Scope of owner’s liability for contractor’s demolition: absence of subordination negates vicarious liability under civil code

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 10 februarie 2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta Azi S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei A. la plata sumei de 2.887.969 RON, echivalentul a 643.530 Euro, reprezentând despăgubiri pentru următoarele prejudicii: 2.055.366 RON, echivalentul a 458.000 Euro, pentru reconstruirea şi repararea imobilelor proprietatea acesteia, situate în str. x (fostă nr. l), notate în cartea funciară nr. x, 2881-C1 şi 2881-C18, în suprafaţă de 5.500 mp, demolate şi distruse de către B. S.R.L., prepus al A., conform contractului de prestări servicii nr. x din 22 martie 2013; 803.881 RON, echivalentul a 179.130 Euro, pentru reconstruirea şi repararea sistemului de utilităţi şi facilitaţi industriale, distruse de către B. S.R.L., prepus al pârâtei A., cu menţiunea că sistemul de utilităţi şi facilităţi industriale subtraversează acum şi proprietatea C., după ce aceasta a achiziţionat 3 loturi de teren de la pârâta A.; 28.721 RON, echivalentul a 6.400 Euro, pentru ecologizarea proprietăţii prin ridicarea molozului rezultat din demolare; obligarea pârâtei C. să îi permită efectuarea pe proprietatea sa a lucrărilor de reconstruire şi reparare a utilităţilor şi facilităţilor industriale, conform deciziei civile nr. 160/AC din 19 iunie 2013, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în dosarul x/2008, înregistrate în C.F. x, prin încheierea de Carte Funciară nr. x din 9 octombrie 2014, pe parcela nr. 4, 5 si 6, şi obligarea pârâtei A. să îi permită efectuarea pe proprietatea sa a lucrărilor de reconstruire şi reparare a utilităţilor şi facilităţilor industriale, conform aceleiaşi decizii, înregistrate în C.F. x, prin încheierea de Carte Funciară nr. x din 9 octombrie 2014, pe 10 din cele 11 parcele de teren.

Reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349, art. 1373 şi art. 1381, precum şi următoarele din C. civ.

La 29 iulie 2015, pârâta A. a formulat cerere de chemare în garanţie a societăţii B. S.R.L. solicitând ca, în situaţia în care se va stabili în sarcina sa obligaţia de plată către reclamanta Azi S.R.L. a daunelor pretinse de aceasta, prin capătul I din acţiunea introductivă, chemata în garanţie să o despăgubească cu suma astfel reţinută de instanţă; de asemenea, aceasta să fie obligată şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 72 şi următoarele C. proc. civ., precum şi prevederile art. 1.384 alin. (1) C. civ.

La 19 octombrie 2015, reclamanta a formulat cerere de modificare a acţiunii principale şi răspuns la întâmpinarea pârâtei S.C. A.

Astfel, aceasta a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1.357 şi următoarele din C. civ., şi art. 1.382 C. civ., obligarea pârâtei A., în solidar cu B. S.R.L., sau dacă probele vor contura existenţa unui raport de prepuşenie între cele două societăţi, în temeiul dispoziţiilor art. 1.349, art. 1.373 şi art. 1.381, precum şi următoarele din C. civ., obligarea doar a pârâtei A., la plata sumei de 2.887.969 RON, echivalentul a 643.530 Eur, actualizată la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru următoarele prejudicii: 2.055.366 RON, echivalentul a 458.000 Euro, reprezentând contravaloarea imobilelor proprietatea reclamantei, situate în str. x (fostă nr. l), notate în cartea funciară nr. x, 2881-C1 şi 2881-C18, în suprafaţă de 5.500 mp, demolate şi distruse de către B. S.R.L., sub coordonarea şi supravegherea A.; 803.881 RON, echivalentul a 179.130 Euro, respectiv contravaloarea sistemului de utilităţi şi facilitaţi industriale, distruse de către B. S.R.L., sub coordonarea şi supravegherea A., cu menţiunea că sistemul de utilităţi şi facilitaţi industriale subtraversează în prezent şi proprietatea D. S.A., după ce aceasta a achiziţionat 3 loturi de teren de la A.; 28.721 RON, echivalentul a 6.400 Euro, reprezentând contravaloarea costurilor pentru ecologizarea proprietăţii prin ridicarea molozului rezultat din demolare.

