Standing timber sales contract: nullity of extraordinary appeal for lack of valid grounds of cassation

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, e contencios administrativ şi fiscal, la 25.02.202, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- rezilierea contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior nr. 243 din 05.12.2017 încheiat între reclamantă şi pârâtă, cu consecinţa anularii facturilor nr. x/04.04.2009, nr. y/25.04.2019 şi nr. 5078/12.04.2019, pentru neexecutarea din partea pârâtei în mod culpabil a obligaţiilor contractuale;

- obligarea pârâtei la restituirea garanţiei aferentă contractului nr. x din 05.12.2017, în sumă de 29.073 RON;

- obligarea pârâtei la restituirea cauţiunii aferentă contractului nr. x din 05.12.2017, în valoare de 47.397,80 RON;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 105.630,70 RON, pe care pârâta i-a reţinut-o cu nerespectarea legii, dar şi cu încălcarea contractului;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, calculate conform dispoziţiilor art. 9.3.2. din contract şi conform facturii nr. x/25.01.2020, în sumă de 42.658,02 RON;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin încheierea din 07.09.2020, instanţa a dispus respingerea probei cu expertiza tehnică în domeniul silvic, solicitată de reclamantă.

Tribunalul a pronunţat în cauză sentinţa civilă nr. 413/21.09.2020, prin care a respins acţiunea reclamantei.

Împotriva sentinţei civile nr. 413/21.09.2020 şi a încheierii de şedinţă din data de 07.09.2020 a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând în principal, casarea acestora şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, pentru a nu fi private părţile de un grad de jurisdicţie; în subsidiar, a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii, în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva - prin Direcţia Silvică Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 413/21.09.2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2020, având ca obiect rezoluţiune contract şi pretenţii.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a admis, în parte, acţiunea reclamantei şi, în consecinţă:

- s-a dispus rezoluţiunea, din culpa pârâtei Regia Naţională a Pădurilor-Romsilva - prin Direcţia Silvică Caraş-Severin, a contractului de vânzare-cumpărarea a masei lemnoase pe picior nr. 243/05.12.2017;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a garanţiei de 29.073 RON;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a cauţiunii de 47.397,80 RON;

- a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 105.630,70 RON - aferentă facturilor nr. x/04.04.2019 şi nr. y/25.04.2019.

S-au menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate.

S-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva încheierii de şedinţă din data de 07.09.2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2020 şi s-a luat act de faptul că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, pârâta REGIA NAŢIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECŢIA SILVICĂ CARAŞ-SEVERIN a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de apel formulate de reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, sens în care recurenta-pârâtă a învederat că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1516 C. civ., precum şi cu încălcarea art. 1270 C. civ., deoarece instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile contractului nr. x/2017.

Recurenta apreciază că, în mod eronat, Curtea de Apel Timişoara a dat eficienţă prevederilor art. 1516 C. civ. şi a recunoscut dreptul reclamantei de a cere rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017, având în vedere că acest contract nu mai era în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, fiind reziliat prin hotărârea de reziliere adoptată de Comitetul Director al Direcţiei silvice la 13.03.2020, această hotărâre nefiind contestată de către reclamanta-cumpărătoare.

De asemenea, arată că, inclusiv prin concluziile scrise depuse în apel, a precizat faptul că Direcţia silvică a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare masă lemnoasă nr. 243/2037 din vina cumpărătoarei, cu pierderea garanţiei, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de valorificare a masei lemnoase din fondul forestier proprietate publică aprobat prin H.G. nr. 715/2017, iar cumpărătoarea A. S.R.L. nu a contestat niciodată hotărârea Comitetului Director.

În plus, ca urmare a rezilierii contractului, garanţia depusă de cumpărătoare a fost înregistrată ca venit la recurenta vânzătoare, sens în care susţine că instanţa de apel a obligat-o în mod greşit la restituirea acestei garanţii către societatea reclamantă.

În continuare, învederează că, prin decizia recurată, analizând maniera de executare de către părţi a obligaţiilor contractuale asumate, instanţa de apel a constatat că predarea masei lemnoase din partida 358 - ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2017 - s-a realizat etapizat pe postaţe, iar nu dintr-o dată.

S-au avut în vedere procesele-verbale de predare a masei lemnoase spre exploatare, depuse la dosarul cauzei, din care rezultă că a fost predat spre exploatare cumpărătoarei A. S.R.L. un volum de 2.450 mc, după cum urmează: prin procesul-verbal nr. x/13.04.2018, a fost predată spre exploatare postaţa I în volum de 700 mc, prin procesul-verbal nr. x/28.09.2018, a fost predată spre exploatare postaţa II în volum de 350 mc, iar prin procesul-verbal din 19.11.2018, au fost predate postaţele III şi IV în volum de 1,400 mc.

