Nullity of shareholders' resolution: inadmissibility of cassation appeal and lack of party status for unsolved accessory intervention

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generare a Asociaţilor B. S.R.L. nr. 1 din 09.11.2018, precum şi constatarea nulităţii actului constitutiv al societăţii B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018.

La termenul din 20.09.2019, tribunalul a luat act de poziţia exprimată de pârâtă prin administrator judiciar, în sensul că nu mai susţine excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

La acelaşi termen de judecată, tribunalul a calificat cererea de intervenţie formulată de C. ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei şi a admis în principiu cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii D. şi C.. Pentru a proceda astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea respectivă, nu se formulează pretenţii proprii, ci se solicită respingerea cererii de chemare în judecată sprijinindu-se apărarea pârâtei.

Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă din data de 20.09.2019.

Prin sentinţa nr. 3188/01.11.2019, Tribunalul Bucureşti Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată modificată şi a constatat nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale a Asociaţilor B. S.R.L. nr. 1/09.11.2018 şi nulitatea absolută a actului constitutiv al B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018, a respins cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii D. şi C., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii premergătoare din 20.09.2020, au declarat apel pârâta B. S.R.L., precum şi intervenientul C., apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a luat act de renunţarea la judecata apelului principal al apelantei principale B. S.R.L., prin administrator judiciar E..; s-a constatat neavenit apelul intervenientului accesoriu în sprijinul apelantei principale C., împotriva sentinţei civile nr. 3188 din data de 01.11.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului principal declarat de intervenientul C. în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimatul-intervenient D., împotriva încheierii din 20.09.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

S-a respins ca neîntemeiat apelul principal declarat de intervenientul C. împotriva încheierii din 20.09.2019.

I. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs intervenientul-accesoriu C., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, învederează că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (3), art. 63 şi art. 64 C. proc. civ.

În continuare, recurentul arată în esenţă că, deşi la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, a fost depusă de către F., o cerere de intervenţie accesorie în scopul sprijinirii apărării recurentului-intervenient accesoriu, în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanţa de apel nu ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat părţilor cererea de intervenţie ci a procedat la soluţionarea pe fond a celor două cereri de apel.

La 08.06.2021, recurentul intervenient accesoriu C. şi-a completat motivele de recurs, învederând că instanţa de apel ar fi încălcat şi dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

II. Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs şi numitul F., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, învederează că decizia a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (3), art. 63 şi art. 64 C. proc. civ.

În continuare, recurentul arată în esenţă că, deşi la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, a depus o cerere de intervenţie accesorie în scopul sprijinirii apărării intervenient accesoriu C., în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanţa de apel nu ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu a comunicat părţilor cererea de intervenţie ci a procedat la soluţionarea pe fond a celor două cereri de apel.

Cererile de recurs au fost comunicate intimaţilor.

La 14.10.2021, intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.. a formulat un punct de vedere faţă de recursul declarat de recurentul F., prin care a invocat lipsa calităţii procesuale active a acestui recurent şi excepţia inadmisibilităţii recursului acestuia, precum şi un punct de vedere faţă de recursul declarat de recurentul-intervenient C., prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neavenită şi, în subsidiar, ca inadmisibilă iar, pe fond, ca neîntemeiată.

La 15.10.2021, intimata-reclamantă A. şi intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.., au formulat întâmpinare faţă de ambele recursuri prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului F. şi excepţia inadmisibilităţii recursului aceluiaşi recurent, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurentul-intervenient C..

La termenul din 19.10.2021 a fost încuviinţată cererea de amânare a judecăţii cauzei, formulată de recurentul-intervenient C., pentru a-i da posibilitatea să ia cunoştinţă de excepţiile invocate de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar E.. şi prin administrator special G. şi de intimata-reclamantă A. prin întâmpinările depuse la dosar.

La 13.12.2021, recurentul F. a depus la dosar concluzii scrise.

La 14.12.2021, H.., în calitate de lichidator judiciar al B. S.R.L. a formulat o cerere de introducere în cauză, modificarea citativului şi acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de actele dosarului.

La termenul din 14.12.2021 a fost încuviinţată cererea de amânare a judecăţii cauzei, formulată de lichidatorul judiciar al B. S.R.L., pentru a-i da posibilitatea să ia cunoştinţă de actele dosarului.

La 1 martie 2022, lichidatorul judiciar al B. S.R.L. a transmis la dosar, prin e-mail, note de şedinţă, prin care a solicitat să se ia act de schimbarea formei de organizare, a denumirii şi a sediului lichidatorului H.., noua denumire fiind I.., solicitând, totodată, respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

Analizând, cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursurilor, invocată de instanţă din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

I. Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi care presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de o acţiune prin care reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., constatarea nulităţii absolute a Hotărârii Adunării Generare a Asociaţilor B. S.R.L. nr. 1 din 09.11.2018, precum şi constatarea nulităţii actului constitutiv al societăţii B. S.R.L. actualizat la 09.11.2018, ca act subsecvent Hotărârii AGA nr. 1/09.11.2018.