De asemenea, a mai precizat că, având în vedere că pârâta D. S.A. (fostă C.) a dat societăţii reclamante inclusiv o declaraţie notarială, autentificată sub nr. x din 28.09.2015, prin care a arătat că este de acord ca aceasta să aibă acces liber, neîngrădit şi necondiţionat pe intrarea principală la utilităţile prevăzute prin decizia civilă nr. 160/AC din 19 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în dosarul x/2008, iar pârâta A. a precizat, în întâmpinarea depusă, că nu intenţionează să îngreuneze accesul reclamantei pe traseul servituţilor stabilite de instanţă în vederea refacerii acestora, în temeiul art. 406 C. proc. civ., a solicitat a se lua act de renunţarea la judecata acestui capăt de cerere.

Prin încheierea de şedinţă din 31 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului de cerere formulat de reclamanta Azi S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. (fostă C.) şi A., având ca obiect cererea pentru a permite efectuarea de lucrări conform deciziei civile nr. 160/AC/2013, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în dosarul x/2008, şi a dispus formarea unui nou dosar, respectiv nr. x/2016

Prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosar nr. x/2015, s-a dispus disjungerea acţiunii principale formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi a cererii de chemare în garanţie a acestei pârâte, formulate de pârâta A.

La 28 martie 2019, reclamanta a depus la dosar o precizare a acţiunii, cu privire la câtimea pretenţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A., invocată de aceasta prin întâmpinare.

De asemenea, au fost respinse, ca nefondate, acţiunea în pretenţii, formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta A., astfel cum a fost precizată la 28 martie 2019, şi cererea accesorie, formulată de către reclamantă, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, s-a luat act de faptul că cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON.

Împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, reclamanta a declarat apel la 27 martie 2020.

Prin decizia nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost respinsă calea de atac declarată, ca nefondată, reclamanta fiind obligată să achite intimatei-pârâte suma de 5.950 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel.

Prin încheierea din 11 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta S.C. A. şi s-a admis sesizarea din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei pronunţate în apel, în sensul că în ultimul alineat se va menţiona suma de 5.950 RON, cheltuieli de judecată, în loc de 9.950 RON, cum din eroare s-a trecut.

La 21 decembrie 2020, reclamanta Azi S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că decizia atacată nu reflectă aplicarea principiului contradictorialităţii, ci o reluare a argumentelor intimatei-pârâte formulate prin întâmpinare, astfel că instanţa de apel nu a realizat o analiză proprie a motivelor de apel invocate.

Nu au fost analizate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, motivarea fiind întemeiată în totalitate pe analiza răspunderii civile contractuale în baza Contractului nr. x/22.03.2013, cu toate că, o astfel de analiză, nu face obiectul cauzei. În mod greşit a reţinut instanţa de apel că aspectele privind inopozabilitatea contractului menţionat anterior ar fi fost invocate pentru prima dată în apel şi de aceea, această chestiune ar depăşi limitele căii de atac, consecinţa fiind aceea că nu au mai fost analizate nici aspectele care ţin de inopozabilitatea faţă de recurentă a dispoziţiilor contractuale privind împărţirea răspunderii, chestiune determinantă în soluţionarea fondului cauzei.

Recurenta arată că fapta ilicită invocată de aceasta nu este neîndeplinirea obligaţiei contractuale a pârâtei de a indica construcţiile, cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci modul în care le-a indicat, cunoscând consecinţele păgubitoare la adresa recurentei, care însă nu a fost analizat. Susţine recurenta că nu s-a analizat faptul că pârâta a indicat clădirile care aveau ziduri şi structură de rezistenţă comune cu cele ale recurentei.

S-a mai invocat şi faptul că instanţa de apel nu a analizat întrunirea condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei, care decurge din lege şi nu din contract, în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta prepusului şi cea care priveşte fapta proprie, întrucât obligaţiile şi limitările prevăzute de Contractul nr. x/22.03.2013 privesc exclusiv părţile semnatare şi nu fac obiectul cauzei, fiind străine acestuia

Decizia atacată este nemotivată şi faţă de soluţia pronunţată cu privire la susţinerile referitoare la răspunderea pârâtei pentru culpa cea mai uşoară.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2), art. 481, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel nu a pus în discuţie aspectele referitoare la un eventual cadru procesual incomplet pentru soluţionarea cererii de atragere a răspunderii civile a pârâtei pentru fapta proprie şi, implicit, nici imposibilitatea de soluţionare a acestuia prin raportare la părţile dosarului. Din acest motiv soluţia este lipsită de temei legal întrucât nu sunt indicate dispoziţiile legale care ar face "imposibilă" analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta arată că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 59 şi 78 alin. (2) C. proc. civ..În cazul în care instanţa de apel considera că răspunderea în solidar a două persoane pentru fapta proprie reprezintă un litisconsorţiu obligatoriu şi ca atare nu putea fi analizat în absenţa antreprenorului, trebuia să dispună introducerea în cauză a acestuia.