După părerea recurentei, instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de faptul că, prin procesul-verbal nr. x/13.04.2019, a fost predat către cumpărătoare întreg volumul de masă lemnoasă din partida 358, respectiv volumul total de 3524 mc, astfel cum s-a consemnat expres în procesul-verbal. Odată cu predarea parchetului, la 13.04.2019, a fost predată şi postaţa I din partida 358, în volum de 700 mc.

Ca atare, învederează că, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că reclamantei nu i s-a predat întreg volumul de masă lemnoasă, ignorând aspectele consemnate în procesul-verbal de predare-primire nr. x/13.04.2019, prin care a fost predat volumul total de 3524 mc, dar, în acelaşi timp, au fost ignorate şi prevederile contractului încheiat între părţi.

Deşi a citat prevederile art. 8.1.2 lit. a) din contractul nr. x/2017, care se referă la exploatarea masei lemnoase pe postaţe, condiţionat de plata sau asigurarea plăţii acesteia, instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de prevederea din acelaşi articol referitoare la predarea-primirea partidei (art. 8.1.2. din contract prevede că vânzătorul predă partida spre exploatare, iar predarea-primirea se face pe bază de proces-verbal semnat de titularul autorizaţiei de exploatare sau de reprezentantul împuternicit al acestuia).

Situaţia de fapt care reiese din probele administrate în cauză trebuie corelată şi cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, care stabilesc faptul că titularii autorizaţiilor de exploatare răspund pe toată durata exploatării pentru prejudiciile produse în cuprinsul parchetului, rezultând din aceasta că predarea-primirea întregului parchet destinat exploatării are loc, la începerea procesului de exploatare, pentru responsabilizarea titularilor autorizaţiilor cu privire la respectarea regulilor de exploatare.

Curtea de Apel Timişoara ar fi stabilit în mod greşit că ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 1516 C. civ., în sensul că reclamanta A. S.R.L. ar fi îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului nr. x/2017, justificat de presupusa nerespectare a obligaţiei recurentei de predare a masei lemnoase pe picior spre exploatare. Direcţia silvică a predat parchetul prin procesul-verbal din 13.04.2019, iar ultima postaţă nu a fost predată, deoarece reclamanta nu a achitat sau garantat plata masei lemnoase din ultima postată, conform contractului.

Recurenta susţine că, prin decizia civilă recurată, Curtea de Apel Timişoara a stabilit o altă situaţie de fapt decât cea care a fost convenită de părţi prin contractul nr. x/2017, făcând în acest fel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

Menţionează autoarea căii de atac că, potrivit eşalonărilor dintre părţi, a fost emisă factura nr. x/04.04.2019, pentru valoarea a 574 mc eşalonaţi la tăiere în luna martie 2019, valoarea facturii fiind de 154.406 RON. Facturarea s-a realizat în baza art. 5.2. din contract, care prevede că factura se emite înainte de predarea spre exploatare, urmând ca predarea să aibă loc după plata sau asigurarea plăţii, cu instrumente de plată.

Decizia civilă nr. 380/A/29.06.2021 a Curţii de Apel Timişoara a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., care dau putere de lege convenţiilor legal încheiate între părţi, instanţa ignorând faptul că, potrivit anexelor la contract, masa lemnoasă din partida 358 a fost eşalonată la tăiere şi plată, iniţial în 6 postaţe, însă, ulterior, prin convenţia părţilor, s-a stabilit altă eşalonare în 5 postaţe.

Instanţa de apel ar fi stabilit în mod cu totul greşit că facturile nr. x/2019 şi nr. y/2019 au fost emise pentru masa lemnoasă care nu ar trebui achitată, pentru că nu a fost predată spre exploatare, ignorându-se faptul că masa lemnoasă a fost tăiată efectiv de reclamantă, pe picior rămânând doar un stoc de 314 mc, conform inventarului masei lemnoase (anexa 5).

În concluzie, susţine că instanţa ar fi reţinut în mod greşit culpa recurentei în executarea contractului, prin nepredarea celor 1.074 mc către reclamantă, şi ar fi făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1516 C. civ., obligând recurenta la restituirea garanţiei şi a cauţiunii către reclamantă, deşi reclamanta a fost de acord să achite valoarea masei lemnoase cu cauţiunea depusă la ocolul silvic; pe de altă parte, aceasta a pierdut garanţia la rezilierea contractului dispusă de direcţia silvică în 13.03.2020, măsura rezilierii nefiind contestată de cumpărătoare.

În plus, recurenta a fost obligată la restituirea către reclamantă a contravalorii facturilor nr. x/2019 şi nr. y/2019, fără a se ţine seama de faptul că aceste facturi au fost emise pentru masa lemnoasă exploatată de A. S.R.L., de care reclamanta a beneficiat efectiv şi pe care, conform art. 8.2.4 din contractul nr. x/2017, trebuia să o achite.

