Insurer's appeal rejected; assigned credit insurance indemnity confirmed payable to beneficiary.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă:

I. Circumstantele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare in judecata; temeiul de drept.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 26.08.2016, reclamanta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. BRUXELLES - Sucursala Bucureşti, la plata sumei de 810.000 RON, reprezentând indemnizaţia datorată în temeiul poliţei de asigurare nr. 1446.050, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt şi în drept a acesteia se arată următoarele:

În data de 11.05.2015, între B., în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat şi Cedent şi reclamantă, în calitate de cesionar, s-a încheiat Anexa la poliţa nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor [Anexa 6] prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizaţie de asigurare scadentă sub poliţă şi pentru clienţii-debitori-cedaţi, respectiv D. S.R.L., CUI x, E. şi F. S.R.L., CUI x (denumiţi în mod colectiv "debitori-cedaţi").

In data de 13.05.2015, debitorii-cedaţi au confirmat reclamantei că bunurile livrate/serviciile prestate conform facturilor menţionate corespund calitativ/cantitativ şi au fost livrate în baza contractelor comerciale menţionate [Anexa 7].

În data de 09.07.2015, urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedaţi notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei.

Ca urmare a neachitării sumelor datorate şi deci producerii evenimentului asigurat, C. a efectuat raportarea către asigurător prin intermediul aplicaţiei specifice "G." [Anexa 9], procedându-se totodată la comunicarea documentelor solicitate.

În data de 15.01.2016, având în vedere că Asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare, reclamanta a formulat şi comunicat acestuia adresa nr. x/15.01.2016 [Anexa 10] prin care a solicitat informaţii despre stadiul analizei dosarului de daună şi termenul în care se va proceda la plata indemnizaţiei.

În data de 19.01.2016, Asigurătorul a răspuns reclamantei prin adresa nr. x/19.01.2016/EHS/MAB [Anexa 11], motivând că C. nu a răspuns tuturor solicitărilor adresate, că reprezentantul legal al C. nu a dat curs invitaţiilor adresate transmise prin e-mail şi că, în esenţă şi cu trimitere la art. 2210 alin. (2) C. civ., reclamantei îi sunt opozabile actele Asiguratului de natură să împiedice Asigurătorul să se îndrepte împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

În data de 26.01.2016, prin adresa nr. x/26.01.2016 [Anexa 12], reclamanta a răspuns acestei adrese învederând că refuzul nejustificat al Asigurătorului, mandatat de Asigurat pentru recuperarea creanţelor, de a iniţia acţiunile legale în vederea recuperării sumelor datorate îi afectează în mod direct, iar tergiversarea executării, cu efectul diminuării considerabile a şanselor de recuperare, este imputabilă exclusiv Asigurătorului.

În data de 04.02.2016, prin adresa nr. x/04.02.2016/EHSR/MAB [Anexa 13], Asigurătorul a răspuns reclamantei invocând o serie de chestiuni formale de natură să legitimeze conduita contractuală culpabilă şi intenţia vădită de a nu achita indemnizaţia datorată în temeiul poliţiei de asigurare.

In contextul situaţiei expuse şi prin prisma argumentelor exprimate învederează că Asigurătorul nu îşi îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile izvorând din poliţa de asigurare şi refuză plata indemnizaţiei cuvenite reclamantei în calitate de beneficiar al acesteia.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 2.199 C. civ.

2. Soluţia primei instanţe:

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1326 din 16.05.2016 a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active; a admis în parte cererea de chemare în judecată, privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. BRUXELLES -SUCURSALA BUCUREŞTI; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 755.521,92 RON; a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 11.160,21 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, după cum susţine reclamanta şi admite pârâta, între cea din urmă, în calitate de asigurător, şi societatea C. S.R.L., în calitate de asigurat, s-a încheiat poliţa de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Dreptul la despăgubirile datorate de pârâtă în temeiul acestui contract a fost cesionat de către societatea C. S.R.L. reclamantei din prezenta cauza, potrivit contractului de cesiune de creanţă nr. x/09.03.2015.

Reclamanta susţine că riscul asigurat s-a petrecut, iar pârâta trebuie să achite despăgubirile aferente facturilor fiscale nr. x/04.05.2015 (emisă cu privire la F. SRL), nr. 43/04.05.2015 (emisă cu privire la D. SRL) şi nr. 42/04.05.2015 (emisă cu privire la E. SRL).

S-a reţinut că, odată îndeplinite condiţiile contractuale, reclamanta are dreptul de a obţine întocmai prestaţia la care pârâta s-a obligat (cf. art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 2199 alin. (1) C. civ.). Pârâta a susţinut, însă, că în speţă există mai multe motive pentru care cererea nu poate fi primită, fiind incidente prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ. (excepţia de neexecutare a contractului).

Mai întâi se susţine că pârâta nu poate stabili dacă facturile menţionate anterior se încadrează în categoria facturilor asigurate, deoarece nu au fost puse la dispoziţie documentele din care să rezulte data livrării (având în vedere că numai facturile emise în termen de 30 de zile de la data livrării cad sub incidenţa contractului de asigurare). Tribunalul a observat, însă că, în ceea ce priveşte sumele de bani aferente facturilor în discuţie, cu privire la acestea au fost emise 3 bilete la ordin. În ceea ce priveşte factura nr. x/04.05.2015, în aceeaşi dată (04.05.2015) a fost emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv E. S.R.L.; în ceea ce priveşte factura nr. x/04.05.2015, în aceeaşi dată (04.05.2015) s-a emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv D. S.R.L.; în ceea ce priveşte factura nr. x/04.05.2015, în data de 05.05.2015 a fost emis biletul la ordin seria x nr. x de către persoana căreia marfa i-a fost livrată, respectiv F. S.R.L..