Or, răspunderea solidară are în vedere repararea prejudiciului şi proporţia în care cei vinovaţi vor contribui la aceasta, însă verificarea întrunirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, care este prealabilă stabilirii modului în care urmează să repare prejudiciul, se face pentru fiecare pârât în parte, chiar dacă nu toate persoanele vinovate de producerea prejudiciului au calitatea de parte. În cauză a fost parte şi antreprenorul însă prima instanţă a dispus disjungerea acţiunii faţă de acesta, prin urmare nu se poate reţine vreo culpă în sarcina recurentei pentru stabilirea unui cadru procesual incomplet.

Recurenta a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 1.373 C. civ., întrucât instanţa de apel nu a statuat că nu există un raport de prepuşenie, iar, pe de altă parte, a procedat şi la o greşită aplicare a textului de lege, atunci când a decis că nu se poate reţine existenţa unui raport de prepuşenie, prin raportare la două dintre clauzele contractuale care limitează răspunderea beneficiarului, respectiv trasează una dintre obligaţiile antreprenorului, clauze care nu sunt opozabile terţilor.

Obligaţia comitentului de a răspunde pentru prejudiciile cauzate terţilor izvorăşte din lege, iar nu din contractul încheiat cu antreprenorul, prin urmare, clauzele contractuale exoneratoare de răspundere pentru pârâtă nu pot anihila un raport de prepuşenie sau răspunderea civilă delictuală angajată în baza acesteia.

Motivarea instanţei de apel în sensul că nu sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea art. 1373 C. civ., întrucât antreprenorul era cel care trebuia să obţină autorizaţia de demolare şi trebuia să răspundă pentru prejudiciile cauzate terţilor ca urmare a lucrărilor de demolare, reflectă, în susţinerea recurentei, o încălcare şi aplicare greşită a art. 1373, 1851 şi 1876 C. civ., întrucât activitatea de demolare s-a desfăşurat sub îndrumările şi controlul efectiv al pârâtei, care a indicat construcţiile supuse demolării şi care cunoştea că o parte din acestea prezintă ziduri comune şi structură de rezistenţă comună cu imobilele aparţinând recurentei.

Recurenta susţine că noţiunea de subordonare dintre presupus şi comitent nu trebuie privită dintr-o perspectivă restrictivă sau limitativă, raportul comitent -prepus, în cazul unui contract de antrepriză, existând şi în situaţia în care antreprenorul se conformează autorităţii decizionale a beneficiarului său. Ca atare, în condiţiile în care antreprenorul a acţionat sub supravegherea şi controlul beneficiarului, în cauză a pârâtei, existenţa unei clauze contractuale de delimitare a răspunderii pentru daunele provocate de activitatea de demolare nu poate echivala cu lipsa unui raport de prepuşenie între pârâtă şi antreprenor.

A mai învederat recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1373 alin. (1) şi art. 1876 alin. (1) C. civ. când a reţinut că beneficiarul avea doar un drept de a verifica modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către antreprenor, nu şi o obligaţie în acest sens, motiv pentru care nu s-a reţinut existenţa unui raport de prepuşenie.

Arată recurenta că interpretarea corectă a dispoziţiilor legale menţionate, contrar celor reţinute de instanţa de apel, este în sensul că pârâta avea obligaţia de a verifica modul de executare a lucrărilor, ceea ce corelat cu obligaţia de a indica construcţiile ce urmează a fi demolate, face dovada unui raport de prepuşenie.

S-a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 C. civ. susţinându-se că instanţa de apel a absolvit pârâta de orice răspundere delictuală faţă de recurentă, nereţinând caracterul solidar al răspunderii beneficiarului şi antreprenorului.