Contrar motivării instanţei de apel, învederează că cele două facturi nu au fost achitate în avans de reclamantă, cu toate că art. 5.2 din contract prevede că "vânzătorul va emite înainte de predarea postaţei spre exploatare factura pentru cantitatea de masă lemnoasă eşalonată la tăiere, iar predarea masei lemnoase spre exploatare se va face numai după ce cumpărătorul plăteşte contravaloarea acesteia sau depune instrumente de plată cu scadenţă la maxim 20 de zile, conform prevederilor prezentului contract".

Mai arată că cele două facturi cu valoarea totală de 204.440 RON au fost achitate în tranşe, reclamanta A. S.R.L. dându-şi acordul scris pentru folosirea cauţiunii în vederea achitării datoriei, conform adresei nr. x/08.02.2021 (anexa 6), ulterioară formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, obligarea recurentei la restituirea cauţiunii s-a dispus fără a se ţine seama de voinţa cumpărătoarei de a-şi achita datoria prin folosirea cauţiunii.

În continuare, menţionează că instanţa de apel a mai reţinut prin decizia pronunţată în cauză că, deşi revenea recurentei vânzătoare obligaţia contractuală fermă de întreţinere, în stare de exploatare, a drumurilor forestiere, această obligaţie nu a fost respectată, dovadă fiind atât adresele reclamantei, cât şi procesele-verbale de calamitate, care atestă caracterul impracticabil al drumurilor forestiere.

Însă, învederează că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că au existat situaţii de forţă majoră, fiind încheiate între părţi procese-verbale de constatare a factorilor climatici care împiedică desfăşurarea normală a procesului de exploatare a masei lemnoase: procesele-verbale nr. x/02.03.2018, nr. y/19.10.2018, nr. z/17.12.2018, nr. w/29.03.2019 şi nr. 4659/13.09.2019.

Cu alte cuvinte, atât timp cât reclamanta a semnat procesele-verbale de calamitate, confirmând existenţa situaţiilor de forţă majoră, în mod greşit instanţa de apel a stabilit că aceasta ar fi îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului din culpa vânzătorului. Situaţiile de calamitate exclud culpa părţilor, neîndeplinirea obligaţiilor întocmai şi la termen fiind determinată, în astfel de cazuri, de evenimente imprevizibile şi de neînlăturat, extrinseci voinţei părţilor.

Potrivit art. 10.6 din contractul nr. x/2017, forţa majoră exonerează părţile contractante de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, pe toată perioada cât aceasta acţionează, întrucât executarea contractului este suspendată pe perioada forţei majore (art. 10.7 din contract).

Instanţa de apel ar fi ignorat faptul că, prin art. 10.8 din contractul nr. x/2017, s-a stabilit că niciuna dintre părţile contractante nu răspunde de neexecutarea la termen sau/şi de executarea în mod necorespunzător - total sau parţial - a oricărei obligaţii care îi revine potrivit contractului, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei respective a fost cauzată de forţa majoră.

Conchide recurenta arătând că, făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., raportat la clauzele contractului nr. x/2017, instanţa, în mod nelegal şi netemeinic ar fi arătat că semnarea proceselor-verbale de calamitate de către reclamantă nu reprezintă un impediment pentru rezoluţiunea contractului din culpa recurentei vânzătoare, pentru nerespectarea obligaţiei de predare a masei lemnoase şi de întreţinere a drumurilor forestiere.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel nu ar fi ţinut seama de faptul că, prin semnarea proceselor-verbale de calamitate, reclamanta a fost de acord ca exploatarea masei lemnoase să se facă la alte termene, decât cele stabilite iniţial, operând suspendarea contractului prin acordul părţilor, astfel că nu se poate invoca neîndeplinirea obligaţiilor de către vânzător, pentru ca reclamanta să obţină rezoluţiunea contractului.

Pe de altă parte, cu procesele-verbale de recepţie nr. x şi nr. 5978/13.11.2019 recurenta consideră că a dovedit că a efectuat lucrări de reparaţii şi întreţinere a drumurilor forestiere Izvorul Sârbului şi Axial Valea Mehadica.

În concluzie, apreciază că instanţa de apel a stabilit în mod greşit că ar fi incidente în cauză dispoziţiile art. 1516 C. civ., care ar justifica rezoluţiunea contractului nr. x/2017 din culpa recurentei, pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare spre exploatare a celor 1074 mc şi pentru nerespectarea obligaţiei de asigurare a practicabilităţii drumurilor forestiere, prin neluarea măsurilor necesare păstrării în stare de exploatare a drumurilor forestiere de acces în postaţe.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 14.10.2021 .

