarea acestora nu sunt aplicabile în speţă.

Examinând, în continuare, motivele de casare a deciziei, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din Noul C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii au invocat, în esenţă, încălcarea normelor de procedură deduse din prevederile art. 340 din vechiul C. proc. civ. şi, respectiv, ale art. 542 din Noul C. proc. civ., ca şi aplicarea greşită a normelor de drept material ale art. 6 alin. (1)-(3) din Noul C. civ., art. 968 din vechiul C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 63 din Legea nr. 31/1990 şi art. 77 alin. (1) din Regulamentul Curţii Arbitrale, respectiv maniera în care prima instanţă a valorificat, practic, clauza compromisorie disputată şi a confirmat legalitatea arbitrării unui litigiu nepatrimonial, deşi convenţia arbitrală care a stat la baza demersului era lovită, în opinia lor, de nulitate absolută potrivit art. 968 din vechiul C. civ., pentru cauză ilicită, întrucât posibilitatea arbitrării unui conflict nepatrimonial la data încheierii convenţiei arbitrale (2001) era prohibită de lege.

În primul rând, Înalta Curte aminteşte aspectele reţinute anterior în sensul că, în speţă, prevederile Noului C. civ. nu sunt aplicabile contractului de societate în discuţie, încheiat la data de 13 noiembrie 2001.

Cum, pe de altă parte, din considerentele deciziei recurate rezultă în mod evident că nici prima instanţă nu şi-a întemeiat soluţia de respingere a acţiunii în anulare pe prevederile art. 6 alin. (1)-(3) din Noul C. civ., se constată că această critică referitoare la aplicarea greşită a prevederilor legale sus-citate este lipsită de consistenţă şi valoare juridică, urmând a fi înlăturată.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că, potrivit art. 340 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data încheierii convenţiei arbitrale (2001) "persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie", iar în conformitate cu art. 542 alin. (1) din Noul C. proc. civ., în vigoare la data începerii procesului arbitral (2019), "persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile dintre ele, în afară de acelea care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună".

Cu alte cuvinte, dacă la data încheierii convenţiei arbitrale legea permitea doar soluţionarea litigiilor patrimoniale pe cale arbitrală, la data demarării prezentului litigiu, litigiile nepatrimoniale nu apar exceptate de la arbitraj.

Înalta Curte apreciază că esenţial pentru dezlegarea litigiului de faţă, este a se stabili natura arbitrabilă ori nearbitrabilă a diferendului nepatrimonial dintre părţile litigante.

Or, acest demers trebuie circumscris voinţei reale, interne şi comune a părţilor la data încheierii convenţiei, determinată prin prisma regulilor de interpretare statuate de art. 977 - 985 din vechiul C. civ. aplicabil acesteia, după cum s-a arătat.

Astfel, procedând la o interpretare sistematică, indivizibilă şi literală a clauzelor convenţiei arbitrale statuate la art. 11 din contractul de societate, instanţa este în măsură să deceleze voinţa concordantă a părţilor şi scopul urmărit la încheierea acesteia în sensul că, în cazul imposibilităţii soluţionării oricărui litigiu, de orice natură, ivit între părţi, pe cale amiabilă, se va recurge la calea arbitrajului organizat sub egida Camerei de Comerţ şi Industrie Braşov, cu excepţia cazului în care litigiul, la data apariţiei sale, este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

Altfel spus, deşi este real că la data încheierii convenţiei legea permitea arbitrarea doar a litigiilor de natură patrimonială, părţile au înţeles să confere practic plenitudine de jurisdicţie, în condiţiile legii, tribunalului arbitral, supunând atenţiei şi analizei acestuia toate litigiile arbitrabile din perspectiva prevederilor legale în vigoare la data sesizării acestei jurisdicţii alternative. Aşadar, părţile nu au prestabilit ca o serie de litigii să fie arbitrabile sau nearbitrabile după anumite criterii (obiect, natură, etc), ci au intenţionat să supună arbitrajului toate litigiile susceptibile de a fi arbitrate potrivit legii, la data naşterii interesului de a recurge la soluţionare, ceea ce însemna la data convenţiei (2001) doar litigii patrimoniale, iar la data demarării procesului (2019) atât litigii patrimoniale, cât şi cele nepatrimoniale, interpretare care se impune părţilor contractante şi permite o corectă determinare a forţei obligatorii a clauzei în discuţie, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor corelative.

Aşa fiind, reţinându-se natura arbitrabilă a litigiului la data pornirii procesului, sfera celor excluse de art. 542 alin. (1) din Noul C. proc. civ. nefiind incidentă, în mod just s-a apreciat asupra competenţei tribunalului arbitral şi inaplicabilităţii prevederilor art. 340 din vechiul C. proc. civ. în cauză.

Din această perspectivă, apărarea recurenţilor în sensul ineficacităţii clauzei compromisorii disputate este lipsită de relevanţă, aceasta producând, dimpotrivă, consecinţele juridice subliniate.

Lipsită de eficienţă apare în schimb în opinia Înaltei Curţi, invocarea de către recurenţi direct în recurs a nulităţii clauzei compromisorii disputate, dedusă din prevederile art. 968 ale vechiul C. civ., cu încălcarea prevederilor imperative şi derogatorii de la procedura de drept comun ale art. 592 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit cărora "orice excepţie privind existenţa şi validitatea convenţiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor şi desfăşurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt".

Pe cale de consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 608 alin. (2) din Noul C. proc. civ., se constată decăderea recurenţilor din dreptul de a invoca nulitatea clauzei compromisorii, demersul acestora fiind lovit de nulitate în condiţiile art. 185 alin. (1) din acelaşi cod.

