Industrial park administrator’s fee claims time-barred and partly lacking standing; appeal quashed.

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş la data de 14.05.2019, sub nr. x/2019 şi înregistrată ulterior la data de 24.10.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca urmare a declinării competenţei, reclamanta PARC INDUSTRIAL MUREŞ S.A în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 773.515,47 RON, reprezentând venituri din taxă de administrare datorată în perioada 2007-2013 precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3742/13.12.2019 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei august 2008-15.12.2008, întemeiate pe contractul de concesiune nr. x/13.02.2007 şi contractul de transfer nr. x/15.12.2008, şi în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei aprilie 2008-22.12.2009, întemeiate pe contractul de concesiune nr. x/15.02.2007 şi contractul de transfer nr. x/22.12.2009, şi în consecinţă, a respins aceste pretenţii formulate de Parc Industrial Mureş S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca fiind introduse împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepţia prescripţiei pentru celelalte pretenţii şi a respins aceste pretenţii ca prescrise.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parc Industrial Mureş S.A..

Prin decizia civilă nr. 970 din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de Parc Industrial Mureş S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, Parc Industrial Mureş S.A. a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă expune situaţia de fapt şi arată că în conformitate cu Hotărârile Consiliilor Locale a dobândit calitatea de administrator al Parcului Industrial Mureş, iar în aceasta calitate a fost împuternicită în vederea administrării terenurilor aflate în parcul industrial, sens în care s-au încheiat contracte cu proprietarii terenurilor.

În continuare, autoarea recursului arată că urmare a verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi, care s-a raportat strict la clauzele contractuale şi la dispoziţiile cuprinse în actele unilaterale cu caracter obligatoriu, s-au emis decizii prin care s-a constatat prejudiciul creat, precum şi impunerea privind recuperarea acestuia.

Recurenta-reclamantă arată că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 2523 C. civ., care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv acela când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, aceasta a cunoscut prejudiciul pe care trebuia sa-l recupereze, la 05.01.2017, conform ultimului act de control, respectiv decizia nr. 207/2014/05.01.2017 a Curţii de Conturi.

De asemenea, recurenta-reclamantă evocă dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C. civ. şi susţine că legiuitorul a instituit o prezumţie absolută, respectiv aceea că titularul dreptului a luat cunoştinţă de naşterea dreptului la momentul respectiv.

Mai arată recurenta că prin decizia Curţii de Conturi a fost impusă formularea unei acţiuni în justiţie cu privire la recuperarea prejudiciului, cu respectarea termenului de prescripţie ca fiind data de la care a fost emisă decizia mai sus reiterată.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, menţionând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să o respingă, reţinând că din cererea de recurs se desprind critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile care se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează momentul de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune, Înalta Curte le va înlătura, constatând că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 2524 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care:

"Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute."

Aplicând prevederile art. 2.524 alin. (1) C. civ. la situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că prescripţia curge de la scadenţă, conform prevederilor contractuale, iar nu când reclamanta a cunoscut prejudiciul, întrucât potrivit art. 7 pct. 20 din contractul încheiat între părţi, taxa de administrare era datorată în funcţie de suprafaţă, de perioada de utilizare şi într-un cuantum care varia în funcţie de data începerii activităţii, iar plata se făcea lunar, astfel că, în mod corect, curtea de apel a respins apelul pe acest aspect.

Astfel cum s-a stabilit în doctrină şi jurisprudenţă, prescripţia extinctivă se întemeiază pe culpa titularului unui drept subiectiv care neglijează exerciţiul acestuia înăuntrul termenului legal, având caracter de sancţiune, sens în care Înalta Curte reţine că în mod legal a constatat Curtea de apel că necunoaşterea de către recurenta-reclamantă a datei începerii activităţii, nu schimbă nici scadenţa obligaţiilor de plată, nici cursul termenului de prescripţie.

Referitor la critica recurentei prin care susţine că prin decizia Curţii de Conturi a fost impusă formularea unei acţiuni în justiţie cu privire la recuperarea prejudiciului, cu respectarea termenului de prescripţie ca fiind data de la care a fost emisă decizia mai sus reiterată, Înalta Curte constată, că în realitate, recurenta îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta-pârâtă reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa, întrucât dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă PARC INDUSTRIAL MUREŞ S.A. împotriva deciziei civile nr. 970 din 28 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă PARC INDUSTRIAL MUREŞ S.A. împotriva deciziei civile nr. 970 din 28 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2022.