Recourse dismissed; mandate termination clause does not extinguish obligation to pay variable remuneration

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, la 19 ianuarie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei, Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., la plata sumei de 1.001.186,48 RON, cu titlu de remuneraţie datorată în temeiul dispoziţiilor art. 4.4.4 din contractul de mandat nr. x din 10 iunie 2015, încheiat între părţi.

De asemenea, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 2.009 C. civ. şi dispoziţiile contractului de mandat nr. x din 10 iunie 2015.

Prin sentinţa nr. 4596 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca nefondată acţiunea. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 2.504,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, reclamanta a declarat apel care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 10 iulie 2020.

Prin decizia civilă nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admis apelul reclamantei şi, în consecinţă, sentinţa atacată a fost schimbată în tot, în sensul admiterii acţiunii în parte, pârâta fiind obligată la plata sumei de 543.108,06 RON reprezentând componenta variabilă a remuneraţiei.

Totodată, aceasta a fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, în cuantum de 4.518,04 RON, în faza apelului, şi 9.036,08 RON, în primă instanţă.

3. Împotriva deciziei civile pronunţate de instanţa de apel a formulat recurs pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, rejudecarea aspectelor de nelegalitate incidente, precum şi constatarea aplicării şi interpretării greşite a legii de către instanţa de apel, cu consecinţa respingerii apelului. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, respectiv onorariu de avocat şi cheltuielile cu pregătirea apărării.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel, în considerentele deciziei recurate, a reluat descrierea etapelor procesuale anterioare după care a realizat o scurtă analiză a situaţiei de fapt, incompletă şi părtinitoare, fără legătură cu particularităţile cauzei, fiind ignorate textele legale invocate.

Astfel, instanţa de apel a menţionat articolele 1270 şi 2027 C. civ., folosind argumente dintr-un litigiu similar, ceea ce a condus la interpretări greşite, nelegale ale acestor texte de lege, fără legătură cu clauza contractuală aplicabilă, respectiv art. 12.1 lit. m), ca modalitate de încetare a mandatului.

Or, prin acordul părţilor, a fost stipulată clauza nr. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, care prevede că, în cazul repunerii în drepturi a foştilor administratori, ca rezultat al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, mandatul va înceta de plin drept, fără nicio altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţei, mandatarul nefiind îndreptăţit în acest caz la nicio plată compensatorie.

Aşadar, încă din data de 08.12.2015, când a rămas definitivă soluţia de anulare a hotărârii de constatare a încetării mandatelor foştilor administratori şi de angajare a răspunderii acestora, mandatul reclamantei a încetat de drept, nefiind necesară nicio altă formalitate, conform clauzei nr. 12.1 lit. m) din contractul de mandat.

S-a menţionat că intenţia părţilor în cazul redactării prevederilor Contractului de mandat a fost una clară, în sensul de a acorda mandatarului remuneraţia variabilă în condiţiile limitative şi suspensive a atingerii indicilor de performanţă de către companie, la momentul aprobării raportului financiar din data de 30.05.2016, şi menţinerii mandatului în forma prevăzută prin Contract la momentul aprobării Raportului financiar.

A invocat recurenta că o interpretare contrară a contractului ar permite intimatei-reclamante să continue să formuleze pretenţii inclusiv pentru viitor după aprobarea fiecărui raport financiar anual pe perioada iniţială de 4 ani pentru care a fost acordat mandatul.

In continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel, prin decizia pronunţată în rejudecare, a interpretat şi aplicat greşit art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.268 C. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ignorând faptul că, fără această interpretare şi aplicare corectă a legii, clauza contractuală menţionată ar fi lipsită de efecte, fiind contrară înseşi voinţei exprimate de părţi prin acest Contract.

A susţinut că părţile au agreat şi prevăzut expres prin contract, respectiv prin clauza nr. 12.1 lit. m), faptul că în cazul încetării de drept a mandatului, mandatarul nu va fi îndreptăţit la nicio plată compensatorie. Această clauză preîntâmpină posibile pretenţii pe care intimata-reclamantă le-ar fi putut avea pentru restul perioadei de exercitare a mandatului. Prin urmare, părţile nu au avut niciodată intenţia de menţinere a remuneraţiei variabile după încetarea de drept a mandatului, întrucât ar fi contrazis prevederea contractuală menţionată anterior, care permite acordarea de prestaţii compensatorii.

Recurenta a mai susţinut că părţile au prevăzut în mod limitativ, prin contract, ipoteza în care remuneraţia variabilă ar fi datorată mandatarului în cazul încetării premature a mandatatului, respectiv ipoteza revocării mandatului fără justă cauză. În cauză nu este incidentă nicio culpă a recurentei pentru încetarea mandatului, fiind un simplu caz de aplicare a contractului, încetarea mandatului fiind justificată, şi expres anticipată, fără acordarea niciunei plăţi compensatorii.