Recurenta arată că instanţa de apel a confundat etapa analizării întrunirii condiţiilor necesare angajării răspunderii civile cu etapa reparării prejudiciului, subsidiară şi interdependentă de prima etapă. Ca atare, acoperirea prejudiciului în solidar poate fi analizată faţă de pârâtă chiar şi în lipsa antreprenorului, solidaritatea nefiind condiţionată de calitatea de parte în proces a acestuia.

De asemenea, prin decizia atacată au fost încălcate şi aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1357 C. civ. deoarece instanţa de apel a analizat incidenţa acestui text de lege în lumina unei eventuale răspunderi contractuale a pârâtei. Astfel, nu au fost analizate cele trei condiţii necesare atragerii răspunderii civile delictuale, din decizia recurată lipsind cu desăvârşire orice menţiune cu privire la art. 1357 C. civ. şi cu atât mai puţin o analiză a acestui text de lege.

Fără nicio legătură cu răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtei, instanţa de apel a reţinut că nu există o faptă ilicită a acesteia întrucât şi-a îndeplinit obligaţia faţă de antreprenor de a indica clădirile şi că nu era în sarcina pârâtei să obţină documentaţia tehnică, această obligaţie având-o antreprenorul.

Interpretarea instanţei de apel în sensul că pârâta nu răspunde nici pentru cea mai uşoară culpă, date fiind obligaţiile asumate contractual de antreprenor, încalcă prevederile art. 1357 C. civ., întrucât nu se poate reţine că beneficiarul unor lucrări de demolare, care are cunoştinţă de faptul că acestea se desfăşoară ilegal, este exonerat de răspundere pentru că antreprenorul s-a obligat să obţină autorizaţia de demolare şi să execute lucrările.

La 31 mai 2021, intimata-pârâtă S.C. A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea deciziei recurate, ca fiind legală şi temeinică, şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Ambele părţi au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. s-a invocat faptul că decizia atacată nu reflectă o analiză proprie a motivelor de apel invocate.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte constă că prin decizia atacată s-a reţinut că între părţile semnatare ale contractului de antrepriză nr. x/22.03.2013, respectiv între S.C. A. şi S.C. B. S.R.L., nu a existat un raport de prepuşenie raportat la dispoziţiile art. 7 lit. e), care stabilesc faptul că antreprenorul (prestatorul) răspunde integral pentru eventualele daune provocate prin afectarea clădirilor învecinate, proprietatea altor firme sau pentru orice prejudiciu cauzat ca urmare a demolării clădirilor, prevedere ce este în acord cu dispoziţiile art. 1851 C. civ.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 1876 C. civ., pârâta S.C. A. are dreptul, iar nu obligaţia de a supraveghea lucrările ce fac obiectul contractului de antrepriză, motiv pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei în sensul că pârâta a fost cea care a coordonat întreaga activitate de demolare a clădirilor, antrepenorul fiind obligat conform art. 2 din contract să obţină autorizaţia de demolare şi apoi să demoleze până la cota zero clădirile în cauză.

Instanţa de apel a înlăturat criticile referitoare la nereţinerea de către prima instanţă a răspunderii pentru fapta proprie în sarcina pârâtei, apreciindu-se că nu poate fi analizată o astfel de răspundere în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, faţă de care acţiunea a fost disjunsă. Întrucât nu se poate disocia răspunderea faţă de beneficiar, astfel încât doar împreună, iar nu individual se justifică calitatea procesuală pasivă în litigiul pornit de beneficiarul lucrării, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit a fost analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie de către prima instanţă cu raportare la cadrul procesual, astfel cum a fost el stabilit de către reclamant prin cererea modificatoare a acţiunii (la 19.01.2015).

Chiar şi în aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că şi pe fondul lor aceste critici nu pot fi primite, nefiind întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie având în vedere că obligaţia de a obţine autorizaţia de construire şi demolarea contrucţiilor a fost prevăzută conform contractului nr. x/2013 în sarcina antreprenorului, şi nu a S.C. A..

Rezultă din cele expuse anterior că instanţa de apel a argumentat în fapt şi în drept soluţia pronunţată, motivarea deciziei atacate fiind în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din considerentele acesteia rezultând raţionamentul logico -juridic propriu pe care se întemeiază soluţia instanţei de apel, fiind arătate atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel instanţa de apel a analizat motivele de apel arătând că obiectul judecăţii îl formează hotărârea primei instanţe raportat la motivele care au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, în apel neputându-se schimba cauza acesteia şi nici formula apărări noi, care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită direct în apel cererea de a se analiza aspectele legate de inopozabilitatea şi chiar nevalabilitatea contractului nr. x/22.03.2013 încheiat între S.C. A. şi S.C. B. S.R.L.

