Promise-to-sell rescission upheld; double earnest money with inflation and interest affirmed against seller.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a I-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 31.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâta Societatea C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a operat rezoluţiunea Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D.; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către subsemnaţi a dublului avansului în cuantum de 200.335 RON, deci a sumei de 400.670 RON, sumă plătită în virtutea Convenţiei arătate mai sus cu titlu de arvună, în echivalentul a 43.007 euro T.V.A. în cuantum de 19% inclus, calculată la cursul BNR de 4,6582 RON/euro; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 400.670 RON, sumă actualizată cu rata inflaţiei, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare prev. de art. 1 alin. (3), (6) şi 10 de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective; în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu avocat.

La 23.09.2019 C. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională.

La 23.09.2019 C. S.R.L. a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu E..

La 31.01.2020 C. S.R.L. a formulat precizare la cererea reconvenţională.

La 3.02.2020 reclamanţii A. şi B. au formulat cerere de modificare a acţiunii introductive de instanţă.

Prin încheierea de şedinţă din 18 mai 2020, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Tribunalului Timiş, secţia I civilă invocată de C. S.R.L..

Pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2019, la data de 29.05.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 24/25.01.2021, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.R.L.; s-a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D. din Săvârşin, judeţul Arad; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 400.670 RON, reprezentând dublul arvunei achitate în temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din data de 01.02.2018 de către B.I.N. D. din Săvârşin, judeţul Arad, sumă care va fi actualizată cu rata inflaţiei şi la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată (31.07.2019) şi până la data plăţii efective, respingând în rest cererea ca neîntemeiată; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B.; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu cu chematul în garanţie E.; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 13.111,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei au formulat apel atât A. şi B., cât şi Societatea C. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 314/A din 08 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. şi apelul declarat de pârâta Societatea C. S.R.L., în contradictoriu şi cu chematul în garanţie E.. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, Societatea C. S.R.L. a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate normele de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii pronunţate, respectiv dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii. În dezvoltarea acestor critici, se arată că prima instanţă a schimbat cadrul procesual dedus judecăţii(obiect şi cauză) deoarece a pronunţat rezoluţiunea prin raportare la o altă faptă pretins ilicită decât cea indicată de intimaţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată. În continuare recurenta-pârâtă arată că deşi intimaţii au solicitat pronunţarea rezoluţiunii invocând neîncheierea contractului de vânzare până la 01.06.2019, introducând cererea de chemare în judecată la data de 31 iulie 2019, instanţa de fond s-a raportat la data de 31.12.2019 când a pronunţat rezoluţiunea promisiunii de vânzare. Astfel, recurenta consideră că instanţele de fond şi apel au extins cadrul procesual în mod nejustificat, prin luarea în considerare a unei date calendaristice la care intimaţii nu s-au raportat prin cererea de chemare în judecată.

Într-o altă critică, recurenta invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a mai multor norme de drept material.

Subsumat acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2016 C. civ. cu privire la mandat şi arată că nu există un mandat special pentru asumarea clauzei referitoare la restituirea avansului dublu în cadrul promisiunii de vânzare. În acest sens, consideră că această clauză este un act de dispoziţie, deşi instanţa de apel nu a tranşat acest aspect, respectiv dacă prevederea contestată este un act de administrare sau unul de dispoziţie. Totodată, susţine că al doilea aspect care trebuia tranşat de către instanţa de apel este dacă convenţia de răspundere contestată, ca operaţiune juridică distinctă faţă de promisiunea de vânzare, se încadrează într-una din situaţiile de excepţie reglementate de art. 2016 alin. (3) C. civ., astfel încât să fi putut să fie asumată în mod valabil de mandatar în absenţa unei împuterniciri exprese. Or, arată recurenta, în speţă nu există un astfel de mandat, special şi expres.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 7 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 şi art. 1309 alin. (1) C. civ.. Precizează faptul că, mandatarul semnatar al promisiunii de vânzare, dl. F. nu a fost administratorul societăţii. În continuare redă conţinutul dispoziţiilor legale menţionate şi arată că în situaţia în care se consideră că prevederea contractuală contestată ar fi putut să fie asumată în mod valabil de mandatar, potrivit art. 1309 alin. (1) C. civ., ea nu i-ar fi fost opozabilă, deoarece dl F., semnatarul promisiunii de vânzare, nu a avut puterea de a o reprezenta cu privire la o astfel de clauză.

