Franchise agreement: refusal to allow third-instance re-examination of contractual price calculation and expert interpretation of buffer stock valuation

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia a II-a civilă la 16.10.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 243.160,11 RON, cu titlu de debit contractual restant, aferent produselor livrate pârâtei în vederea comercializării pe parcursul relaţiei contractuale, constând în gaz petrolier lichefiat (GPL), sumă care să fie actualizată cu rata inflaţiei, la data plăţii efective.

Cu privire la bunurile aflate în custodia/depozitul pârâtei, în principal, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea bunurilor - proprietatea reclamantei, predate pârâtei în temeiul unui raport de custodie derivat din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, respectiv: 816 buc. ambalaje AR, 4114 buc. ambalaje BG, 8 buc. ambalaje compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6.

În subsidiar a solicitat, în măsura în care bunurile nu mai există în materialitatea lor, obligarea pârâtei la plata valorii de înlocuire a acestor bunuri; la plata dobânzii legale aferente debitului principal (valoarea stocului tampon), precum şi a dobânzii legale aferente echivalentului în bani a obligaţiei de restituire a bunurilor date în custodie/folosinţă, începând cu 03.02.2017 (dată de la care pârâta se află în întârziere cu privire la obligaţia de plată a acestui debit) şi până la plata efectivă a debitului restant, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2116 alin. (2), art. 1270, art. 1321, art. 2103, art. 1168, art. 1522, art. 1084, art. 1536 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 38 din 27 martie 2020, Tribunalul Suceava, secţia a II-a civilă a admis, în parte, cererea având ca obiect "acţiune în daune contractuale" formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 243.160,11 RON, cu titlu de debit contractual restant, sumă actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a bunurilor predate acesteia în temeiul contractului de franciză nr. x/03.02.2012, respectiv: 790 buc. butelii AR fără gardă; 4080 buc. butelii BG cu gardă; 8 buc. butelii fibră compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6, sau, în măsura în care bunurile nu mai există în materialitatea lor, a obligat pârâta la plata sumei de 1.052.325,04 RON reprezentând contravaloarea acestor bunuri; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente debitului principal (243.160,11 RON), calculată începând cu 03.02.2017 şi până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente echivalentului în bani a obligaţiei de restituire a bunurilor date în custodie/folosinţă, calculată începând cu 08.05.2017 şi până la plata efectivă a sumei de 1.052.325,04 RON; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.468,2 RON reprezentând contravaloare cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.R.L., solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 476 şi art. 479 C. proc. civ., admiterea apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau modificarea în parte a hotărârii, cu consecinţa admiterii doar în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei, în sensul de a se dispune:

- în principal, obligarea sa la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă pe zona Bistriţa-Năsăud şi prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii şi de 11 RON pentru ce depăşeşte acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea sa la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 şi 5 ale raportului de expertiză;

- în ambele situaţii: dobânda legală să fie calculată începând cu data rămânerii definitive a deciziei şi până la plata efectivă a sumei.

- în principal, a solicitat înlăturarea obligaţiei de restituire a bunurilor predate în temeiul contractului de franciză nr. x/03.02.2012, ca fiind lipsită de interes şi, în subsidiar, menţinerea obligaţiei de predare a 790 buc. butelii AR fără gardă, 4080 buc. butelii BG cu gardă, 8 buc. butelii fibră compozit, 253 buc. rastele metalice, 253 buc. stingătoare P6, dar prin preluarea lor de către reclamantă de la depozitul său din Lechinţa, str. x, jud. Bistriţa-Năsăud, punctul de lucru, conform prevederilor art. 4.2.9 din contract;

- a solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată stabilite în primul ciclu procesual;

- în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în ambele cicluri procesuale, având în vedere că încă de la momentul notificării sale iniţiale nu s-a opus pretenţiilor reclamantei, însă întinderea obligaţiilor pârâtei trebuia şi putea să fie clarificată pe cale de negociere, care a fost stopată cu rea-credinţă de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 254 din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei B. S.R.L. în sensul că a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată şi, în rejudecare, înlăturată menţiunea din conţinutul dispozitivului referitoare la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente echivalentului bănesc al obligaţiei de restituire a bunurilor solicitate.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate ce nu contravin deciziei.