Se constată că este nefondată şi critica recurentei prin care susţine că nu au fost analizate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, recurenta susţinând greşit că motivarea este întemeiată în totalitate pe analiza răspunderii civile contractuale în baza Contractului nr. x/22.03.2013, cu toate că, o astfel de analiză, nu face obiectul cauzei.

Prioritar, se reţine că instanţa de apel, analizând criticile apelantei, referitoare la antrenarea răspunderii societăţii A., în calitate de comitent, a pornit chiar de la analiza dispoziţiilor art. 1373 C. civ., reţinând că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.

Pentru a stabili dacă pârâta are sau nu calitate de comitent, deci pentru a verifica îndeplinirea primei condiţii pentru a atrage răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1373 C. civ., instanţa de apel a păşit la analiza conţinutului contractului încheiat de pârâtă cu antreprenorul său şi a concluzionat că între părţile semnatare ale contractului de antrepriză nr. x/22.03.2013, respectiv între societatea A. şi societatea B. S.R.L. nu a existat un raport de prepuşenie.

Înalta Curte reţine că însăşi recurenta, prin cererea modificatoare a cererii de chemare în judecată, faţă de afirmaţiile făcute de pârâta A., prin întâmpinare, a precizat că răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului este una autonomă şi independentă de răspunderea prepusului. De asemenea, reclamanta a arătat că, pentru a putea califica raportul juridic delictual născut ca urmare a demolării în totul sau în parte a clădirilor proprietatea reclamantei, precum si a utilităţilor deţinute întru-un regim de coproprietate cu pârâta A., urmează a se stabili dacă contractul de antrepriză invocat de către aceasta a fost într-adevăr caracterizat de autonomie sau dacă, antreprenorul, renunţând la caracterul independent al activităţii sale, a efectuat lucrările sub subordonarea şi autoritatea decizională a beneficiarului.

În consecinţă, însăşi reclamanta a făcut apărări raportate la contractul indicat anterior ca reprezentând temeiul juridic al raportului de prepuşenie existent între pârâta S.C. A. S.A în calitate de beneficiar şi S.C. B. S.R.L., aceasta relevând necesitatea analizării contratului şi a situaţiei de fapt, pentru a se stabili dacă a existat sau nu un raport juridic între părţi caracterizat de autonomie sau de subordonare. A arătat în mod expres reclamanta că, în opinia sa, antreprenorul a efectuat toate lucrările sub coordonarea şi supravegherea societăţii A., astfel că acesta a fost un simplu executant căruia i s-a indicat ce trebuie să demoleze, fără a i se pune la dispoziţie documentele din care ar fi putut face o identificare corectă a regimului juridic şi faptic al imobilelor de pe platforma industrială, contractul de prestări servicii nefiind caracterizat de o reală autonomie şi independentă.

Tocmai pentru a verifica existenţa sau inexistenţa raportului de prepuşenie, instanţa de apel a analizat dispoziţiile contractuale, respectiv art. 2 şi 7 din Contractul nr. x/22.03.2013, reţinând că rezultă contrariul celor susţinute de recurentă, invalidând astfel această apărare.

Prin urmare instanţa de apel nu a analizat un alt tip de răspundere decât cea dedusă judecăţii, ci a verificat legalitatea hotărârii primei instanţe prin prisma motivelor de apel formulate de recurenta-reclamantă şi a apărărilor formulate în cauză.

Critica recurentei conform căreia instanţa de apel a reţinut în mod greşit că inopozabilitatea contractului a fost invocată pentru prima dată în apel, ceea ce a avut drept consecinţă neanalizarea chestiunilor care ţin de inopozabilitatea faţă de recurentă a dispoziţiilor contractuale privind împărţirea răspunderii, chestiune determinantă în soluţionarea fondului cauzei, este nefondată.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu poate fi primită direct în apel cererea de a se analiza aspectele legate de inopozabilitatea şi chiar nevalabilitatea contractului nr. x/22.03.2013, încheiat între societatea A. şi societatea B. S.R.L., deoarece acestea nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată adresată primei instanţe şi nici prin cererile modificatoare, astfel că dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. au fost corect aplicate în speţă.

