Contractual vs. delictual liability for enforcement of property under credit contract with abusive clauses; effect of clause nullity on enforcement title

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 13 februarie 2018 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: repunerea părţilor în situaţia anterioară declarării scadenţei anticipate a contractelor de credit pentru persoane fizice nr. x din 22 august 2008 şi nr. 688 din 28 iunie 2007, încheiate între părţi, prin reinstituirea acestora şi continuarea derulării lor; obligarea pârâtei la achitarea, cu titlu de daune materiale, a sumei de 519.464,64 RON, echivalentul a 111.898,12 Eur, la cursul de schimb valutar din 6 februarie 2018, reprezentând contravaloarea imobilului executat silit, în mod nelegal; obligarea pârâtei la achitarea sumei de 50.000 Eur; echivalent a 232.115 RON, cu titlu de daune morale, la cursul de schimb valutar: din 6 februarie 2018.

Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 253, art. 1349 C. civ., art. 453 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 193/2000.

La 27 aprilie 2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat admiterea unor două noi capete de cerere respectiv compensarea sumelor datorate reciproc de către reclamant şi pârâtă, în temeiul art. 1617 C. civ., respectiv a sumelor pe care reclamantul le-a achitat în mod nedatorat, în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu ratele la zi din cele două contracte de credit şi obligarea pârâtei la radierea înscrierilor din Biroul de Credit, cu privire la cele două contracte de credit, ca urmare a constatării inexistenţei creanţei care a stat la baza declarării scadenţei anticipate.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 29 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost calificată cererea de chemare în judecată ca fiind una de drept comun şi nu o contestaţie la executare şi au fost respinse excepţiile privind netimbrarea şi autoritatea de lucru judecat, fiind amânată pronunţarea cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost respinsă prin încheierea de şedinţă pronunţată la 11 iunie 2018.

La 26 iunie 2018, a fost înregistrată o nouă cerere de modificare a acţiunii prin care reclamantul a solicitat desfiinţarea sau nulitatea absolută a actelor privind declararea scadenţei anticipate a cele două contracte de credit de către pârâtă, precum şi constatarea faptului că pârâta nu avea dreptul să declare scadente anticipat creditele încheiate cu reclamantul.

În drept, au fost invocate art. 1.549, art. 1272 şi art. 14 C. civ.

La termenul de judecată din 26 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă a constatat ca fiind tardiv formulată cererea modificatoare.

Prin sentinţa civilă nr. 879 din 3 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia prematurităţii şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.. Totodată, reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 6.657,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă, la 5 iunie 2019, reclamantul a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2019.

Prin decizia nr. 1758A din data de 29.10.2019 a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 879/03.04.2019 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.. A fost anulată sentinţa civilă apelată şi reţinută cauza spre soluţionare.

La termenul de judecată stabilit la 30 iunie 2020, instanţa de apel a respins cererea reclamantului privind administrarea probei cu expertiza judiciară evaluatorie, iar prin încheierea pronunţată la acelaşi termen a rămas în pronunţare asupra cauzei.

Prin decizia civilă nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 10.313,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Împotriva încheierii de şedinţă din 30 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi, în limitele rejudecării, dispunerea administrării probei cu expertiză evaluatorie şi analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale.

În susţinerea recursului, acesta a precizat că hotărârile recurate au fost date cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 249 C. proc. civ., art. 1349, art. 1350 şi art. 1254 C. civ., precum şi art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins proba cu expertiză evaluatorie, astfel că aceasta nu a stăruit, conform îndatoririi sale, la soluţionarea corectă a cauzei, motiv pentru care se impune casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării acestei probe.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1350 C. civ., întrucât acţiunea a fost respinsă pe motiv că nu ar fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel apreciind greşit că în cauză este incidentă răspunderea civilă contractuală.

Recurentul a susţinut că cererea de chemare în judecată are la bază o executare silită nelegală, ce a dobândit acest caracter ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2013, prin care s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor ce au condus la demararea executării imobiliare împotriva acestuia.

Inaplicabilitatea răspunderii civile contractuale rezultă din faptul că, în dosarul menţionat anteriror, pârâta nu au fost sancţionată ca urmare a atragerii răspunderii contractuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiei legale de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, obligaţie prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Un alt argument invocat de recurent este acela că executarea silită s-a făcut în temeiul unei clauze desfiinţate retroactiv, iar între părţi nu mai există contract, aspect reţinut şi de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a răspunderii civile delictuale, recurentul a invocat dispoziţiile art. 1349 C. civ. şi a arătat că acţiunea se întemeiază pe nerespectarea de către pârâtă a dispoziţiilor legale imperative incidente în cauză.