În al treilea rând, Înalta Curte apreciază că nici prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990 referitoare la plenitudinea de jurisdicţie a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul principal societatea, în litigiile izvorâte din aplicarea acestei legi şi nici cele ale art. 77 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea arbitrajului comercial de către Camera de Comerţ şi Industrie Braşov referitoare la modalitatea de stabilire a taxelor arbitrale prin raportare la valoarea obiectului cererilor nu sunt de natură a înfrânge deplina competenţă a tribunalului arbitral în soluţionarea prezentului litigiu întrucât, pe de o parte, contrar susţinerilor recurenţilor, clauza compromisorie atributivă de competenţă are caracter special şi derogatoriu, aplicându-se cu prioritate faţă de prevederile art. 63 din Legea nr. 31/1990, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, litigiul de faţă nefiind de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti, iar pe de altă parte, competenţa tribunalului arbitral nu acoperă doar sfera litigiilor patrimoniale, evaluabile, însuşi Regulamentul invocat conţinând dispoziţii referitoare la determinarea taxelor arbitrale în litigii neevaluabile în bani.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, instanţa de recurs arată că motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 analizate nu sunt fondate şi vor fi înlăturate.

Următorul motiv de recurs deduce verificării instanţei supreme nemotivarea sentinţei recurate, transpusă în neindicarea motivelor pe care s-a fundamentat soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte aspectele legate de soluţionarea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune, lipsei calităţii procesuale active, inadmisibilităţii şi a lipsei de interes, precum şi în ceea ce priveşte chestiunea referitoare la cheltuielile de judecată la care recurenţii au fost obligaţi în faţa tribunalului arbitral.

Şi această critică este nefondată, urmând a fi respinsă în condiţiile în care după cum se poate lesne observa din analiza considerentelor sentinţei recurate, curtea de apel a realizat sinteza motivelor de nulitate invocate împotriva sentinţei arbitrale în raport cu încadrarea lor în dispoziţiile art. 608 din Noul C. proc. civ. şi analiza judicioasă şi completă a argumentelor pro şi contra, de fapt şi drept ridicate de părţile litigante. Susţinerea recurenţilor referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în condiţiile în care raţionamentul logico-juridic al primei instanţe este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunilor examinate, motivarea reprezentând o chestiune de conţinut şi nu una de cantitate.

Totodată, critica referitoare la modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a aspectelor legate de necomunicarea hotărârii arbitrale în termenul prevăzut de lege, nu se poate constitui în obiect de analiză nici pentru instanţa de recurs, din perspectiva motivelor strict şi limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) din Noul C. proc. civ. pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale pe calea acţiunii în anulare.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, perspectivă din care critica invocată nu poate fi primită.

Instanţa supremă reţine că celelalte critici formulate în recurs referitoare la gestionarea datelor cu caracter personal ale recurentului - persoană fizică şi exercitarea dreptului de informare şi control al asociaţilor asupra actelor şi activităţii societăţii în condiţiile statutare au un caracter pur formal şi tind la o reapreciere a probelor administrate şi o reevaluare a situaţiei de fapt statuate, vizând practic temeinicia hotărârii, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ. Totodată, critica pur formală a încălcării de către prima instanţă a principiului liberului acces la justiţie, a garanţiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialităţii procedurii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului nu poate fi de natură să genereze încadrarea în motivele de nelegalitate apte să atragă casarea hotărârii, prevăzute de art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., astfel încât va rămâne în afara ariei de analiză a instanţei de recurs.

Cu referire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurenţi şi respinsă după cum s-a arătat prin încheierea din 2 martie 2022, pentru lipsa caracterului de noutate al problemei de drept şi lipsa necesităţii unor lămuriri ale textului legal incident în prezenta fază procesuală, instanţa de recurs reţine că problema compunerii completului de judecată competent să soluţioneze în primă instanţă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale a constituit obiect al dezbaterilor şi disputelor doctrinare şi jurisprudenţiale atât în conjunctura prevederilor art. 3661 din vechiul C. proc. civ., cât şi în cea jalonată de prevederile art. 613 alin. (1) din Noul C. proc. civ., practica judiciară fiind în prezent cristalizată în sensul că, în contextul Noului C. proc. civ. soluţionarea de către curtea de apel a acţiunii în anulare se realizează în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanţă care, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, este format dintr-un singur judecător, excepţiile fiind expres prevăzute de legiuitor şi de strictă interpretare.

Pe de altă parte, după cum se poate observa, chestiunea în discuţie nu este una veritabilă, nu prezintă un anumit grad de dificultate şi, totodată, dezlegarea acesteia nu este de natură să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, în contextul cadrului procesual extraordinar al recursului, astfel încât cerinţele prevăzute de art. 519 din Noul C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

Faţă de aceste constatări, se remarcă că, în realitate, recurenţii invocă practic un nou motiv de recurs, referitor la nelegala compunere a completului de judecată, circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 1 din Noul C. proc. civ., peste termenul legal de motivare a căii de atac, demers inadmisibil prin prisma prevederilor art. 489 alin. (3) din Noul C. proc. civ. ce conferă exclusiv instanţei de judecată posibilitatea invocării din oficiu a motivelor de casare de ordine publică după împlinirea termenului de motivare a recursului, context în care acesta va rămâne neanalizat, întrucât instanţa de recurs nu înţelege să şi-l însuşească.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) din Noul C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Faţă de prevederile art. 451 - 453 din Noul C. proc. civ., aplicabile şi în recurs potrivit art. 494 din acelaşi act normativ, reţinând culpa procesuală în sarcina recurenţilor, ca părţi căzute în pretenţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga pe aceştia să plătească intimatului suma de 1000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, justificată cu factura aflată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi B. şi S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 11.11.2020 şi deciziei nr. 4/F/09.12.2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 16 martie 2022.