Având în vedere că nu existau motive rezonabile pentru ca aceste bilete la ordin să fie emise la mai mult de 30 de zile de la data livrării, câtă vreme ele au rostul unei garanţii, iar garanţiile se constituie de obicei (mai ales între profesionişti) imediat cu primirea bunurilor, şi cum datele de pe biletele la ordin se confunda sau se află la diferenţă de numai o zi faţă de data trecută pe facturi, trebuie trasă concluzia că facturile au fost emise conform prevederilor art. 2.1 din poliţa de asigurare (cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul livrării mărfurilor). Ca atare, ţinând cont de faptul că prevederile contractuale trebuie aplicate cu bună-credinţă (cf. art. 1170 C. civ.), şi cum pârâta dispune de suficiente mijloace pentru a stabili respectarea art. 2.1 din contractul de asigurare, este excesiv ca aceasta să pretindă documente suplimentare de la reclamantă sub acest aspect.

Mai departe, pârâta a susţinut că reclamanta şi antecesoarea sa nu şi-au îndeplinit obligaţiile fixate de secţiunile B.1 şi C.1 din poliţa de asigurare. Concret, s-a susţinut că dosarele de daună referitoare la E. S.R.L., D. S.R.L. şi F. S.R.L. sunt incomplete şi, astfel, asigurătoarea nu se poate îndrepta împotriva acestora odată achitată indemnizaţia ce face obiectul prezentei cereri (se recunoaşte astfel că prevederile respective au drept scop asigurarea succesului în acţiunea în regres, ceea ce înseamnă că aceasta este cheia în care toate aceste îndatoriri trebuie citite - cf. art. 1266 C. civ.).

Tribunalul a reţinut, însă, că pârâta nu explică în concret care sunt motivele pentru care lipsa actelor solicitate de la reclamantă (astfel cum sunt prezentate în întâmpinare din primul ciclu procesual, filele x din vol. I) periclitează şansele reuşitei acţiunii în regres pe care aceasta o poate formula împotriva societăţilor menţionate anterior. Având în vedere formularea vagă a poliţei de asigurare [asiguratul trebuie să depună la asigurător un dosar de daună care să cuprindă notificarea daunei, toate facturile neîncasate de la clientul-debitor respectiv (indiferent dacă sunt sau nu facturi asigurate) şi toate documentele relevante solicitate de asigurător], care trimite la toate documentele relevante solicitate de asigurător, este evident că interpretarea trebuie să fie aici în favoarea reclamantei (cf. art. 1269 alin. (2) C. civ. - in dubio contra proferentem), motiv pentru care pârâta trebuie să explice precis necesitatea fiecărui document solicitat pentru demersul ulterior de regres. O asemenea explicaţie nu există, motiv pentru care aceste apărări nu pot fi primite.

Situaţia este asemănătoare şi în privinţa apărărilor legate de inadvertenţele dosarelor de daună (cât priveşte pe reprezentantul asiguratului C.), câtă vreme, din nou, nu se explică în ce mod aceste pretinse inadvertenţe şubrezesc şansele de reuşită a acţiunii în regres. Pe de altă parte, în aceeaşi apărare legată de inadvertenţele dosarelor de daună, pârâta invocă ideea că 4% din cifra de afaceri anuală a societăţii asigurate a fost atinsă în o singură zi, prin emiterea a 3 facturi. Se susţine existenţa unor suspiciuni, fără a se lega în concret această situaţie de o nulitate a poliţei sau doar de o chestiune privind executarea contractului. În oricare caz însă, apărarea aceasta este neîntemeiată, dat fiind că activitatea unei societăţi poate presupune astfel de situaţii, cum este cea indicată de pârâtă, în care prin marfa livrată într-o singură zi să se atingă un procent substanţial din cifra de afaceri anuală, nefiind nimic suspicios din acest punct de vedere. Aceasta deoarece activitatea respectivă nu este una liniară, câtă vreme depinde de momentul când pot fi făcute livrările de bunuri, de momentul când sunt plasate comenzile pentru acele bunuri, de situaţii neprevăzute legate de activitatea propriu-zisă de livrare (probleme legate de funcţionarea flotei de automobile etc.), pentru a da numai câteva exemple. De aceea, nici sub acest aspect apărările pârâtei nu sunt unele întemeiate.

Similar se întâmplă şi cu problemele referitoare la sediul C., simpla expirare a dovezii de sediu, astfel cum apare în informaţiile oferite de ONRC, neputând duce la concluzia suspiciunilor existenţei unei declaraţii false făcute în mod deliberat de asiguratul originar.

Faţă de cele retinute mai sus, Tribunalul a constatat că pârâta nu poate opune cu succes excepţia de neexecutare a contractului şi nici vreun eventual motiv de nulitate a poliţei (unele dintre apărări marşând, fără a o spune expres, pe această chestiune). Ca atare, ea trebuie să achite indemnizaţia de asigurare, după cum a precizat tribunalul anterior.

Singura problemă care se ridică aici s-a constatat a fi legată de cuantumul acestei indemnizaţii. Astfel, reclamanta a susţinut că suma se ridică la 810.000 de RON, dar sumele trecute pe facturile asigurate depăşesc 900.000 de RON. În aceste condiţii, reiese că au fost făcute plăţi parţiale, dar reclamanta nu indică acele plăţi. De aceea, neputându-se stabili pe baza probelor de la dosar cuantumul exact (iar reclamanta nesolicitând o probă cu expertiză contabilă şi, astfel, eşuând în demersul probatoriu la care obligă art. 249 C. proc. civ.), s-a apreciat că trebuie primit cel propus de pârâtă, anume acela de 755.521,92 RON.

