Abusiveness of fixed loan arrangement fees and validity of foreign-currency repayment clauses under the monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C.. prin Agent - C. S.R.L. a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x din 16.02.2007, la art. 5.4 şi art. 8.1 (comisionul de acordare de 1.908,8 CHF) şi art. 9.4 (rambursarea ratelor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar), precum şi în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 01.03.2007, la art. 9.1 lit. a) (comisionul de acordare de 2% = 446 CHF) şi art. 11.1 (rambursarea ratelor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar), cu consecinţa declarării nulităţii absolute a clauzelor menţionate anterior, îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul celor două contracte la valoarea de la momentul semnării acestora (2,0805 RON = 1 CHF/la 16.02.2007 şi 2,1040 RON = 1 CHF/la 01.03.2007) şi restituirea sumelor încasate cu titlu de "comision de acordare".

Prin sentinţa civilă nr. 2326/2017 din 12 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesual pasive cu privire la pârâtele B. S.A. si C.., ca neîntemeiate; totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 03.07.2018.

Prin decizia civilă nr. 123 din 21 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis apelul formulat de reclamantă şi a fost anulată sentinţa civilă atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, după casare, pe fondul cererii de chemare în judecată, în ceea ce priveşte capete de cerere referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.4, art. 8.1 şi art. 9.4 din contractul de credit nr. x/16.02.2007 şi art. 9.1 lit. a) şi art. 11.1 din contractul de credit nr. x/01.03.2007, cu invocarea impreviziunii în ceea ce priveşte necesitatea îngheţării cursului de schimb valutar, analizând probele administrate în cauză, Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2795 din data de 02.10.2019, a respins cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, ca neîntemeiată; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. de dosar x/2020

Prin decizia civilă nr. 1493 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă A.; totodată, a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea prezentului recurs.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, în argumentarea recursului, cu referire la capătul de cerere vizând comisionul de acordare, reclamanta susţine, în esenţă, că hotărârea atacată este nemotivată pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanţa neindicând raţionamentul pentru care clauza care stabileşte numai obligaţii pentru debitor şi numai drepturi pentru creditor este apreciată ca fiind de natură a crea/respecta o situaţie "echilibrată" între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurentei, decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000) care impun respectarea cerinţei de transparenţă, în sensul indicării contraprestaţiilor pentru care se încasează comisioanele, întrucât "nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului şi nu din deducţia părţilor sau ale judecătorului" (I. C. civ..J, secţia a II-a civilă, decizia nr. 390 din 13 februarie 2020).

Referitor la capătul doi de cerere, respectiv îngheţarea cursului de schimb valutar pentru soldul actual al creditului, precizează că acesta are ca temei de drept art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea.

Apreciază că şi în cazul acestui capăt de cerere hotărârea atacată este nemotivată, întrucât nu conţine raţionamentul în considerarea căruia instanţa a respins solicitarea expresă de analizare cu caracter obiectiv şi subiectiv necesare aplicării teoriei impreviziunii şi este nelegală, fiind pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor legale (art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea) şi ale Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale, care este parte a ordinii juridice normative.

Conchizând, consideră că instanţa de apel, legal învestită cu rejudecarea capătului doi de cerere (îngheţarea cursului de schimb valutar pentru soldul actual al creditului în considerarea art. 960-970 C. civ. de la 1864 privind impreviziunea), avea îndatorirea să analizeze susţinerile şi probele administrate.

Practic, mai arată recurenta, în cauză instanţele nu au analizat şi nu au reţinut existenţa şi cauzele dezechilibrului reclamat.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând pe fond cauza, admiterea acţiunii, astfel cum a fost precizată.

Intimatele-pârâte au formulat, fiecare, întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; intimata-pârâtă B. S.A. înţelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine că hotărârea atacată este nemotivată pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit motivui de nelegalitate indicat, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, analizând decizia atacată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a răspuns motivelor de apel pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului şi, prin urmare, nu se poate reţine că ar fi omis să se pronunţe asupra acestuia.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut, în sinteză, că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru între părţi, nefiind întemeiate susţinerile apelantei potrivit cărora nu ar exista nicio contraprestaţie din partea băncii pentru aceste comisioane.

Nici criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susţine, în esenţă, că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000) care impun respectarea cerinţei de transparenţă, în sensul indicării contraprestaţiilor pentru care se încasează comisioanele, nu sunt fondate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în speţă, instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

În acest sens, se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de acordare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv analiza setului de documente furnizat de client şi a celor aferente garanţiei; verificarea informaţiilor furnizate şi a istoricului de credite/referinţe de credite ale clientului; verificarea criteriilor de eligibilitate, rezultatul scoringului şi capacitatea de rambursare conform normelor interne ale băncii; luarea deciziei referitoare la cererea de credit pentru persoane fizice, conform legislaţiei in vigoare, normelor BNR, normelor şi procedurilor băncii; pregătirea raportului zilnic de activitate referitor la cererile de credit analizate; managementul de dosare şi arhivarea lor; informarea telefonică a clientului cu privire la aprobarea dosarului de credit;toate activităţile enumerate, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul de credit, au fost desfăşurate de către bancă în vederea acordării creditului.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei menţionate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care valoarea comisioanelor de acordare, precum şi datele scadenţelor au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestor comisioane rezultă cu uşurinţă din denumirea lor, ce include operaţiuni şi costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, aceasta fiind informată chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă.