De asemenea susţine că au fost încălcate dispoziţiile legale cu privire la excepţia de neexecutare (art. 1556 C. civ.), forţa obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.) şi arvuna confirmatorie (art. 1554 C. civ.). Recurenta susţine că pe parcursul procesului a devenit scadentă obligaţia intimaţilor de plată a sumei de 34.406 Euro, reprezentând a doua tranşă din preţul promisiunii, iar aceşitia nu şi-au executat-o, sens în care este îndreptăţită să invoce excepţia de neexecutare a contractului. Totodată arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că notificarea transmisă intimaţilor în acest sens la 30.08.2019 a avut un rol formal şi că nu produce efecte juridice.

În cele din urmă, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că suma achitată de către intimaţi la semnarea promisiunii ar fi o arvună şi nu un avans. Mai arată recurenta, pentru ca o sumă să fie calificată ca fiind arvună părţile trebuie sa prevadă în mod expres acest termen. Or, clauza în discuţie nu menţionează în mod expres caracterul de arvună, ci foloseşte alternativ termenii de avans şi arvună.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, referitor la excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii invocată de către intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, Înalta Curtea urmează sa o respingă, reţinând că la dosarul cauzei există un exemplar de pe memoriul de recurs semnat de către recurentă prin avocat, cu delegaţie avocaţială ataşată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte. Conform acestui text de lege, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Deşi recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, criticile sale, prin care arată că prima instanţă a schimbat cadrul procesual dedus judecăţii(obiect şi cauză) deoarece a pronunţat rezoluţiunea prin raportare la o altă faptă pretins ilicită decât cea indicată de intimaţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, vizează în realitate sentinţa instanţei de fond.

Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-au nesocotit prevederile art. 9 C. proc. civ., în sensul de a se fi încălcat principiul disponibilităţii de către instanţa de apel. În concret, se constată că reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o cerere prin care au solicitat să se dispună rezoluţiunea unei promisiuni de vânzare, astfel că în mod corect instanţa de apel a reţinut că o instanţă sesizată cu o cerere de rezoluţiune a unui contract, va verifica dacă există o neexecutare a obligaţiei contractuale, dacă scadenţa îndeplinirii obligaţiei s-a împlinit şi dacă este imputabilă pârâtei. În acest cadru, instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt. De altfel, instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 9 C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea dreptului de dispoziţie al părţilor.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu privire la restul susţinerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deşi invocă o serie de acte normative, respectiv art. 2016 C. civ. (întinderea mandatului), art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ. (capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice), art. 7 alin. (1) lit. e) din legea nr. 31/1990 (conţinutul actului constitutiv), art. 1309 alin. (1) C. civ. (puterea de reprezentare) şi 1270 C. civ. (forţa obligatorie a contractului), aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte evaluarea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Instanţa supremă reţine că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei şi la o reevaluare a probatoriului administrat de instanţa devolutivă pentru a se stabili o altă situaţie de fapt cu privire la cauzele şi împrejurările în care a intervenit neexecutarea obligaţiei contractuale.

Cu privire la susţinerile prin care se critică aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1556 C. civ., privind excepţia de neexecutare şi art. 1544 C. civ., privind arvuna confirmatorie, se constată că acestea reprezintă o reluare a criticilor din apel, recurenta urmărind stabilirea unei situaţii concrete de fapt, prin interpretarea probatoriului. Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, aspectele privind notificarea transmisă intimaţilor la 30.08.2019, precum şi cele prin care autoarea recursului susţine că pe parcursul procesului a devenit scadentă obligaţia intimaţilor de plată a sumei de 34.406 Euro, iar intimaţii nu şi-au executat-o, sens în care este îndreptăţită să invoce excepţia de neexecutare a contractului, reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa, întrucât dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanţei de apel, astfel că nu pot fi primite susţinerile formulate de recurenta cu privire la sentinţa pronunţată de către prima instanţă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 314/A din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 314/A din 8 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2022.