3. Apelul

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia civilă nr. 1976 din 22 noiembrie 2019 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. BRUXELLES - Sucursala Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1326 din 16.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a admis cererea de restituire a taxei judiciare de timbru şi a dispus restituirea către apelanta-pârâtă a sumei de 5580,10 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată prin tranzacţia din 07.08.2019 cu număr de referinţă al Băncii BNP x.

Curtea a reţinut, în raport de pretenţiile deduse judecăţii, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale aplicabile, că Tribunalul a pronunţat o sentinţă temeinică şi legală.

S-a constatat că, prin apelul formulat, pârâta a reluat în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, chestiuni privind existenţa unui dosar penal în care ar fi implicat un administrator al unuia dintre debitorii care nu şi-au achitat obligaţiile de plată, precum şi aserţiuni de natură retorică relativ la considerentele instanţei de fond.

Curtea în analiza motivelor de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestuia şi raportat la cerinţele referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti, le-a supus unei analize grupate în funcţie de legătura acestora cu raportul juridic dedus judecăţii.

Cu privire la criticile referitoare la suspiciunea unor aspecte privind infracţiunea de spălare de bani prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 656/2002 şi a regulamentului de punere în aplicare a acesteia, precum şi în raport de faptul că în cursul anului 2016 Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2016 a fost sesizat cu rechizitoriul nr. x/2015 din 17.06.2016 emis de Parchetul de pe lângă ICCJ -DIICOT- Biroul Teritorial Neamţ cu privire la un număr de 11 inculpaţi, printre care şi reprezentantul C. S.R.L., H., pentru săvârşirea în perioada 2012-2015 a mai multor infracţiuni.

Curtea a reţinut în raport de cauza dedusă judecăţii că toate aceste chestiuni sunt neîntemeiate şi nu pot fi luate în considerare din perspectiva obligaţiilor pe care apelanta-pârâtă şi le-a asumat la data de 11.05.2015, în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat şi Cedent şi reclamantă, în calitate de cesionar, când prin încheierea Anexei la poliţa nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizaţie de asigurare scadentă sub poliţă şi pentru clienţii-debitori-cedaţi, respectiv D. S.R.L., E. şi F. S.R.L..

Prin urmare, nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală potrivit căreia o chestiune referitoare la suspiciunea de spălare de bani apărută faţă de reprezentantul societăţii care a cesionat creanţa să constituie un motiv de neexecutare a plăţii creanţei cesionate şi asigurate anterior. Faţă de orice chestiune cu caracter suspicios, apelanta-pârâtă avea la îndemână posibilitatea formulării unei plângeri penale, cu consecinţele de rigoare.

Orice alte aspecte legate de această critică şi de eventuala incidenţă a Legii în materia spălării banilor nu poate fi considerată o cauză de neexecutare a contractului de asigurare a plăţii rezultate din facturile menţionate pe larg mai sus.

Cu privire la critica întemeiată pe biletele la ordin.

Curtea a reţinut că nici prin această critică nu se arată în concret lipsa de temeinicie şi legalitate a sentinţei apelate şi nici imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate, fiind vorba de o critică formală, cu aceleaşi elemente de suspiciune retorică la adresa primei instanţe. Or, reţine instanţa de apel, potrivit probatoriului administrat în cauză că la data de 09.07.2015, urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate, iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedaţi notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei. Pe cale de consecinţă, apelanta-pârâtă, prin probatoriul administrat în faţa primei instanţei şi prin susţinerile reluate în apel, nu a probat lipsa acestor bilete la ordin, ci susţine fără niciun temei factual sau legal că este vorba despre o presupusă emitere a acestor bilete la ordin concomitent sau chiar anterior şi astfel nu pot fi luate în considerare, aspecte fără absolut nicio relevanţă în ceea ce priveşte neexecutarea propriilor obligaţii. Mai mult decât atât, instanţele nu sunt chemate să răspundă la întrebări retorice sau cum urmează să producă unele efecte juridice din alte cauze fie ele şi penale, întrucât se prezumă că părţile cunosc adevărul dedus judecăţii, fiind astfel obligate să-l facă cunoscut pe bază de probe legale şi temeinice şi instanţelor învestite în aceste sens, iar nu să se rezume doar la afirmaţii generice ori cu caracter de îndoială.

Cu privire la criticile referitoare la lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring, problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L. şi chestiunea privind existenţa unei activităţi comerciale de 4% într-o zi prin emiterea celor trei facturi.

Instanţa de apel constată şi reţine că, în ceea ce priveşte chestiunea ideii că 4% din cifra de afaceri anuală a societăţii asigurate a fost atinsă într-o singură zi, prin emiterea a 3 facturi constituie o suspiciune, prima instanţă a răspuns pe deplin acestei apărări, iar prin cererea de apel nu s-a făcut nicio critică concretă a acestui răspuns, apelanta-pârâtă nefăcând altceva decât să reia suspiciunea în cauză, ca şi cum reluarea unei chestiuni de mai multe ori dobândeşte caracter de prezumţie absolută ce poate conduce la o cauză de neexecutare a obligaţiei acesteia.

În ceea ce priveşte criticile privind lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring şi problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L., Curtea le-a considerat nefondate, întrucât nu au nicio legătură concretă cu obligaţiile asumate de apelanta-pârâtă prin contractul de asigurare.

Din acest punct de vedere, obiectul dedus judecăţii este cât se poate de evident, fiind întemeiat pe faptul că în data 11.05.2015, între B., în calitate de Asigurător, C., în calitate de Asigurat şi Cedent şi reclamantă, în calitate de cesionar, s-a încheiat Anexa la poliţa nr. 1446.050 privind Cesiunea despăgubirilor [Anexa 6] prin care C. a cesionat reclamantei dreptul de a încasa orice indemnizaţie de asigurare scadentă sub poliţă şi pentru clienţi-debitori-cedaţi. Or, toate criticile menţionate mai sus nu au nicio legătură cu obiectul poliţei de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Pe cale de consecinţă, şi aceste critici sunt neîntemeiate.