Mai mult, aşa cum s-a arătat deja mai sus, prin cererea modificatoare reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă şi a societăţii B. S.R.L. arătând că, în ipoteza în care probele vor dovedi că această societate a fost un simplu executant, fără a avea posibilitatea reală de a duce la îndeplinire contractul semnat cu pârâta A. în condiţii de independenţă, în cauză sunt incidente temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost iniţial formulată, putând fi atrasă răspunderea exclusivă a pârâtei A.. În situaţia în care însă pârâta nou chemată în judecată va susţine punctul de vedere al pârâtei A., cu privire la autonomia contractului încheiat cu aceasta, atunci evident că vor fi incidente dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Prin urmare, reclamanta nu a invocat în faţa instanţei de fond inopozabilitatea sau nevalabilitatea contractului încheiat între cele două pârâte. Dimpotrivă, prin cererea modificatoare, aceasta şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul de antrepriză şi pe efectele ce rezultă din acesta, solicitând analiza clauzelor contractului sub acest aspect. Inopozabilitatea şi nevaliditatea contractului de antrepriză sunt apărări ce au fost invocate pentru prima dată prin motivele de apel, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de apel că se tinde la schimabrea cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (3) Cod procedură.

În consecinţă, apărările recurentei privind inopozabilitatea şi nevaliditatea contractului de antrepriză nu puteau face obiect de analiză în apel, astfel că instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii, ci a respectat limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Constatând inexistenţa raportului de prepuşenie invocat de recurentă nu s-a mai impus analizarea întrunirii condiţiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei din această perspectivă, recurenta susţinând greşit că acest raport ar decurge, în cauză, din lege şi nu din contract şi că, în acest context, se impunea analizarea acestei răspunderi civile delictuale.

Potrivit legii, principala condiţie a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său este existenţa unui raport de prepuşenie, stabilit fie în virtutea unui contract, fie în temeiul legii. În cauza de faţă, între părţi a fost încheiat un contract de antrepriză. Constatând însă că din acest contract nu rezultă existenţa unui raport de prepuşenie între părţile contractante şi că antreprenorului îi revenea obligaţia de a demola construcţiile numai după obţinerea autorizaţiilor de demolare şi a documentaţiei tehnice, în mod judicios a stabilit instanţa de apel că nu se mai impune verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii pentru atragerea răspunderii pârâitei A., în calitate de comitent.

Înalta Curte va reţine ca nefondată şi critica prin care se arată că decizia atacată este nemotivată şi faţă de soluţia pronunţată cu privire la susţinerile referitoare la răspunderea pârâtei pentru fapta proprie, pentru culpa cea mai uşoară.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei de angajare a răspunderii pârâtei pentru culpa cea mai uşoară, instanţa de apel a reţinut că nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât. Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite nici condiţiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie, deoarece, chiar dacă în contract, la art. 8, este prevăzută obligaţia în sarcina pârâtei S.C. A. de a indica clădirile ce urmau a fi demolate, activitatea de demolare în sine trebuia execută numai cu obţinerea în prealabil a documentaţiei tehnice şi a autorizaţiei de demolare, obligaţie care nu poate fi pusă în sarcina pârâtei S.C. A.. Demolarea clădirilor care aveau ziduri sau structură comună cu cele ale recurentei urma a se realiza, de asemenea, numai după obţinerea autorizaţiilor de demolare, în condiţiile legii, motiv pentru care nu era necesară o analiză separată şi a acestui argument al apelantei de către instanţa de apel.

În consecinţă, instanţa de apel a argumentat soluţia sa şi cu privire la acest aspect.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se reţine că recurenta invocă încălcarea prevederilor art. 477 alin. (2), art. 481, art. 14 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., arătându-se faptul că instanţa de apel nu a pus în discuţie aspectele referitoare la un eventual cadru procesual incomplet pentru soluţionarea cererii de atragere a răspunderii civile a pârâtei pentru fapta proprie şi, implicit, nici imposibilitatea de soluţionare a acestuia prin raportare la părţile dosarului şi nu au fost indicate dispoziţiile legale care nu ar permite analiza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Înalta Curte reţine că acest motiv de recurs poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Critica este nefondată.

Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a S.C. A., în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, faţă de care, la termenul de judecată din data de 05.12.2019, instanţa a dispus disjungerea acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta A.. A concluzionat instanţa de apel că în mod greşit a fost analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie de către prima instanţă cu raportare la cadrul procesual, astfel cum a fost el stabilit de către reclamant prin cererea modificatoare a acţiunii (la 19.01.2015).

Susţine recurenta că instanţa de apel şi-ar fi depăşit limitele învestirii, întrucât nu s-a solicitat prin apel să se analizeze posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. De asemenea, a mai invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., arătând că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât cea din hotărârea atacată. Cu toate acestea, i s-a agravat situaţia în propriul apel prin argumentele privitoare la solidaritate.

Critica este neîntemeiată, întrucât apelanta a formulat critici cu privire la răspunderea pârâtei A. pentru fapta proprie iar analiza condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea acestei răspunderi, presupune verificarea unor elemente privitoare la existenta faptei, stabilirea persoanelor care au săvârşit-o, forma de vinovăţie, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Or, pentru a analiza aceste aspecte, în mod corect instanţa de apel a pornit de la verificarea cadrului legal stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi cererile modificatoare.

Raportat la faptul că recurenta este cea care a modificat acţiunea solicitând obligarea pârâtei, în solidar cu antreprenorul, la repararea prejudiciului pretins, invocând în subsidiar răspunderea pârâtei pentru fapta proprie, în măsura în care urma a se aprecia că sunt incidente dispoziţiile art. 1859 din C. civ., ţinând seama însă şi de faptul că prin încheierea din data de 05.12.2019, instanţa a dispus disjungerea acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta A., încheiere care nu a fost atacată cu apel, se constată că instanţa de apel a respectat cadrul procesual şi limitele devoluţiunii potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ. dar şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Se mai constată, de asemenea, că instanţa de apel a analizat totuşi condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei A., în cadrul procesual menţionat mai sus, reţinând că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile deoarece pârâta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a indica clădirile ce urmau a fi demolate. A mai reţinut instanţa de apel că activitate de demolare trebuia execută cu obţinerea în prealabil a documentaţiei tehnice, obligaţie ce nu putea fi pusă în sarcina pârâtei. De asemenea, s-a mai reţinut şi conduita pârâtei în sensul că imediat ce a fost notificată de către apelantă referitor la activitatea de demolare, a solicitat întocmirea unui raport de către un expert, aspecte ce rezultă şi din dosarul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, nr. x/2015.

Prin urmare, instanţa de apel a respectat cadrul procesual aşa cum a fost stabilit în faţa instanţei de fond şi, în aceste limite, a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei, stabilind că nu există o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care să fi fost săvârşită de aceasta.

De altfel, motivul pentru care s-a dispus disjungerea a fost deschiderea procedurii insolvenţei antreprenorului, situaţie în care, potrivit Legii nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Procedând astfel, instanţa de apel nu i-a agravat apelantei situaţia în propria cale de atac, disjungerea acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie operând încă de la prima instanţă de fond.

Recurenta a mai invocat încălcarea dispoziţiilor art. 59 şi 78 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel trebuia să dispună introducerea în cauză a antreprenorului, dacă considera că răspunderea în solidar a două persoane pentru fapta proprie reprezintă un litisconsorţiu obligatoriu şi ca atare nu putea fi analizat în absenţa antreprenorului, neputându-se reţine vreo culpă în sarcina recurentei pentru stabilirea unui cadru procesual incomplet.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată în condiţiile în care recurenta nu a atacat măsura disjungerii luată prin încheierea din data de 05.12.2019, pusă în discuţie de instanţă. Mai mult, aşa cum s-a menţionat deja mai sus, de la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de antreprenor s-au suspendat de drept toate acţiunile judiciare. Totodată, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu i-a reţinut vreo culpă în privinţa cadrului procesual, ci a relevat faptul că, astfel cum a fost devoluată cauza în apel, nu poate fi analizată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a S.C. A., în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost formulat ca o răspundere solidară cu celălalt pârât, respectiv antreprenorul. Totuşi, instanţa de apel a analizat răspunderea pentru fapta personală a pârâtei în cadrul procesual stabilit la fond, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru antrenarea unei astfel de răspunderi.