S-a arătat că O.U.G. nr. 109/2011, atât în forma în vigoare la momentul încheierii Contractului, cât şi forma în vigoare în prezent, la art. 37, prevede în mod expres necesitatea de a stabili componenta variabilă a remuneraţiei administratorilor prin raportare la recomandări tehnic motivate ce au la bază studii comparate asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţii similare din societăţi din acelaşi domeniu de activitate. Conform normelor adoptate prin H.G. nr. 722/2016 unul dintre principiile generale pentru stabilirea politicilor de remunerare a administratorilor este tocmai păstrarea unui echilibru just între indemnizaţia fixă şi componenta variabilă a remuneraţiei.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate, şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei recurate.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă şi admiterea căii de atac, astfel cum a fost formulată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se susţine că motivarea instanţei de apel este incompletă şi părtinitoare. Totodată, recurenta arată că instanţa de apel a făcut trimitere la o cauză similară şi nu a avut în vedere particularităţile cauzei, respectiv clauza contractuală aplicabilă (art. 12.1 lit. m), ca modalitate de încetare a mandatului, ignorându-se caracterul obligatoriu al contractului.

Înalta Curtea constată că acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Criticile întemeiate pe acest motiv de recurs sunt nefondate, acestea vizând mai degrabă aspectul cantitativ al motivării, recurenta apreciind că motivarea este incompletă.

Aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, nefiind necesar să fie supuse analizei toate argumentele părţii.

Se constată astfel că instanţa de apel a analizat chestiunile de drept punctuale, iar considerentele justifică soluţia adoptată prin decizia din apel.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat apărarea recurentei-pârâte privind calcularea indemnizaţiei variabile exclusiv în funcţie de contribuţia reclamantei la profitul obţinut de către societate, reţinând că o astfel de interpretare ar aduce atingere chiar acordului de voinţă al părţilor, reclamanta fiind îndreptăţită potrivit art. 4.4.4 din contract să primească o indemnizaţie variabilă anuală echivalentă cu procentul de 0.56% din profitul net al societăţii, fără a se face nicio distincţie cu privire la gradul de contribuţie al acesteia la obţinerea profitului societăţii.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că, întrucât s-a constatat încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părţi, recurenta-pârâtă este obligată în temeiul art. 1270 raportat la art. 2027 C. civ., în calitate de mandant, să plătească reclamantei-mandatar remuneraţia cuvenită, deoarece prin convenţia semnată cu reclamanta şi-a asumat obligaţia de plată a remuneraţiei, cu ambele sale componente, cea fixă şi cea variabilă.

În continuare, s-a reţinut că potrivit contractului plata remuneraţiei este condiţionată de atingerea indicilor de performanţă, astfel cum părţile au convenit, însă aprobarea situaţiilor financiare anuale influenţează doar exigibilitatea obligaţiei de plată nu temeinicia acesteia.

În consecinţă, analiza situaţiei de fapt nu a fost nici incompletă şi nici fără legătură cu particularităţile cauzei, instanţa de apel expunând raţionamentul logico - juridic propriu de interpretare a clauzei de la art. 12.1 lit. m) din contract.

Vor fi înlăturate şi criticile care privesc faptul că instanţa de apel a fost părtinitoare, făcând referire la o cauză similară în loc să analizeze particularităţile speţei deduse judecăţii.

Înalta Curte reţine că trimiterile instanţei de apel nu au înlocuit motivarea deciziei de către aceasta, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din conţinutul deciziei recurate rezultând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, fiind arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Critica referitoare la efectele încetării de drept a contractului de mandat, respectiv efectele clauzei nr. 12.1 lit. m), se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu în cel prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi articol, întrucât nu se critică lipsa motivelor pe care se fundamentează decizia instanţei de apel şi nici contradictorialitatea considerentelor, ori faptul că aceste ar fi străine de natura cauzei. Dimpotrivă, recurenta critică modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale de către instanţa de apel şi concluzia la care a ajuns instanţa de apel analizând această clauză contractuală. Interpretând această clauză, instanţa de apel a reţinut în mod corect că prin ea părţile nu au condiţionat plata remuneraţiei variabile cuvenite de menţinerea mandatarei în funcţie până la momentul aprobării situaţiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă asumate, ci a influenţat doar exigibilitatea obligaţiei de plată.

Sub aspectul criticii recurentei-pârâte întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la greşita aplicare a normelor de drept material şi a regulilor de interpretare a clauzelor contractuale, respectiv a art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.268 C. civ., care ar fi condus la înlăturarea eronată a incidenţei clauzei prevăzute la art. 12.1 lit. m) din contractul de mandat, Înalta Curte constată că, prin intermediul acestei clauze, părţile au exclus doar posibilitatea plăţilor compensatorii în cazul încetării de drept a contractului de mandat nu şi a celorlalte drepturi prevăzute de contractul de mandat prevăzute a fi acordate cu titlu de remuneraţie.