Cu privire la criticile referitoare la dosarele de daune incomplete prin lipsa unor documente, precum şi la inadvertenţele existente în aceste dosare.

Curtea reţine că în data de 13.05.2015, debitorii-cedaţi au confirmat reclamantei că bunurile livrate/serviciile prestate conform facturilor menţionate corespund calitativ/cantitativ şi au fost livrate în baza contractelor comerciale menţionate [Anexa 7].

În data de 09.07.2015, ca urmare a faptului că sumele datorate în temeiul facturilor nu au fost achitate iar biletele la ordin au fost refuzate la plată pentru lipsă totală de disponibil, a comunicat debitorilor-cedaţi notificări [Anexa 8] prin care le-a solicitat să achite sumele rezultând din facturile cesionate reclamantei.

Ca urmare a neachitării sumelor datorate şi deci producerii evenimentului asigurat, C. a efectuat raportarea către asigurător prin intermediul aplicaţiei specifice "G." [Anexa 9], procedându-se totodată la comunicarea documentelor solicitate.

În data de 15.01.2016, având în vedere că Asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a indemnizaţiei de asigurare, reclamanta a formulat şi comunicat acestuia adresa nr. x/15.01.2016 [Anexa 10] prin care a solicitat informaţii despre stadiul analizei dosarului de daună şi termenul în care se va proceda la plata indemnizaţiei.

În data de 19.01.2016, Asigurătorul a răspuns reclamantei, prin adresa nr. x/19.01.2016/EHS/MAB [Anexa 11], motivând că C. nu a răspuns tuturor solicitărilor adresate, că reprezentantul legal al C. nu a dat curs invitaţiilor adresate transmise prin e-mail şi că, în esenţă şi cu trimitere la art. 2210 alin. (2) C. civ., reclamantei îi sunt opozabile actele Asiguratului de natură să împiedice Asigurătorul să se îndrepte împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

În data de 04.02.2016, prin adresa nr. x/04.02.2016/EHSR/MAB [Anexa 13], Asigurătorul a răspuns reclamantei invocând o serie de chestiuni formale de natură să legitimeze conduita contractuală culpabilă şi intenţia vădită de a nu achita indemnizaţia datorată în temeiul poliţiei de asigurare.

Analizând aceste chestiuni, prima instanţă a reţinut că facturile au fost emise conform prevederilor art. 2.1 din poliţa de asigurare (cu respectarea termenului de 30 de zile de la momentul livrării mărfurilor). Ca atare, ţinând cont de faptul că prevederile contractuale trebuie aplicate cu bună-credinţă (cf. art. 1170 C. civ.), şi cum pârâta dispune de suficiente mijloace pentru a stabili respectarea art. 2.1 din contractul de asigurare, este excesiv ca aceasta să pretindă documente suplimentare de la reclamantă sub acest aspect, iar prin criticile formulate pârâta nu a demonstrat netemeinica şi nelegalitatea acestor considerente, reluând practic aceleaşi chestiuni precum în faţa primei instanţe. De asemenea, apelanta nu a relevat importanţa asupra neexecutării contractului prin lipsa unor documente precum cele asupra cărora instanţa de apel le-a menţionat mai sus.

Curtea reţine ca şi prima instanţă formularea vagă a poliţei de asigurare [asiguratul trebuie să depună la asigurător un dosar de daună care să cuprindă notificarea daunei, toate facturile neîncasate de la clientul-debitor respectiv (indiferent dacă sunt sau nu facturi asigurate) şi toate documentele relevante solicitate de asigurător], care trimite la toate documentele relevante solicitate de asigurător şi în mod evident interpretarea este în favoarea reclamantei, potrivit art. 1269 alin. (2) C. civ. Or, apelanta-pârâtă nu a explicat nici în calea de atac necesitatea fiecărui document solicitat pentru demersul ulterior, ci dimpotrivă a continuat să arate că cei trei debitori şi-au încetat activitatea, ceea ce probabil conduce la eşecul unei eventuale acţiuni în regres. Este evident că desfăşurarea unei activităţi de asigurare implică şi asemenea riscuri pentru asigurător, care poartă întreaga responsabilitate, astfel că nici aceste apărări nu pot fi primite. În plus, prin contractul de mandat pentru prestarea serviciilor de colectare creanţe comerciale nr. 03/29.01.2015 încheiat între C. S.R.L. şi B. S.R.L., aceasta din urmă s-a obligat să întreprindă serviciile de colectare debite în scopul recuperării şi valorificării creanţelor pe care cea dintâi le deţine în patrimoniu, indiferent dacă acestea sunt interne sau internaţionale.

