Abusive nature of bank commission clauses: transparency requirement for non-individually negotiated fees in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 9 martie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 18 iulie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă D.), constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare în cuantum de 2.515 CHF, achitat la data tragerii creditului din limita creditului acordat, clauză prevăzută la art. 1.3 lit.

a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă sumei percepute, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauză prevăzută la Secţiunea 5 - "DOBÂNDA", pct. 5.1 şi pct. 5.4 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008 modificată prin art. 1 şi art. 2 din SECŢIUNEA I din actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, prin care se modifică art. 1.2 - marja; obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008, începând cu 11 octombrie 2008 şi până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părţi, după următoarea formulă de calcul: indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus MARJA de 4,3 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţă dintre dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 din contractul de credit şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în notificarea din data de 17 aprilie 2009 şi în actul adiţional nr. x din 23 martie 2010, respectiv graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fi calculată de la data perceperii de către pârâtă şi până la data achitării efective a acestuia; la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3438 din 03 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti; a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea, a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor 5.1 şi 5.4 din contractul de credit, referitoare la marja variabilă. Totodată, pârâta C. S.A. (fostă D.) a fost obligată la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute cu titlu de dobândă, prin majorarea marjei băncii, până la data încheierii actului adiţional nr. x din 23 martie 2010; au fost compensate cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs ambele părţi.

Prin decizia nr. 1323 din 2 iulie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a casat în parte decizia atacată, în sensul că a trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv şi la anularea clauzei privind comisionul de acordare a creditului, stipulat la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 11 martie 2008; a mentinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate; a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 370A din 22 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti -­­­ secţia a VI-a Civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de apel Bucureşti la data de 20.03.2020.

Prin decizia civilă nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere formulat de reclamanţii A. şi B., privind constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare ca nefondat; a fost respins capătul de cerere formulat de reclamanţi, privind obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi a dobânzii legale aferente.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. şi B..

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, iar rejudecând pe fond cererea de apel, admiterea capătului de cerere cu privire constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare. Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte condiţia dezechilibrului semnificativ - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii-reclamanţi arată că perceperea sumei de 2.515 CHF, în echivalent RON la nivelul anului 2008 pentru întocmirea dosarului de acordare a împrumutului, reprezintă un element pe care instanţa trebuie să îl aibă în vedere.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, aspectul economic reprezintă un criteriu ce trebuie analizat împreună cu echilibrul juridic, intimata-pârâtă nereuşind să dovedească în ce ar consta contraprestaţia sa legată de perceperea comisionului de acordare.

Ca atare, recurenţii-reclamanţi apreciază că prin introducerea acestui comision fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte condiţia bunei-credinţe, recurenţii-reclamanţi arată că profesionistul nu a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, întrucât, acesta din urmă nu a avut posibilitatea de a negocia contractul, iar banca a profitat de poziţia de superioritate, în raport cu debitorii.

În ceea ce priveşte criteriul lipsei de transparenţă, recurenţii-reclamanţi arată că acest comision nu este definit de clauzele contractului de credit, perceperea de către bancă a comisionului de acordare doar pentru punerea la dispoziţie a creditului, fiind nejustificată, având în vedere faptul că activitatea de creditare se desfăşoară într-un cadru reglementat legal, intimata fiind o instituţie financiară autorizată.

Recurenţii-reclamanţi concluzionează că, având în vedere echivocul ce caracterizează clauza privind comisionul de acordare, condiţiile privind caracterul echilibrului contractual, al bunei-credinţe şi al transparenţei clauzei contestate, nu pot fi îndeplinite.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în condiţiile în care acest comision este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, iar obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că acesta a fost prevăzut în contractul de credit fără să se cunoască în ce constă contraprestaţia.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de acordare prevăzut la art. 1.3 lit. a) rezultă din stipulaţiile contractului de credit nr. x/11.03.2008, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din denumirea acestuia, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisionului în ceea ce îi priveşte. Denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, respectiv acordarea creditului, termenul neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termen comun, uzual, des utilizat în limbajul curent, aşa încât nu poate pune probleme de înţelegere.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil, nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul (…) unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1002 din 8 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2022.