Instanţa supremă reţine că, prin încheierea din 20.09.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a calificat cererea de intervenţie formulată de C. în cerere de intervenţie accesorie şi, în temeiul art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a dispus admiterea în principiu a cererii, iar prin sentinţa civilă nr. 3188/01.11.2019 a aceleiaşi instanţe, cererea de intervenţie accesorie a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 20.09.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, intervenientul accesoriu C. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Potrivit art. 132 alin. (2) şi (3) coroborate cu alin. (9) al aceluiaşi articol din Legea nr. 31/1990, "(2) hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei; (3) când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată; (9) Cererea se va judeca în camera de consiliu. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă numai apelului".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Nu în ultimul rând, art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. dispune că sunt hotărâri definitive "hotărârile date în apel, fără drept de recurs".

Cererea de intervenţie accesorie este o cerere accesorie faţă de cererea principală, prin urmare devenind incidente dispoziţiile art. 460 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, "dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală".

Nu poate fi primită apărarea recurentului privind faptul că cererea de intervenţie principală, formulată iniţial, a fost analizată direct în apel, fiind respinsă ca inadmisibilă, aspect care ar fi deschis calea recursului în condiţiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., forma aplicabilă la data cererii de chemare în judecată. Aşa cum rezultă în mod evident din decizia recurată, instanţa de apel a răspuns criticii recurentului intervenient privind greşita calificare de către prima instanţă a cererii de intervenţie formulate, din intervenţie principală, în intervenţie accesorie, apreciind că recurentul nu justifică o vătămare prin această operaţiune. Respingând apelul împotriva încheierii din 20.09.2019, instanţa de apel a confirmat practic atât calificarea cererii de intervenţie cât şi admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de C., aspect care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) C. proc. civ., forma aplicabilă litigiului, potrivit cărora, "încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul".

Prin urmare, cum art. 132 alin. (9) teza finală din Legea nr. 31/1990 prevede că hotărârea pronunţată în acţiunea în anulare a hotărârii adunării generale este supusă numai apelului, rezultă că decizia instanţei de apel prin care s-a respins apelul împotriva încheierii din 20.09.2019 are caracter definitiv de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. şi nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, conform art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013.

Întrucât celelalte critici, care vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 63 şi art. 64 C. proc. civ., în legătură cu cererea de intervenţie accesorie formulată de F., sunt identice cu cele din recursul declarat de F. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte le va înlătura printr-un considerent comun, expus cu ocazia analizării acestui din urmă recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 132 alin. (9) teza finală din Legea nr. 31/1990 şi art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013, raportat la art. 460 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-intervenient accesoriu C. împotriva deciziei civile nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Critica recurentului F. priveşte faptul că, deşi la 19.02.2021, în dosarul nr. x/2018, aflat în etapa procesuală a apelului, a depus o cerere de intervenţie accesorie în scopul sprijinirii apărării intervenientului accesoriu C., în calitate de apelant împotriva încheierii din 20.09.2019, instanţa de apel nu ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 64 C. proc. civ., respectiv nu ar fi comunicat părţilor cererea de intervenţie ci ar fi procedat la soluţionarea pe fond a celor două cereri de apel.

Instanţa supremă constată că, la dosarul cauzei, se află cererea de intervenţie accesorie, formulată de către numitul F. prin intermediul mijloacelor electronice, la 18.02.2021, privind sprijinirea apărării apelantului C..

Totodată, constată că, deşi în practicaua deciziei recurate, se menţionează faptul că numitul F. a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie în favoarea apelantului-intervenient C. şi înscrisuri, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri prin dispozitivul hotărârii.

Nu în ultimul rând, reţine că motivele de recurs nu se referă la soluţia dată acestei cereri incidentale, ci la nesoluţionarea ei.

Nepronunţarea instanţei de apel asupra unei cereri incidentale formează obiectul cererii de completare a hotărârii reglementată de art. 444 C. proc. civ., iar art. 445 din acelaşi cod instituie obligativitatea acestei proceduri, completarea hotărârii neputând fi cerută pe calea recursului.

Recurentul nu a formulat însă cerere de completare a hotărârii în faţa instanţei de apel în condiţiile art. 444 C. proc. civ., invocând ca motiv de recurs nepronunţarea instanţei de apel asupra acestei cereri, motiv care însă nu poate fi primit faţă de dispoziţiile imperative ale art. 445 C. proc. civ.

În acest context de fapt şi de drept, instanţa supremă reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 458 C. proc. civ., "căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane", iar conform art. 65 alin. (1) din acelaşi cod, "intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale".

Prin urmare, în analiza admisibilităţii unei căi de atac, instanţa de control judiciar trebuie să aibă în vedere şi aspectele ce ţin de aptitudinea celui care a promovat calea de atac de a efectua acest demers juridic, care, potrivit dispoziţiilor legale anterior enunţate, depinde de calitatea de parte în proces.

În raport de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că recurentul F. nu a dobândit calitatea de parte în litigiul de faţă, ceea ce rezultă din lăsarea nesoluţionată a cererii sale de intervenţie accesorie în apel, având calitatea de terţ faţă de cauza pendinte. Ca regulă, legea nu recunoaşte dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces decât părţilor cărora le este opozabilă. Pe de altă parte, constată că nu există vreo situaţie de excepţie prevăzută de o lege specială care să dea posibilitatea exercitării căii de atac de alte entităţi decât părţile procesului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererea de recurs. De asemenea, nici aspectele invocate de către intimata-reclamantă şi intimata-pârâtă prin întâmpinare nu vor mai fi supuse analizei instanţei de control judiciar, având în vedere inadmisibilitatea prezentei căi de atac care face de prisos cercetarea oricărei alte excepţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul F. şi de de recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 291 din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 martie 2022.