II. RECURSUL

Împotriva deciziei civile nr. 1976 din 22 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti, intrucat o consideră netemeinică şi nelegală, solicitând instanţe de recurs ca, în raport de motivele dezvoltate, să admită recursul şi să dispună casarea în tot a sentinţei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, solicitând admiterea apelului formulat de către B. împotriva sentinţei civile nr. 1326/16.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, cu obligarea intimatei A. la plata cheltuielilor de judecată pricinuite subscrisei cu instrumentarea prezentului litigiu, potrivit art. 453. (1), coroborat cu art. 494 C. proc. civ., invocând, ca motive de nelegalitate, prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi 488 pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea sentinţei recurate se bazează, in opinia recurentei, pe faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod complet toate apărările B. şi a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material în materia: stabilirii prealabile a obiectului prezentei cauze iniţiate de către creditorul cesionar A.-facturile pretinse la plată de către A. sunt facturi emise de către asiguratul C. inainte de data cesiunii dreptului A. la despăgubiri în baza Poliţei de asigurare, iar întreaga indemnizaţie aferentă unor facturi neplătite anterioare emise anterior cesiunii ar putea fi datorată exclusiv către asiguratul C., acestea nefăcând obiectul Anexei privind Cesiunea Despăgubirilor la Poliţa de asigurare din data de 11.05.2015 - art. 3.; în materia reprezentării legale a asiguratului, din perspectiva lipsei de investire legală de către asigurat cu cererea de despăgubire conform Poliţei de asigurare - motivarea instanţei este deficitară, străina faţă de implicaţiile investirii cu o cerere în pretenţii formulată de asigurat, instanţa a interpretat în mod greşit prevederile legale privind reprezentarea legală a persoanei juridice faţă de terţe părţi; stabilirii prealabile a existentei evenimentului asigurat din perspectiva Poliţei de asigurare, motivarea instanţei cuprinzând aspecte ce ţin de acţiunea subsecventă plăţii indemnizaţiei de asigurare, respectiv a regresului asigurătorului faţă de clienţii-debitori.

Totodată, recurenta sustine ca instanţa de apel nu a analizat în mod corect criticile şi apărările formulate de către B. prin raportare la condiţiile de fond, esenţiale particularizate în cuprinsul Poliţei de asigurare din perspectiva examinării primordiale a calificării facturilor notificate ca fiind "facturi asigurate" conform Poliţei de asigurare. Instanţa de apel nu a reţinut criticile B. cu privire la realitatea livrării produselor, respectiv realitatea evenimentului asigurat, şi a analizat strict din perspectiva intervenirii riscului de neplată a facturilor notificate.

Instanţa a confundat, nu a făcut distincţie între certitudinea livrării produselor, datei de livrare şi calificarea facturilor ca fiind asigurate conform prevederilor Poliţei de asigurare şi certitudinea şi scadenţa obligaţiilor de plată aferente facturilor cesionate conform Contractului de factoring şi a contractelor de cesiune de creanţa aferente facturilor finanţate.

Instanţa nu a luat în considerare ca documentele care lipsesc din dosarele de daună şi suspiciunile rezonabile rezultate cu ocazia analizării cererii de despăgubire, a situaţiei asiguratului şi a clienţiilor-debitori ai acestuia pun B. în imposibilitatea de a verifica realitatea efectuării livrării bunurilor care fac obiectul facturilor şi caracterul cert al creanţelor pretinse, şi nu a motivat în concret de ce aceste împrejurări "nu pot duce la concluzia existenţei unei declaraţii false făcute în mod deliberat de asiguratul originar în conivenţa cu clienţii debitori".

Instanţa nu a analizat implicaţiile imprejurărilor de natură să atragă suspiciuni rezonabile pentru B. cu privire la realitatea evenimentului asigurat, respectiv conivenţa dintre asigurat şi clienţii debitori de a frauda asigurătorul, şi implicit, incidenţa asupra valabilităţii asigurării în ceea ce priveşte aceste creanţe/aceşti clienţi-debitori.

Instanţa a analizat numai din perspectiva scopului acţiunii în regres a asigurătorului B., reţinând ca subscrisa nu explica în concret care sunt motivele pentru care lipsa actelor solicitate periclitează acţiunea în regres. Ori, o astfel de motivare este străină faţă de necesitatea stabilirii prealabile a existenţei evenimentului asigurat. Apărările B. au fost analizate de instanţa numai din perspectiva incidenţei art. 2210 (2) C. civ. - subrogarea asigurătorului.

Instanţa nu a analizat apărările B. sau le-a interpretat în mod greşit din perspectiva incidenţei: art. 2203 C. civ. (asiguratul e obligat sa declare toate informaţiile), art. 2204 (declaraţii inexacte sau reticenţa a asiguratului) şi incidenţa prevederilor art. 2.1. (facturi asigurate), secţiunii D.1.3 din Poliţa de asigurare privind - încetarea poliţei/nulitatea, art. 2199 - contractul de asigurare (instanţa a dat eficienţa prevederilor contractuale din raportul juridic de factoring/cesiune a creanţelor finanţate - raport juridic care nu face obiectul analizei în prezenta speţa şi faţă de care B. este terţa parte: confirmarea livrărilor de către debitorii-cedati către A. prin adresa din 13.05.2015 nu este opozabil B. şi nu reprezintă o prezumţie absolută în ceea ce priveşte realitatea livrărilor şi existenţa interesului asigurat), art. 2211 - asigurătorul poate opune A. toate apărările întemeiate pe contractul de asigurare şi contractele comerciale principale.

Instanţa de apel nu a analizat în concret apărarea potrivit căreia cererea de despăgubire este formulata de către o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal sau de reprezentant autorizat al asiguratului C., nu a analizat "Facturile asigurate" şi existenţa şi întinderea dreptului reclamantei A. privind Cesiunea Despăgubirilor la Poliţa de asigurare, din perspectiva prevederilor contractuale aplicabile prezentei cauze - contractul de asigurare şi anexele la acesta şi nu a analizat în concret apărarea B. potrivit căreia asigurătorul s-a aflat în imposibilitatea de a examina şi verifică calificarea facturilor pretinse la plată ca fiind "facturi asigurate" conform condiţiilor de fond prevăzute la art. 2.1. din Poliţa de asigurare, ca urmare a lipsei informaţiilor necesare din partea asiguratului.