A fost respinsă cererea intimatei reclamante privitoare la cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu următoarele consecinţe:

A) în principal, casarea în parte a deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, privitor la modalitatea de soluţionare a apelului, în partea ce a vizat cererea de anulare a sentinţei Tribunalului Suceava vizând obligaţia recurentei de a achita reclamantei suma de 243.160,11 RON şi spezele aferente acestei sume, iar pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie să fie trimis dosarul spre rejudecare unui alt tribunal, raportat şi la îndeplinirea în cauză a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

B) în subsidiar, casarea deciziei atacate, în partea privitoare la respingerea apelului recurentei vizând cererea de schimbare în parte a sentinţei şi, rejudecând cauza în fond, după casare, admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată a reclamantei şi: - în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă pe zona Bistriţa-Năsăud şi prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii şi de 11 RON pentru ce depăşeşte acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 şi 5 ale raportului de expertiză.

- în ambele situaţii: dobânda legală să fie calculată începând cu data rămânerii definitive a deciziei şi până la plata efectivă a sumei.

- în baza dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., în eventualitatea adoptării soluţiei de casare cu reţinerea cauzei spre rejudecare, solicită obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în toate ciclurile procesuale.

Pentru început, recurenta face o scurtă descriere a stării de fapt care a creat raportul litigios, astfel cum apreciază că reiese din cele două hotărâri pronunţate şi din probele administrate.

Arată recurenta că solicită casarea în parte a deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, privitor la modalitatea de soluţionare a apelului său, în partea ce a vizat cererea de anulare a sentinţei Tribunalului Suceava vizând obligaţia recurentei de a achita reclamantei suma de 243.160,11 RON şi spezele aferente acestei sume şi trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, arată că, în motivarea deciziei, la pag. 20-21 din decizie, apelul recurentei-pârâte este analizat sub două aspecte, indicate de instanţa de apel ca fiind "primul motiv de apel", respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 243.160,11 RON şi cel "de-al doilea motiv de apel", constând în obligarea pârâtei de a restitui reclamantei bunurile ce au făcut obiectul contractului de franciză.

În primul rând, solicită să se observe faptul că recurenta a solicitat, prin motivele de apel, nu doar schimbarea în parte a sentinţei, ci şi anularea acesteia, aspect neobservat de instanţa de apel şi neanalizat prin decizia pronunţată.

Arată că motivele cererii de anulare a sentinţei primei instanţe se subsumau unei nepronunţări a acestei instanţe asupra faptului că preţul la plata căruia a fost obligată recurenta s-a stabilit fără a se observa apărările recurentei-pârâte, respectiv că valoarea debitului restant reprezintă un stoc cantitativ şi valoric care a fost livrat recurentei la începutul perioadei contractuale, adică în anul 2013 şi care a fost înlocuit continuu de reclamantă, pe măsura vânzării produsului către clienţii finali ai recurentei şi că nu poate fi obligată la plata sumelor raportat la preţul gazului din 2013, când s-a constituit stocul tampon din care a efectuat vânzările, ci raportat la data când obligaţia de achitare a stocului a devenit exigibilă, respectiv expirarea contractului la 3 februarie 2017.

În continuare, recurenta reia motivele din memoriul de apel pentru care a solicitat anularea sentinţei primei instanţe şi menţionează că, în decizia atacată, deşi cauza a fost rejudecată, se regăsesc aceleaşi trimiteri la lucrarea de expertiză, fără a se analiza şi înlătura apărările recurentei. Învederează recurenta-pârâtă că instanţa nu este legată de concluziile raportului de expertiză, dar, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când instanţa reţine ca fiind convingătoare anumite concluzii ale expertului, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lor.

Menţionează că prima instanţă a reţinut că obligaţia de plată s-a născut la data expirării contractului, 03.02.2017, raportat la data exigibilităţii obligaţiei de plată, în acest sens fiind şi dispoziţiile legale cuprinse în art. 1644 alin. (2) C. civ., pe care le redă. Or, stabilirea preţului la nivelul anului 2013, când recurenta nu avea o obligaţie de plată către reclamantă, nu este legală, preţul devenind exigibil abia la data încetării contractului, 03.02.2017.

Subliniază recurenta faptul că emiterea facturilor fiscale la nivelul anului 2013 nu semnifică stabilirea preţului gazului la nivelul acestui an, deoarece furnizarea gazului către recurentă a continuat pe durata a 4 ani, timp în care preţul a fluctuat în funcţie de preţul pieţei, existând nenumărate anexe de modificare a preţului contractului.