Întrucât temeiul executării silite a dispărut, titlul executoriu fiind desfiinţat retroactiv, este exclusă incidenţa răspunderii contractuale, prin urmare, în mod nelegal, au fost aplicate dispoziţiile art. 1350 C. civ.

A mai susţinut recurentul că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1254 C. civ., art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 249 C. proc. civ., întrucât a fost încălcat efectul nulităţii absolute în ceea ce priveşte consecinţele constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori şi profesionişti. Prin raportare la dispoziţiile legale amintite anterior, dar şi la soluţiile pronunţate în dosarul nr. x/2013, recurentul apreciază că efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi ale nulităţii absolute incidente, în ceea ce priveşte clauzele în baza cărora a fost demarată executarea silită imobiliară sunt unele evidente, prevăzute în mod expres de către legiuitor şi constatate de către o instanţă judecătorească.

În aceste condiţii, recurentul a susţinut că interpretarea instanţei privind legalitatea vânzării imobiliare şi desfiinţarea declaraţiilor de scadenţă anticipată este eronată în raport cu dispoziţiile legale ce stabilesc, în mod clar, efectele sancţiunii constatate de către o instanţă judecătorească. Efectul constatării nulităţii absolute a clauzelor atrage aplicabilitatea art. 1254 alin. (2) C. civ. şi, anume, desfiinţarea actelor subsecvente emise în temeiul clauzelor nule, respectiv a declaraţiilor de scadenţă anticipată şi a executării silite imobiliare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părţile nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a invocat că, prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins proba cu expertiză evaluatorie, ceea ce a dus la încălcarea dispoziţiilor art. 1349 alin. (2) C. civ., cu implicaţii în repararea integrală a prejudiciului, astfel că aceasta nu a stăruit, conform îndatoririi sale, la soluţionarea corectă a cauzei, impunându-se casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării acestei probe.

Critica este nefondată raportat la faptul că respingerea sau admiterea unei probe necesare pentru lămurirea în întregime a procesului nu vizează încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, aşa cum prevede art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate nici dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Necesitatea administrării unor probe este o chestiune lăsată la aprecierea instanţei învestită cu soluţionarea cauzei, acesta fiind singura în măsură să stabilească dacă probele propuse sunt sau nu necesare/îndestulătoare pentru lămurirea pe deplin a situaţiei deduse judecăţii. În măsura în care instanţa apreciază că proba propusă tinde la dovedirea unor împrejurări care nu duc la soluţionarea cauzei, aceasta o poate respinge în condiţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză recurentul a propus administrarea probei cu expertiză evaluatorie pentru determinarea întinderii prejudiciului, cauzat de fapta ilicită delictuală săvârşită de pârâtă, această probă vizând fondul acţiunii având temeiul de drept indicat de reclamantă, respectiv răspundere civilă delictuală.

Însă, din considerentele hotărârii atacate rezultă că respingerea acestei probe nu a influenţat soluţia pronunţată pe fond, instanţa stabilind că izvorul pretenţiilor reclamantului nu putea fi decât contractul, aşadar acţiunea nu putea fi întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fiind astfel respinsă cererea reclamantului ca nefondată.

Recurentul susţine că prin respingerea probei instanţa nu ar fi stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. Dimpotrivă, aşa cum s-a precizat mai sus, instanţa a respins proba cu expertiză, apreciind că aceasta nu duce la soluţionarea cauzei, reţinând că părţile au încheiat două contracte de împrumut, că prejudiciul pretins de reclamant rezultă din vinderea silită a imobilului, titlul executoriu fiind chiar contractul de împrumut şi, prin raportare la dispoziţiile art. 1350 alin. (3) N. C. civ., niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 175 C. proc. civ. actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Întrucât recurentul nu a fost vătămat prin respingerea probei cu expertiză evaluatorie, faţă de soluţia pronunţată prin decizia atacată şi care nu a presupus analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, rezultă că actul de procedură, respectiv încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2020, a fost întocmit conform normelor procedurale.

În consecinţă, criticile formulate de recurent sunt nefondate.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul a criticat decizia instanţei de apel susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1350 C. civ., precum şi a art. 1254 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul critică calificarea juridică dată de instanţa de apel acţiunii formulate ca fiind o acţiune în răspundere civilă contractuală, susţinând că prejudiciul pe care l-a pretins nu îşi are originea în raportul contractual dintre părţi, întrucât nu a reclamat aplicarea neconformă a clauzelor contractuale de către bancă, ci, dimpotrivă, nerespectarea unor dispoziţii legale prin pornirea unei executări silite nelegale. Mai invocă recurentul faptul că prejudiciul i-a fost cauzat prin vânzarea silită a imobilului, într-o executare silită pornită în baza unui contract desfiinţat, ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Printre aceste clauze se regăseşte şi cea care permitea băncii să declare scadenţa anticipată, astfel că, în lipsa acestei clauze contractuale, întreaga executare silită este nelegală.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, instanţa de apel aplicând în mod judicios dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., contrar celor susţinute de recurent.