Instanţa a analizat certitudinea şi scadenta obligaţiilor de plată aferente facturilor cesionate din perspectiva Contractului de factoring şi a contractelor de cesiune de creanţa aferente facturilor finanţate, care nu sunt opozabile subscrisei B.. B. nu este parte în raportul de factoring şi cesiune aferenta. B. nu s-a angajat la nimic cu privire la efectele şi întinderea creanţelor conform factoringului.

Instanţa nu a analizat cauza prin raportare la temeiul legal indicat, respectiv la verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond prevăzute la art. 2.1 din Poliţa de asigurare, ci, instanţele anterioare au analizat aceste apărări numai din punct de vedere al acţiunii subsecvente plăţii indemnizaţiei de asigurare, respectiv a eventualului regres al asigurătorului, trecând în mod nejustificat peste aspectele de fond prealabile, primordiale stabilirii existenţei unui eveniment asigurat conform Poliţei de asigurare, respectiv dacă facturile pretinse la plată sunt calificate ca fiind facturi asigurate.

S-a invocat şi alin. (3) al pct. 6 din termeni speciali la Poliţa de asigurare care prevede faptul că "Pentru ca facturile asigurate să fie şi să rămână acoperite prin Poliţa, garantaţi că informaţiile declarate nouă sunt complete, reale şi corecte şi că ne veţi notifica imediat asupra oricărei schimbări referitoare la informaţiile comunicate sau asupra oricărui alt fapt care poate afecta riscul asigurat prin Poliţa." Având în vedere astfel de informaţii de natură să atragă suspiciuni rezonabile pentru B. cu privire la realitatea evenimentului asigurat, respectiv conivenţa dintre asigurat şi clienţii debitori de a frauda asigurătorul, şi implicit, incidenţa asupra valabilităţii asigurării în ceea ce priveşte aceste creanţe/aceşti clienţi-debitori, însă în considerarea aprecierilor instanţei de fond, B. a decis să formuleze plângere penală împotriva asiguratului C.

şi celor 3 clienţi-debitori şi astfel să se procedeze la verificarea realităţii evenimentului asigurat şi interesului asigurabil. Faţă de cele de mai sus, instanţa nu a analizat incidenţa prevederilor: art. 2203 noul C. civ. [Informaţii privind riscul], potrivit cărora asiguratul este obligat să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului; În baza alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită în acelaşi sens, dispoziţiile art. 2.203 C. civ. prevăd obligaţia asiguratului de a răspunde în scris tuturor solicitărilor de clarificare formulate de asigurător, art. 2204 noul C. civ. [Declaraţiile inexacte sau reticenţa privind riscul], "în afară de cauzele senerale de nulitate - existenţa interesului asigurabil". contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticentă făcute cu rea-credinţă de către asigurat cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îi dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenta asupra producerii riscului asigurat, secţiunea D. 1.3, teza finală din Poliţa de asigurare, unde se menţionează că Poliţa va deveni nulă şi neavenită dacă asiguratul face în mod deliberat declaraţii sau informări false cu privire la dosarul de daună sau în relaţie cu Poliţa, art. 2211 noul C. civ., asigurătorul poate opune A. toate apărările întemeiate atât pe contractul de asigurare cât şi pe contractul comercial principal.

Apărările B. au fost analizate în mod greşit de instanţa numai din perspectiva scopului realizării acţiunii în regres, respectiv incidenţa art. 2210 (2) - subrogarea asigurătorului.

Pentru aceste motive recurenta-pârâta a solicitat, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

III. Aplicabilitatea dispozitiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a inceput anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform caruia "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

III.1. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilitatii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A. S.A. şi s-a admis în principiu recursul.

IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizand recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că instanţa de recurs este ţinută, potrivit disp. art. 499 C. proc. civ., civ., să analizeze şi să motiveze exclusiv cu privire la motivele de casare invocate şi analiza acestora, însăşi recurenta precizând în răspunsul la întampinare că a formulat o prezentare generală sintetizată a cauzei, prealabilă dezvoltării motivelor de casare invocate, pe care instanţa de recurs urmează a le analiza şi motiva în mod exclusiv.

Ca motive de nelegalitate, recurenta invocă la modul general prevederile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nelegalitatea sentinţei recurate bazându-se, în opinia recurentei, pe faptul că instanţa de apel nu a analizat în mod complet toate apărările B. şi a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material.

În articolul 488 sunt prevazute limitativ motivele de recurs, fiind subliniat faptul că exercitarea controlului are în vedere doar legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în fiecare din cazurile prevăzute.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă, are în vedere situaţia în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Textul arată toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că motivarea lipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie. Este vizata nu numai ipoteza în care lipsesc considerentele hotărârii, dar şi când acestea sunt contradictorii sau nu au legătură cu cauza, deoarece şi această situaţie poate fi calificată ca nemotivare a hotărârii, motivul de recurs vizând atât lipsa motivării, cât şi motivarea inexactă sau insuficientă.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevede obligaţia pentru instanţă de a indica în considerentele hotărârii, obiectul cererii, susţinerile părţilor, pe scurt expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că, în motivarea hotărârii recurate, instanţa de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Situaţia de fapt, stabilită de prima instanţă şi confirmată în apel, a arătat că între pârâtă, în calitate de asigurător, şi societatea C. S.R.L., în calitate de asigurat, s-a încheiat poliţa de asigurare nr. 1446.050, prin care asigurătorul s-a obligat că va despăgubi pe asigurat pentru pierderile suferite din neîncasarea facturilor asigurate. Dreptul la despăgubirile datorate de pârâtă în temeiul acestui contract a fost cesionat de către societatea C. S.R.L. reclamantei din prezenta cauză, potrivit contractului de cesiune de creanţă nr. x/09.03.2015.