Susţine că ar fi nelegal să fie obligată să achite un preţ stabilit în 2013, în condiţiile în care au existat anexe de modificare a preţului, ultima fiind redată chiar în lucrarea de expertiză (anexa nr. 4a). Totodată, arată că este contrară contractului şi obligarea recurentei să achite un preţ al gazului stabilit în anul 2013, care a fost vândut în 2013 şi plătit pe măsura vânzării în 2013, care are un prag superior preţului gazului vândut în 2016, preţ care ar fi trebuit să fie achitat de recurentă la încetarea contractului survenită de drept, în 03.02.2017.

Arată recurenta că instanţa de apel, în mod identic cu prima instanţă, se raportează exclusiv la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, când stabileşte întinderea obligaţiei de plată, fără a analiza problema preţului custodiei raportat la susţinerile recurentei, respectiv că preţul gazului lichefiat nu poate fi cel din 2013, cât timp preţul a suferit modificări pe parcursul celor 4 ani de colaborare.

În continuare, recurenta învederează că instanţa de apel nu a analizat deloc chestiunea de drept a stabilirii preţului contractual, deoarece, nu trebuie pus semn de egalitate între emiterea facturii fiscale şi întinderea unei obligaţii de plată, între cele două noţiuni fiind diferenţe evidente, reclamanta emiţând facturile fiscale de la sine putere, la nivelul anului 2013, dar datoria ar fi devenit exigibilă în 2017, când preţurile practicate între părţi erau altele. Contractul încheiat între părţi distinge raportat la aceasta, sens în care menţionează că între părţi există anexe de modificare a preţului în timpul colaborării, expuse şi de expertul contabil în anexa nr. 4.a) la raportul de expertiză.

Prin urmare, plecând de la premisa că încetarea de drept a contractului de franciză a avut loc la 03.02.2017, şi preţul stocului tampon trebuie raportat la ultima modificare de preţ avută între părţi, nu la facturile emise în anul 2013.

În continuare, recurenta arată care era preţul gazului practicat în trimestrul IV 2013 şi care era preţul gazului practicat în 2017, când a încetat contractul. Totodată evidenţiază o diferenţă de calcul între raportul de expertiză şi preţul determinat de recurentă prin calcule proprii.

Conchide recurenta că cele învederate anterior nu au făcut obiectul analizei nici a instanţei de apel, nici a primei instanţe, ambele instanţe rezumându-se a face trimitere la concluziile raportului de expertiză, fără a explica şi arăta în ce măsură argumentele recurentei privitoare la modul de stabilire a preţului contractului sunt valide sau nu.

Faptul că nu s-a exercitat un real control de legalitate de către instanţa de apel reiese şi din faptul că această instanţă nu ar fi observat nici solicitarea recurentei în probaţiune, realizată prin cererea de apel, prin care a cerut ca, în temeiul dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., să se pună în vedere reclamantei să comunice un exemplar al contractului încheiat cu C..

În acest sens, recurenta arată că, la primul termen de judecată din 10 septembrie 2020, instanţa de apel a calculat diferenţa aferentă taxei judiciare de timbru, iar la următorul termen de judecată, din 08.10.2020, a rămas în pronunţare, fără a mai pune în discuţie cererea recurentei, pe care nu ar fi observat-o, cum nu ar fi observat nici celelalte argumente invocate prin cererea de apel.

În speţă, asupra acestor argumente nici instanţa de fond nu ar fi realizat o analiză reală, fiind incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., astfel că soluţia care se impune faţă de prevederile art. 497 C. proc. civ. este, în opinia recurentei, cea de casare în parte a sentinţei Tribunalului Suceava.

În speţă, instanţa de apel, deşi a rejudecat atât chestiunea stabilirii, cât şi a modului de formare al preţului, nu a făcut o analiză efectivă a problemei de drept, ci s-a rezumat la copierea unor concluzii ale expertului fără vreo legătură cu cele invocate de recurentă, în mod identic cu prima instanţă.

Învederează recurenta că, în virtutea efectului devolutiv al apelului, fiind rejudecată cauza în limitele indicate expres de recurentă, care impuneau analiza instanţei asupra modului de stabilire a preţului contractual, instanţa de apel era obligată să analizeze cele invocate de recurentă, nu doar să se rezume la calculul expertului.

În cauză, apreciază recurenta că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece lipseşte motivarea soluţiei, aceasta fiind superficială, instanţa de apel rezumându-se să copieze paragrafe din considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate prin apel.