La 11.11.2021, în termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, sens în care a depus la dosar O.P. nr. x/02.11.2021, pentru suma de 18.500 RON .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 24.11.2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, instanţa supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă urmăreşte reanalizarea situaţiei de fapt prin readministrarea probatoriului, pentru a se stabili, aşa cum susţine chiar recurenta, culpa reclamantei în executarea obligaţiilor contractuale.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2017 cu actele sale adiţionale, procesele-verbale de predare a postaţelor în exploatare şi restul înscrisurilor depuse de părţi în probaţiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1516 C. civ., cu consecinţa rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior, motivând că acest contract era desfiinţat la data formulării acţiunii de către reclamantă. În acest sens, recurenta-pârâtă se prevalează de hotărârea de reziliere adoptată de Comitetul Director al Direcţiei Silvice la data de 13.03.2020.

Instanţa de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 1516 C. civ., pentru a susţine aplicarea greşită a sancţiunii rezoluţiunii, însă prin raportare la existenţa unui înscris, căruia instanţa de apel nu i-ar fi dat relevanţă în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ţine seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanţa de apel a reliefat că disputele dintre părţi s-au ivit încă din primăvara anului 2019, când reclamanta a contestat volumul de masă lemnoasă pe picior aflat efectiv în postaţele V şi VI şi faptul că drumul forestier este într-o stare de degradare care afectează în mod grav posibilitatea de exploatare a masei lemnoase. În aceste circumstanţe factuale, care scapă controlului de legalitate specific recursului, instanţa de apel a stabilit că pârâta a refuzat să dea curs solicitării pe care i-a adresat-o reclamanta încă din anul 2019, de a înceta contractul pe cale amiabilă, cu restituirea contravalorii facturilor achitate şi a garanţiei.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanţa de apel a dat eficienţă principiului efectului devolutiv al apelului şi a verificat modalitatea în părţile şi-au executat obligaţiile asumate, dacă se confirmă neexecutarea obligaţiilor contractuale şi cărei părţi îi este imputabilă neexecutarea.

Prin urmare, dispoziţiile art. 1516 şi ale art. 1270 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greşită în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, urmărind, în esenţă, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze, pe de o parte, că partea culpabilă de neexecutarea contractului este reclamanta, iar pe de altă parte, că reclamanta şi-a exprimat acordul în vederea folosirii cauţiunii de către recurenta-pârâtă în scopul achitării debitului restant.

Însă legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

De altfel, se constată că aceleaşi susţineri au fost făcute integral şi în faţa instanţei de apel. Faptul că prima instanţă de control judiciar a infirmat soluţia primei instanţe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenţei unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi invocă faptul că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 1270 C. civ., prin faptul că nu a dat eficienţă clauzelor contractuale ce reglementează forţa majoră, instanţa supremă reţine că, în realitate, recurenta contestă aprecierea de către instanţa de apel a probei cu înscrisuri, respectiv procesele-verbale de calamitate, în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în cauză, anume suspendarea contractului prin acordul părţilor, aspect care ar înlătura culpa pârâtei în executarea obligaţiei de a întreţine drumul de acces aferent parchetului exploatat.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuţie şi cu privire la exploatarea ilegală de către reclamantă a unei cantităţi de 760 mc de lemn, de vreme ce, fără a dezvolta critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmăreşte reanalizarea probatoriului constând în raportul pădurarului din luna aprilie 2019 şi procesele-verbale încheiate între părţi, pentru a demonstra o altă stare de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, cu privire la cantitatea efectiv exploatată şi plătită de către intimata-reclamantă.

Cu referire la aceleaşi aspecte privind cantitatea de masă lemnoasă efectiv tăiată de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă a invocat şi nesocotirea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., prevalându-se de faptul că, instanţa de apel nu a dat eficienţă anexelor la contractul de vânzare-cumpărare a masei lemnoase pe picior, prin care părţile au convenit o eşalonare la tăiere şi plată a masei lemnoase din partida 358 şi nu a constatat faptul că reclamanta a tăiat efectiv masa lemnoasă, pe picior rămânând doar un stoc de 314 mc, conform inventarului masei lemnoase.

Instanţa supremă reţine că argumentele recurentei-pârâte nu relevă o critică de nelegalitate ci, în realitate, pun în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă REGIA NAŢIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECŢIA SILVICĂ CARAŞ-SEVERIN împotriva deciziei civile nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În ce priveşte cererea intimatei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile art. 453 C. proc. civ., instanţa supremă o va respinge, motivat de faptul că, deşi intimata-reclamantă a depus la dosar un ordin de plată care atestă plata unui onorariu avocaţial în cuantum de 18.500 RON, din acest înscris nu rezultă că aceste cheltuieli au fost efectuate pentru demersurile ocazionate de prezentul dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă REGIA NAŢIONALĂ A PĂDURILOR - ROMSILVA - DIRECŢIA SILVICĂ CARAŞ-SEVERIN împotriva deciziei civile nr. 380/A din 29 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 martie 2022.