Reclamanta a susţinut că riscul asigurat s-a petrecut, iar pârâta trebuie să achite despăgubirile aferente facturilor fiscale nr. x/04.05.2015 (emisă cu privire la F. SRL), nr. 43/04.05.2015 (emisă cu privire la D. SRL) şi nr. 42/04.05.2015 (emisă cu privire la E. SRL). S-a reţinut că, odată îndeplinite condiţiile contractuale, reclamanta are dreptul de a obţine întocmai prestaţia la care pârâta s-a obligat (cf. art. 1270 alin. (1), art. 1516 alin. (1), art. 2199 alin. (1) C. civ.).

Pârâta a susţinut, însă, că în speţă există mai multe motive pentru care cererea nu poate fi primită, fiind incidente prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ. (excepţia de neexecutare a contractului).

Prima instanţă a răspuns punctual tuturor susţinerilor pârâtei, instanţa de apel constatand, la rândul său, că pârâta a reluat în mare parte apărările formulate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, invocand, în plus, chestiuni privind existenţa unui dosar penal în care ar fi implicat un administrator al unuia dintre debitorii care nu şi-au achitat obligaţiile de plată, alături de alte aserţiuni de natură retorică relativ la considerentele instanţei de fond.

Totodată, instanţa de apel, în analiza motivelor de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestuia şi raportat la cerinţele referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti, le-a supus unei analize grupate în funcţie de legătura acestora cu raportul juridic dedus judecăţii.

Astfel, s-a răspuns la criticile referitoare la: suspiciunea unor aspecte privind infracţiunea de spălare de bani prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 656/2002 şi a regulamentului de punere în aplicare a acesteia, precum şi în raport de faptul că în cursul anului 2016 Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2016 a fost sesizat cu rechizitoriul nr. x/2015 din 17.06.2016 emis de Parchetul de pe lângă ICCJ -DIICOT- Biroul Teritorial Neamţ cu privire la un număr de 11 inculpaţi, printre care şi reprezentantul C. S.R.L., H., pentru săvârşirea în perioada 2012-2015 a mai multor infracţiuni; biletele la ordin; lipsa documentelor sanitare, problema contractului de factoring, problema reprezentării legale a S.C. C. S.R.L. şi chestiunea privind existenţa unei activităţi comerciale de 4% într-o zi prin emiterea celor trei facturi; dosarele de daune incomplete prin lipsa unor documente, precum şi la inadvertenţele existente în aceste dosare.

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel a analizat toate nemulţumirile pârâtei faţă de modul în care instanţa de fond a respins apărările sale subsumate excepţiei de neexecutare a contractului, apărări prin care pârâta îţi justifică conduita contractuală, respectiv refuzul de a achita indemnizaţia de asigurare.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Articolul 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului garantează părţilor dreptul la un proces echitabil care presupune, printre altele, şi obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile. O motivare corespunzătoare presupune că instanţa poate să nu răspundă tuturor susţinerilor părţilor, însă este imperativ necesar ca susţinerile esenţiale ale acestora să fie analizate şi să se indice în hotărârea judecătorească motivele pentru care instanţa le-a apreciat ca fiind întemeiate sau neîntemeiate. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare, exigente pe care, in cauza de fata, hotararea instantei de apel le respecta.

În cauza de faţă, Înalta Curte observă că, în analiza sa, instanţa de apel a făcut un examen amanunţit al tuturor elementelor probatorii, dar şi al susţinerilor părţilor pentru a stabili situaţia de fapt din cauză, situaţie ce nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară a recursului. Astfel, se constată că nu exista nicio contradicţie în expunerea argumentelor instanţei de apel, aceasta procedând la examinarea şi interpretarea probatoriului şi, pe cale de consecinţă, la stabilirea situaţiei de fapt. Că recurenta este nemultumiţă de rezultatul acestei analize nu este un motiv suficient care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată, în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Prin urmare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanţa între acestea şi soluţia din decizia instanţei de apel, iar argumentele recurentului vizează aspecte ce ţin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea, de recurentă, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă, însă, cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanta de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Faţă de mecanismul juridic pe care l-a folosit recurenta-pârâtă în cadrul acestui proces, respectiv excepţia de neexecutare a contractului, instanţa de apel a procedat în mod judicios la analiza tuturor motivelor ce au stat la baza refuzului recurentei-pârâte de a-şi îndeplini propriile obligaţii contractuale.

Trebuie menţionat în acest context că invocarea excepţiei de neexecutare a obligaţiilor contractuale (exceptio non adimpleti contractus) necesită întrunirea cumulativă a două categorii de condiţii: privitoare la izvorul obligaţiilor contractuale (obligaţiile părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic şi să fie reciproce şi interdependente, în sensul că ambele părţi au, concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, una faţă de cealaltă) şi privitoare la obligaţiile contractuale neexecutate (obligaţiile părţilor să presupună executarea simultană şi să fie exigibile; neexecutarea obligaţiei din partea cocontractantului nu trebuie să fie consecinţa faptei personale şi directe a celui care invocă excepţia de neexecutare, de natură a-l împiedica în executarea obligaţiei sale şi să fie vorba de o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant).

Excepţia de neexecutare a contractului reprezintă, aşadar, un mijloc de apărare propriu-zisă (de fond), aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, pe care aceasta îl exercită în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

Modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale cu trimitere la probatoriul administrat în cauză, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să poată face obiect de analiză pentru instanţa de recurs. Soluţionarea aspectelor legate de pretinsa neexecutare a contractului a primit o dezlegare corectă din partea ambelor instanţe, bazată pe interpretarea probatoriilor administrate în cauză.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată şi-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greşit de instanţă.