Aşadar, în cauză nu a avut loc încălcarea art. 59 şi 78 alin. (2) C. proc. civ. şi nici nu a fost agravată situaţia apelantei în propria cale de atac. De asemenea, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 14 C. proc. civ., instanţa de apel nerespingând apelul pe acest aspect, ci pentru că, pe fondul cauzei, criticile recurentei au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, nefiind întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii pentru fapta proprie.

Recurenta a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 1.373 C. civ., care reglementează condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, arătând că instanţa de apel, verificând existenţa raportului de prepuşenie, a procedat greşit la analiza contractului încheiat de pârâtă cu antreprenorul.

Astfel cum s-a reţinut anterior, în verificarea existenţei raportului de prepuşenie şi implicit a calităţii de comitent a pârâtei, instanţa de apel s-a raportat la conţinutul clauzelor contractuale care defineau condiţiile şi limitele activităţii antreprenorului, din care reiese că acesta şi-a asumat răspunderea integrală pentru eventualele daune provocate prin afectarea imobilelor învecinate ca urmare a demolării clădirilor, concluzionând că rezultă fără echivoc inexistenţa raportului de prepuşenie.

În aceste condiţii, contrar susţinerilor recurentei, motivarea instanţei de apel în sensul că nu sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea art. 1373 C. civ., pârâta neavând calitatea de comitent întrucât antreprenorul era independent în realizarea obligaţiilor sale, asumându-şi riscul şi răspunzând de pagubele cauzate, el fiind cel care trebuia să obţină autorizaţia de demolare şi tot el cel care trebuia să răspundă pentru prejudiciile cauzate terţilor ca urmare a lucrărilor de demolare, reprezintă aplicarea corectă a art. 1373, 1851 şi 1876 C. civ.

Conform recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1373 alin. (1) şi art. 1876 alin. (1) C. civ. când a reţinut că beneficiarul avea doar un drept de a verifica modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de către antreprenor, nu şi o obligaţie în acest sens, motiv pentru care nu s-a reţinut existenţa unui raport de prepuşenie.

Şi această critică este nefondată şi reprezintă o interpretare greşită a art. art. 1876 C. civ. conform căruia, în cursul exercitării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi al materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.

Antreprenorul execută lucrarea pe riscul său şi răspunde de calitatea şi realizarea la timp a lucrării faţă de beneficiar. Exercitarea dreptului de control al beneficiarului a executării lucrării, drept acordat de lege, nu schimbă raporturile juridice contractuale dintre părţi şi nu relevă o renunţare la independenţă a antreprenorului în realizarea obligaţiilor.

Aşadar instanţa de apel, a interpretat corect dispoziţiile legale menţionate în sensul că pârâta avea dreptul, iar nu obligaţia de a verifica modul de executare a lucrărilor, procesul de demolare cu toate consecinţele acestuia fiind o sarcină asumată de antreprenor.

S-a mai invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1382 C. civ., recurenta susţinând că instanţa de apel a absolvit pârâta de orice răspundere delictuală faţă de recurentă, nereţinând caracterul solidar al răspunderii beneficiarului şi antreprenorului.

Invocarea de către recurentă a acestui text de lege este de asemenea greşită deoarece soluţia instanţei nu s-a raportat la solidaritatea obligaţiei, ci la constatarea prioritară a inexistenţei condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtei, inclusiv pentru atragerea răspunderii delictuale pentru fapta proprie.

Recurenta arată că prin decizia atacată au fost încălcate şi aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1357 C. civ. deoarece instanţa de apel a analizat incidenţa acestui text de lege în lumina unei eventuale răspunderi contractuale a pârâtei, în loc să analizeze cele trei condiţii necesare atragerii răspunderii civile delictuale.

Susţinerile recurentei sunt greşite, analiza instanţei vizând nu răspunderea contractuală, ci verificarea raportului de prepuşenie considerat de recurentă temeiul răspunderii pârâtei, aşa cum s-a menţionat pe larg mai sus. Or, în lipsa contractului, nici nu ar fi rezultat calitatea de comitent a societăţii A., întrucât o astfel de calitate nu rezultă din lege.

Astfel fiind, nici acest motiv de casare invocat de recurentă nu este întemeiat, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect normele de drept material menţionate mai sus.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Totodată, reţinând culpa procesuală a acesteia, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta să plătească intimatei S.C. A. suma de 119.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta E. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 488/2020 din 26 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurenta să plătească intimatei S.C. A. suma de 119.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.