În subsidiar, în eventualitatea în care instanţa de recurs consideră că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, recurenta solicită casarea deciziei atacate, ca fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în partea privitoare la respingerea apelului său vizând cererea de schimbare, în parte, a sentinţei şi păstrarea soluţiei tribunalului de obligare a recurentei la plata sumei de 243.160,11 RON, şi, rejudecând în cauza în fond, după casare, să se dispună admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată a reclamantei şi: - în principal, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 96.420,55 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă pe zona Bistriţa-Năsăud şi prin aplicarea reducerii comerciale prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, de 10 RON la primele 4.000 de butelii şi de 11 RON pentru ce depăşeşte acest număr;

- în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 124.551,97 RON, prin raportare la preţul practicat de reclamantă conform contractului de franciză nr. x/03.02.2012 la data încetării lui, 03.02.2017, respectiv suma de 167.291,97 RON, la care să fie aplicată reducerea comercială prevăzută de art. 5.3.1 din contractul de franciză nr. x/03.02.2012, calculată de experta contabilă la valoarea de 42.740 RON, sub obiectivele 4 şi 5 ale raportului de expertiză.

- în ambele situaţii, dobânda legală să fie calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă a sumei.

Din acest punct de vedere arată că suma indicată de reclamantă în facturile fiscale emise, reluată de experta contabilă şi copiată de instanţa de apel şi de prima instanţă în hotărâre, în cuantum de 243.160,11 RON, nu este corectă şi nu reprezintă o sumă acceptată de recurentă la plată, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, fără a analiza susţinerile recurentei, reţinând în mod eronat că aceasta este suma datorată de recurenta-pârâtă, deoarece era indicată în raportul de expertiză contabilă.

Susţine recurenta că au fost încălcate normele de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1768 C. civ., potrivit cărora preţul este cel prevăzut de părţi în contract, astfel că, pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, instanţa trebuia să analizeze modul de formare a preţului potrivit voinţei reale a părţilor şi modalităţii lui convenţionale reglementate, nu doar să verifice din perspectivă matematică contabilă dacă cifrele înscrise pe facturi corespund cu calculele expertului.

Arată recurenta că, pentru a stabili în cauză care este preţul la care poate fi obligată, instanţa trebuia să aplice normele cuprinse în art. 2.3 din contract, potrivit cărora preţul este acela la care "francizorul livrează produsul beneficiarului". Or, arată recurenta, înseamnă că nu se poate ca instanţa să se raporteze la livrările din anul 2013 deoarece acel gaz a fost deja vândut chiar în acel an, ci la nivelul anului 2016, când s-a livrat gazul al cărui preţ se solicită, raportat la data expirării contractului din februarie 2017.

Recurenta susţine că a invocat faptul că stabilirea preţului se face prin raportare la două elemente importante: numărul de încărcături deţinute de recurentă în custodie la data încetării contractului din 03.02.2017 şi numărul de kg GPL aferent acestor încărcături, care este preţul de franciză pentru zona Bistriţa-Năsăud, din care să fie scăzută reducerea de natură comercială de 10 RON la primele 4.000 de butelii şi de 11 RON pentru ce depăşeşte această cantitate.

Recurenta înţelege să redea cantităţile de butelii pe care le avea în custodie, conform anexelor încheiate la contractul de franciză, precizând că numărul de butelii indicat de reclamantă este incorect şi neconform cu înscrisul întocmit chiar de aceasta. Prin urmare, apreciază că i s-a solicitat în plus contravaloarea a 582 kg gaz GPL, fără ca această cantitate de gaz să îi fi fost livrată vreodată.

Arată că acest lucru derivă din faptul că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe facturile fiscale emise în anul 2013, iar expertul contabil a efectuat o analiză exclusiv raportat la acest aspect, raţionament însuşit în mod eronat de prima instanţă, deoarece preţul trebuie stabilit raportat la componenţa efectivă a custodiei din 2017, nu raportat la anumite facturi fiscale emise în 2013 pentru o serie de butelii care nu mai corespund stocului faptic şi pentru care preţurile diferă semnificativ. Apreciază că instanţa de apel nu explică în niciun fel de ce a înlăturat aceste argumente.

Sub un alt aspect, susţine că, tot în legătură cu preţul datorat, a mai sesizat instanţa cu privire la aplicarea reducerii comerciale conform contractului de franciză întocmit, însă şi această problemă a fost soluţionată nelegal.

În acest sens recurentă redă prevederile art. 5.3.1. din contract şi răspunsul comunicat reclamantei în luna ianuarie 2018. Susţine că preţul pe zona Bistriţa-Năsăud l-a dovedit prin facturile depuse la anexa 3 a poziţiei procesuale depuse în faţa primei instanţe.