Prioritar, se reţine că recurentul a menţionat că prejudiciul a fost cauzat de fapta ilicită a băncii de a vinde imobilul la licitaţie fără a exista un titlu executoriu, întrucât clauza prevăzută la art. 8.3 din Condiţiile Generale a fost constatată ca fiind abuzivă.

Înalta Curte reţine, pe de o parte că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă, aşa cum a precizat însuşi recurentul în memoriul de recurs, în lipsirea de efecte a acelei clauze faţă de consumator. Însă, în lipsa unei clauze contractuale care să prevadă posibilitatea declarării scadenţei anticipate a contractului, devin aplicabile dispoziţiile legale, astfel că, în caz de nerespectare a unor obligaţii contractuale se poate declara scadenţa anticipată în condiţiile legii. Aşa cum susţine intimata, aspect necontestat de către recurent, acesta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, în sensul că nu a mai restituit nici capitalul împrumutat, nu numai dobânda sau comisioanele aferente ratelor restante. Într-o astfel de împrejurare, nu se poate susţine că scadenţa anticipată a fost declarată exclusiv în baza clauzei 8.3 din contract, nefiind probat caracterul nelegal al executării silite din această cauză.

De altfel, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, constatarea caracterului abuziv al unei clauzei nu duce la desfiinţarea întregului contract, ci la lipsirea de efecte a acelei clauze faţă de consumator, astfel că nu se poate susţine caracterul nelegal al executării silite pornite în baza acestui titlu executoriu care nu a fost desfiinţat.

În plus, instanţa supremă constată, în acord cu instanţa de apel, că reclamantul nu a făcut dovada desfiinţării titlului executoriu şi nici a caracterului nelegal al vânzării imobilului prin desfiinţarea acesteia în cadrul unei contestaţii la executare.

În aceste condiţii, în mod corect s-a constatat de către instanţa de apel că vânzarea la licitaţie a imobilului reprezintă o aplicare a caracterului executoriu al contractului, astfel că izvorul prejudiciului invocat de reclamant, derivă din derularea raporturilor contractuale dintre părţi, fiind exclusă, în consecinţă, răspunderea civilă delictuală.

Recurentul, faţă de argumentele instanţei de apel, în sensul că nu s-a făcut dovada caracterului nelegal al vânzării imobilului şi dovada desfiinţării actelor de declarare a scadentei anticipate, fiind nevoie de o analiză a unei instanţei de judecată a efectelor pe care le produce constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.3 din contractul de credit asupra declaraţiilor de scadenţă anticipată, susţine că o astfel de interpretare eronată duce la încălcarea efectelor nulităţii absolute în ceea ce priveşte consecinţele constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori şi profesionişti. Concluzionează recurentul că au fost încălcate dispoziţiile art. 1254 C. civ., art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 249 C. proc. civ., întrucât, contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, iar desfiinţarea acestuia atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

Faţă de aceste susţineri, prioritar, Înalta Curte constată că, deşi recurentul invocă aplicarea dispoziţiilor art. 1254 din noul C. civ., contractele de credit în baza cărora a avut loc executarea silită au fost încheiate la data de 28.06.2007 şi de 22.08.208, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la regimul nulităţilor actelor juridice din C. civ. de la 1864. În acest sens, se reţine că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. De asemenea, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, la data intrării în vigoare a C. civ., actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de C. civ. din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi (...).

Apoi, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, sancţiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în neproducerea efectelor asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În cauză nu s-a probat încetarea contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze.

Instanţa de recurs mai reţine că nulitatea duce la lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum. De asemenea, ca urmare a constatării nulităţii actului juridic iniţial, va fi anulat şi actul juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Însă, desfiinţarea actelor subsecvente se realizează în condiţiile legii, iar cum dreptul civil român nu prevede nulităţi de drept, rezultă că nulitatea executării silite imobiliare, ca act subsecvent, nu a avut loc de drept pentru că un astfel de efect, de care prevalează recurentul, nu este prevăzut de lege.

Prin urmare şi aceste critici sunt neîntemeiate, astfel că şi cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurent este nefondat.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 30 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din 30 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 februarie 2022.