Înalta Curte reţine că în mod corect s-a apreciat prin decizia recurată că apelanta a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în cuantum fix, de 1.908,8 CHF în cazul contractului de credit ipotecar nr. x/16.02.2007, respectiv de 2% din suma iniţială în cazul contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/01.02.2007.

Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului şi posibilitatea să prevadă consecinţele juridice care rezultă din clauzele contractuale, iar împrejurarea că în cuprinsul contractelor nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că reclamanta nu a avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel a reţinut că, în speţă, clauzele contestate sunt clare şi inteligibile şi că obligaţia de transparenţă presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum a reţinut în mod corect şi Tribunalul.

De asemenea, a reţinut că cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, prezentând o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa şi posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl priveşte (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Faptul că serviciile furnizate în schimbul comisioanelor de acordare nu sunt detaliate în contract nu înseamnă că aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută de art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contract în ansamblul său, astfel cum a statuat CJUE în Hotărârea Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss.

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că prin clauzele referitoare la comisionul de acordare contestate nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În cauză, Înalta Curte reţine că cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Astfel, se constată că interpretarea dată de instanţa de apel noţiunii de transparenţă ce prezintă importanţă în analizarea condiţiei dezechilibrului semnificativ nu aduce atingere înţelesului normei incidente, care are un caracter general şi este conformă şi jurisprudenţei CJUE.

În legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Astfel, se constată că instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi a apreciat că apelanta a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în cuantum fix, reţinând, totodată, că valoarea comisioanelor de acordare, precum şi datele scadenţelor au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestor comisioane rezultă cu uşurinţă din denumirea lor.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, clauza a fost acceptată în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze, apelul reclamantei fiind corect respins sub acest aspect.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta arată că hotărârea atacată este nemotivată, deoarece nu conţine raţionamentul în considerarea căruia instanţa a respins solicitarea expresă de analizare cu caracter obiectiv şi subiectiv necesare aplicării teoriei impreviziunii.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând lipsa unei motivări, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind în realitate argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, nefiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea şi ale Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curţii Constituţionale, care este parte a ordinii juridice normative.

Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Impreviziunea poate fi invocată, ca temei pentru adaptarea contractului, iar izvorul acesteia este determinat, temporal, ulterior încheierii contractului, împrejurările invocate conducând la un dezechilibru contractul legat în mod evident de derularea/executarea contractului.

Ca atare, impreviziunea nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a clauzelor referitoare la riscul valutar, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Referitor la dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, instanţa de apel a reţinut considerentele deciziei C. civ..R nr. 62/2017 privind principiul nominalismului monetar.

Înalta Curte constată că raportul dintre principiul nominalismului monetar şi impreviziune a fost analizat de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 62/07.02.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, prin care a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că Legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituţională în ansamblul său, argumentele acesteia vizând contractele de credit în valută, cum sunt şi contractele de faţă.

În cuprinsul acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că " (…) Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1.584 din C. civ. din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul C. civ., dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui "lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate", respectiv "aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate". Dispoziţiile art. 1578 din C. civ. din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului (…).

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur (paragraful 38).

Obligaţia de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligaţia de a achiziţiona la data scadenţei valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil şi consumptibil - şi de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligaţie este o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul C. civ./art. 1.270 din actualul C. civ. -, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - art. 970 din vechiul C. civ./art. 1.170 din actualul C. civ. - şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reglementează obligaţia esenţială a împrumutatului, ţinând de obiectul principal al contractului (paragraful 40).

Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului (paragraful 41)".

Curtea Constituţională a făcut trimitere la argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 623/2016, potrivit cărora contractul de credit "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...] Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului." (paragrafele 96 şi 98).

Înalta Curte reţine că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În speţă, însă, instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză întrucât priveşte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, iar nu Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, invocată în cadrul litigiului de faţă.

Mai mult, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, întrucât constatarea nulităţii clauzelor contractuale presupune invocarea şi dovedirea unui motiv care exista la momentul încheierii contractului, iar impreviziunea nu reprezintă o împrejurare contemporană încheierii contractului, ci una survenită ulterior, pe parcursul derulării contractului, în mod clar şi evident aceasta nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a clauzelor referitoare la riscul valutar.

În concluzie, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susţin nemotivarea, instanţa de apel efectuând o analiză logico-juridică de sinteză care reflectă răspunsul la toate motivele de apel invocate, iar, pe de altă parte, decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speţă, nefiind fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1493 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2022.