Pornind de la dispoziţiile contractuale amintite, recurenta a expus propriul calcul cu privire la valoarea preţului contractual, concluzionând că totalul obligaţiei de plată ar fi de 96.420,55 RON (80.350,46+TVA 20%) şi nicidecum de 243.160,11 RON, cât s-a reţinut în hotărârea primei instanţe.

Mai arată că, sub aspectul preţului stabilit pe zona Bistriţa-Năsăud, instanţa de apel ar fi copiat concluziile reiterate de expertul contabil în lucrarea de expertiză, aserţiunile privind diferenţele dintre cele două contracte, cel dintre părţi şi cel încheiat de reclamantă cu C. nefiind urmarea dezlegării date de instanţă, ci concluziile din pag. 9-10 a lucrării de expertiză.

Menţionează recurenta că aserţiunile instanţei precum că C. S.R.L. îşi desfăşoară activitatea pe raza judeţelor Suceava şi Botoşani nu este adevărată, această societate desfăşurându-şi activitatea şi pe raza judeţului Bistriţa-Năsăud şi făcând concurenţă neloială recurentei din cauza preţurilor preferenţiale practicate de reclamantă.

Mai solicită să se observe prevederile contractului de franciză, care stipulează în mod expres că preţul este stabilit de francizor pe zone.

Arată că instanţa a făcut o analiză care excede prevederilor contractului deoarece articolul indicat nu stipulează că preţul se stabileşte în funcţie de contractul de franciză, că trebuie să fie similar, ci că este un preţ tip/zonă.

În continuare recurenta evocă dispoziţiile art. 1266 C. civ. privind interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor. Arată că, deşi reclamanta poate susţine orice, inclusiv că C. nu a făcut vânzări pe zona judeţului în care activa recurenta, sensul în care contractul de franciză a fost reglementat, de a stabili un preţ de listă corect/zonă, trebuie să fie interpretat în contextul în care a fost încheiat.

Redă recurenta şi dispoziţiile art. 1268 alin. (2) şi (3) C. civ.

Nu în ultimul rând, se solicită se avea în vedere şi că, prin decizia atacată s-a păstrat obligaţia recurentei de a achita dobânda legală de la data încetării contractului, cu nerespectarea normei de drept material din art. 1489 C. civ., potrivit căruia dobânzile care nu sunt stabilite contractual, atunci când sunt cerute în instanţă, vor curge de la data cererii de chemare judecată.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 01.03.2021 .

La 01.04.2021, cu respectarea termenului legal, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 13.05.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19.10.2021, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 293 C. proc. civ., întrucât nu ar fi pus în vedere reclamantei să comunice pârâtei-recurente un exemplar al contractului încheiat cu societatea C., pentru ca aceasta să-şi exprime un punct de vedere, încălcând, totodată, dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

Critica astfel formulată, subscrisă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează pronunţarea hotărârii cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ., "(1) când partea învederează că partea adversă deţine un înscris probatoriu, referitor la proces, instanţa poate ordona înfăţişarea lui; (2) cererea de înfăţişare va fi admisă, dacă înscrisul este comun părţilor din proces, dacă însăşi partea adversă s-a referit în proces la acest înscris sau dacă, după lege, ea este obligată să înfăţişeze înscrisul".

Prin urmare, în ipoteza deţinerii înscrisului probatoriu de către partea adversă celei care învederează acest fapt, instanţa poate, la cerere, să ordone înfăţişarea înscrisului.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic şi practic, instanţa supremă reţine că, în cauză, prin încheierea din 17 martie 2020, prima instanţă a pus în vedere reclamantei să comunice la dosar contractul încheiat între reclamantă şi C. S.R.L., respectiv contractul de franciză nr. x/18.06.2013, obligaţie care a fost îndeplinită, sens în care se constată că înscrisul se găseşte la dosar tribunal.

În consecinţă, în condiţiile în care înscrisul se afla deja la dosar, nefiind în posesia părţii adverse, nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 293 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă iar părţile au obligaţia să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului. Prin urmare, fiind depus la dosar, înscrisul putea fi consultat de parte sau de reprezentantul ei convenţional, lipsa de diligenţă a părţii neputând fi acoperită de principiul dreptului la apărare.

Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că recurenta nici nu a contestat existenţa înscrisului la dosar iar solicitarea acesteia de comunicare a unui exemplar de pe înscris nu se circumscrie unei veritabile cereri în probaţiune în sensul art. 250 C. proc. civ., recurenta nearătând, nici oral, nici în cuprinsul cererii de apel, care este teza probatorie pentru care solicită administrarea probei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cu privire la solicitarea de anulare a sentinţei primei instanţe, formulată prin cererea de apel, precum şi că instanţa de apel nu a analizat şi nu a înlăturat criticile recurentei privind stabilirea preţului contractual, bazându-şi soluţia pe concluziile raportului de expertiză.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul logico-juridic pentru care a reţinut soldul final al facturilor neachitate de către pârâtă către reclamantă ca fiind de 243.169,11 RON.

Motivele pentru care instanţa de apel poate anula hotărârea primei instanţe sunt prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora, în cazul în care se constată că în mod greşit prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Raportat la aceste dispoziţii, instanţa supremă constată, în primul rând, faptul că sentinţa primei instanţe a fost pronunţată cu evocarea fondului, iar în al doilea rând, că recurenta nici nu a invocat prin cererea de apel critici referitoare la sentinţa primei instanţe care să atragă pronunţarea unei soluţii de anulare, astfel că nu justifică o vătămare din acest punct de vedere.

În plus, cercetând memoriul de apel, instanţa de recurs constată că recurenta-pârâtă nu şi-a structurat motivele astfel încât să rezulte cu exactitate criticile aferente solicitării de anulare, respectiv solicitării de modificare a sentinţei primei instanţe.

Astfel, în virtutea efectului devolutiv prevăzut de art. 476 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a analizat sentinţa atacată în raport de criticile recurentei-pârâte, realizând o nouă verificare atât a mecanismului contractual cât şi a modului de administrare a probelor din prima etapă procesuală, respectiv a probei cu expertiza contabilă judiciară, concluzionând că suma de 243.169,11 RON a fost corect calculată de expert.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Instanţa supremă reţine că majoritatea susţinerilor recurentei-pârâte din memoriul de recurs, privind înlocuirea permanentă a stocului în perioada 2013-2017, necesitatea stabilirii preţului la nivelul anului 2017, aplicarea unei reduceri comerciale şi aplicarea clauzelor unui contract încheiat de reclamantă cu un terţ, reprezintă o reluare a argumentelor expuse în faţa celor două instanţe anterioare, recurenta urmărind, în realitate, reanalizarea şi reinterpretarea probatoriului, prin devoluţiunea integrală a fondului pretenţiilor solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu ignorarea faptului că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

Faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe asupra primului capăt de cerere, în mod contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de recurs, criticile recurentei nefiind structurate juridic astfel încât să poată fi încadrate în cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce priveşte criticile subsumate de recurentă punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1769, art. 1266 şi art. 1268 C. civ. au fost invocate formal, întrucât, în realitate, recurenta nu critică modul de aplicare a respectivelor norme de drept material, ci urmăreşte interpretarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 2.3 şi art. 5.3.1 din contractul de franciză, referitoare la preţul contractului, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de cele două instanţe anterioare, cu privire la naşterea obligaţiei de plată, preţul aplicabil şi întinderea obligaţiei de restituire.

De altfel, instanţa de recurs constată că, deşi atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au reţinut că, pentru stabilirea soldului final al facturilor neachitate, expertul a luat în considerare extrasul de cont semnat de ambele părţi şi facturile fiscale emise şi acceptate, recurenta nu a contestat acest aspect, însă a încercat să determine, prin reinterpretarea clauzelor contractuale şi a comunicărilor dintre părţi, aplicarea unui alt mecanism de calcul şi o altă valoare a debitului datorat reclamantei.

Însă aceste critici vizează aspecte factuale ale cauzei, care nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, în care se urmăreşte, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţei devolutive.

Critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1489 C. civ. nu poate fi analizată, întrucât a fost invocată pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, instanţa de recurs constată că, deşi, prin motivele de apel, recurenta a criticat soluţia primei instanţe privind obligarea sa la plata dobânzii legale aferente debitului principal, critica a fost întemeiată pe argumente privind scadenţa obligaţiei de plată şi pe faptul că dobânda legală ar putea fi acordată de la data rămânerii definitive a deciziei din apel, iar nu pe dispoziţiile art. 1489 C. civ., care, potrivit alin. (2) teza finală, se referă la curgerea dobânzilor la dobânzile scadente, când nu sunt prevăzute de lege sau contract, numai de la data cererii de chemare în judecată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.748,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 254 din 08 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 3.748,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 martie 2022.