Niciunul din argumentele recurentei-pârâte nu demonstrează încălcarea în orice mod de instanţa de apel a vreunei norme de drept material. Dimpotrivă, criticile graviteaza în jurul aceloraşi suspiciuni invocate în faţa instanţelor de fond, nefiind apte să atragă nelegalitatea hotărârii recurate.

Din această perspectivă, în mod corect s-a reţinut că, faţă de situaţia de fapt stabilită, în cauză sunt incidente prevederile art. 2199 C. civ., care au constituit temeiul de drept al cereriii de chemare în judecată. Conform acestor dispoziţii, în schimbul primei de asigurare plătite de asigurat, în cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul se obligă să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

Prin urmare, reclamanta, în calitate de beneficiar al asigurării, căreia i-a fost cesionat dreptul de a încasa indemnizaţia, a dobândit prin efectul stipulaţiei pentru altul dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1284 alin. (2) C. civ., iar promitentul, respectiv pârâta, poate opune conform art. 1288 C. civ. beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulaţia.

În mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că cesiunea acestei creanţe a fost consimţită expres prin încheierea poliţei de asigurare, nefiind contestată această împrejurare de către pârâtă ca urmare a notificării transmise de reclamantă pentru efectuarea plăţii.

În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 1578 C. civ. cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată. Prin urmare, intimata-reclamantă, în calitate de cesionar al dreptului de a obţine indemnizaţia de asigurare este îndreptăţită să solicite, iar recurenta-pârâtă în calitate de debitor este ţinut să plătească cesionarului, în conformitate cu art. 1578 C. civ., întrucât cesiunea de creanţă a fost expres acceptată în cuprinsul contractului de asigurare.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a analizat în mod concret criticile şi apărările formulate de către B. S.A. BRUXELLES - Sucursala Bucureşti prin raportare la condiţiile de fond, esenţiale particularizate în cuprinsul Poliţei de asigurare din perspectiva examinării primordiale a calificării facturilor notificate ca fiind "facturi asigurate" conform Poliţei de asigurare. Recurenta-pârâtă susţine, în esentă, că instanţa de apel nu a reţinut criticile B. cu privire la realitatea livrării produselor, respectiv realitatea evenimentului asigurat şi a analizat strict din perspectiva intervenirii riscului de neplată a facturilor notificate, nu a făcut distincţie între certitudinea livrării produselor, datei de livrare şi calificarea facturilor ca fiind asigurate conform Poliţei de asigurare şi certitudinea şi scadenţa obligaţiilor de plată aferente facturilor cesionate conform contractului de factoring şi a contractelor de cesiune de creanţă aferente facturilor finanţate si nu a luat în considerare că documentele care lipsesc din dosarele de daună şi suspiciunile rezonabile rezultate cu ocazia analizării cererii de despăgubire, a situaţiei asiguratului şi a clienţilor-debitori ai acestuia pun B. în imposibilitatea de a verifica realitatea efectuării livrării bunurilor care fac obiectul facturilor şi caracterul cert al creanţelor pretinse şi nu a motivat în concret aceste împrejurări. De asemenea, instanţa de apel, susţine recurenta-pârâtă, nu a analizat implicaţiile împrejurărilor de natură sa atragă suspiciuni rezonabile pentru B. cu privire la realitatea evenimentului asigurat, respectiv conivenţa dintre asigurat şi clienţii debitori de a frauda asigurătorul şi implicit, incidenţa asupra valabilităţii asigurării în ceea ce priveşte aceste creanţe/aceşti clienţi-debitori.

Or, toate aceste aspecte vizeaza chestiuni de fapt, ce nu pot fi supuse analizei instantei de recurs, chemata sa verifice doar legalitatea deciziei atacate si nu temeinicia acesteia.

Recurenta-pârâtă consideră, totodată, că instanţa de apel nu a analizat apărările B. din perspectiva incidenţei art. 2203 C. civ., art. 2204 şi a art. 2.1 secţiunea D.1.3 din Poliţa de asigurare, prevederile art. 2199 şi art. 2211 C. civ., precum şi apărarea potrivit căreia cererea de despăgubire este formulată de o persoană ce nu are calitatea de reprezentant legal sau de reprezentant autorizat al asiguratului C., nu a analizat şi nu a dat eficienţă prevederilor exprese de la art. 3 din Anexă şi nu a analizat apărarea pârâtei potrivit căreia asigurătorul s-a aflat în imposibilitatea de a examina şi verifica calificarea facturilor pretinse la plată ca fiind "facturi asigurate" conform condiţiilor de fond prevăzute 1 art. 2.1 din Poliţa de asigurare, ca urmare a lipsei informaţiilor necesare din partea asigurătorului şi nu a analizat cauza prin raportare la temeiul legal indicat, respectiv verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond prevăzute la art. 2.1 din Poliţa de asigurare.

Şi aceste aspecte, în masura în care au fost efectiv supuse analizei instanţei de fond, au primit raspuns punctual. Înalta Curte constată faptul că încă din faţa primei instanţe pârâta a invocat excepţia de neexecutare a contractului şi şi-a circumscris criticile acesteia, critici pe care le-a reluat şi în faţa instanţei de apel şi carora li s-a răspuns în detaliu prin decizia recurată. Or, interpretarea clauzelor contractuale pentru stabilirea voinţei reale a părţilor şi aplicarea acestor clauze reprezintă atributul instanţelor de fond, Înalta Curte reţinand că sunt nefondate şi criticile referitoare la modul în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat contractul, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1267 - 1269 C. civ. privind regulile de interpretare a contractului.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat apărarea principală, incercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate, nefiind dovedit faptul că instanţa de apel ar fi soluţionat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greşitei aplicări a acesteia.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată ca recursul nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. Bruxelles - Sucursala Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1976 din 22 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2021.