Constatând încetarea de drept a contractului de mandat semnat de părţi, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în temeiul art. 1270 rap. la art. 2027 C. civ., pârâta rămâne obligată, în calitate de mandant, să plătească reclamantei în calitate de mandatar remuneraţia cuvenită, cu ambele sale componente, cea fixă şi cea variabilă.

Plăţile compensatorii excluse la plată prin clauza nr. 12.1 lit. m), în cazul încetării de drept a contractului de mandat dintre părţi, au natura juridică a unor daune-interese sub forma clauzei penale prin care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de mandatar în cazul încetării mandatului înainte de termen.

Or, în cauză reclamanta a urmărit executarea obligaţiilor asumate de pârâtă, iar nu obţinerea unor daune-interese pentru acoperirea unui eventual prejudiciu pricinuit prin încetarea contractului de mandat înainte de termen.

În consecinţă, distincţia făcută de instanţa de apel, sub aspectul naturii juridice, între remuneraţia variabilă şi plăţile compensatorie a fost corectă şi a avut relevanţă sub aspectul înlăturării apărării pârâtei privitoare la incidenţa clauzei inserate la art. 12.1 lit. m) din contract, care nu putea fi privit în aceste condiţii drept o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor art. 2027 C. civ., care au în vedere plata remuneraţiei.

Totodată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a interpretat în mod judicios clauzele contractului dintre părţi, constând că acestea nu au condiţionat plata remuneraţiei variabile cuvenite de menţinerea mandatarului în funcţie până la momentul aprobării situaţiilor financiare anuale, care permiteau verificarea îndeplinirii obiectivelor şi criteriilor de performanţă asumate.

Interpretarea recurentei în sensul că părţile nu au avut intenţia de menţinere a remuneraţiei variabile după încetarea de drept a mandatului, întrucât ar fi contrazis prevederea contractuală care permite acordarea de prestaţii compensatorii, contravine înţelesului expres al clauzelor contractuale.

Printr-o altă critică se arată că O.U.G. nr. 109/2011, atât în forma în vigoare la momentul încheierii Contractului, cât şi forma în vigoare în prezent, la art. 37, prevede în mod expres necesitatea de a stabili componenta variabilă a remuneraţiei administratorilor prin raportare la recomandări tehnic motivate ce au la bază studii comparate asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţii similare din societăţi din acelaşi domeniu de activitate. Conform normelor adoptate prin H.G. nr. 722/2016 unul dintre principiile generale pentru stabilirea politicilor de remunerare a administratorilor este tocmai păstrarea unui echilibru just între indemnizaţia fixă şi componenta variabilă a remuneraţiei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 37 alin. (5) din O.U.G. nr. 109/2011, invocate ca fiind încălcate de părţi cu prilejul stabilirii modalităţii de calcul a remuneraţiei variabile cuvenite mandatarului, instituie obligaţia Adunării Generale a Acţionarilor societăţii pârâte de a stabili componenta variabilă a remuneraţiei cuvenite membrilor consiliului de administraţie, prin raportare la un anumit factor, prevăzut în mod abstract în structura acestei norme juridice, precum recomandări temeinic motivate, formulate pe baza unui studiu comparat asupra condiţiilor de remunerare pentru poziţiile similare din societăţi, din acelaşi domeniu de activitate, cu capital majoritar ori integral de stat din România şi din alte state europene, de comitetul de nominalizare sau, după caz, de experţii în recrutare resurse umane ale căror servicii au fost contractate pentru derularea procedurii de selecţie a membrilor consiliului de administraţie/consiliului de supraveghere.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că acestea au stabilit o obligaţie în sarcina organelor statutare ale pârâtei în procesul de negociere a clauzelor contractului de mandat ce ar urma să fie încheiat, impunând luarea în considerare a unor anumite criterii de determinare a procentului componentei variabile a remuneraţiei cuvenite administratorilor desemnaţi. Recomandările motivate de care ar trebui să ţină seama Adunarea Generală a Acţionarilor cu prilejul calculării remuneraţiei variabile cuvenite membrilor Consiliului de administraţie nu pot constitui, din chiar formularea generală a textului, premisa unui caz de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât o asemenea sancţiune nu este expresă.

Această cerinţă legală, care circumstanţiază modalitatea de formare a voinţei juridice interne a companiei pârâte, nu poate fi asimilată unei condiţii de legalitate pentru încheierea valabilă a contractului de mandat, rezultat al voinţei concordante a celor două părţi.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. împotriva deciziei civile nr. 1729 din 8 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.