Alienation of pre-1989 cooperative land-use rights: Res judicata precluding municipal nullity claim and recovery of unearned benefits

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Obiectul cererii. Soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă sub nr. de dosar x/2013, recurentul-reclamant Municipiul Sibiu a solicitat: să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. A A. si S.C. B. S.R.L., contract autentificat sub nr. x/07.09.2004 de BNP C., numai in ceea ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţa asupra terenului in suprafaţa de 1720 mp înscris in CF x Sibiu nr. top x; să se constate nulitatea absolută parţială a încheierii de intabulare nr. x/08.09.2004 din CF x Sibiu (provenită din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu), în ceea ce priveşte intabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1720 mp având nr. top x în favoarea pârâtei şi, pe cale de consecinţă, să se dispună radierea acestei înscrieri din CF; să fie obligată pârâta, în principal (în situaţia în care instanţa apreciază caracterul imprescriptibil al creanţei) la plata sumei de 1.251.240,26 RON debit principal şi 348.811,45 RON majorări calculate conform dobânzii de refmanţare BNR pentru perioada 01.01.2004 -31.12.2012, în total suma de 1.594.051,71 RON, reprezentând folosul nerealizat de reclamanta, prin neîncasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fără drept şi fără titlu a terenului, de către pârâtă, teren proprietatea privată a Municipiului Sibiu, în suprafaţă de 1720 mp, înscris în CF x Sibiu (provenită din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x;

într-un prim subsidiar (în situaţia în care instanţa apreciază natura fiscală a creanţei), să fie obligată pârâta la plata sumei de 961.459,23 RON, din care: 833.144,66 RON debit principal şi 128.314,57 RON majorări calculate conform dobânzii de refinanţare BNR pentru perioada 01.01.2008 - 31.12.2012, reprezentând folosul nerealizat de reclamanta, prin neîncasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fără drept si fără titlu a terenului de către pârâtă, într-un al doilea subsidiar (în situaţia în care instanţa apreciază natura nefîscala a creanţei) să fie obligată pârâta la plata sumei de 596.858,49 RON din care: 549.572,80 RON debit principal şi 47.285,69 RON majorări de întârziere calculate conform dobânzii de refinanţare BNR, pentru perioada martie 2010 - martie 2013, reprezentând folosul nerealizat de reclamanta, prin neîncasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fără drept si fără titlu a terenului de către pârâtă, teren-proprietatea privată a Municipiului Sibiu în suprafaţă de 1720 mp, înscris în CF x Sibiu nr. top x; să fie obligată pârâta la plata în continuare a folosinţei terenului proprietatea privată a Municipiului Sibiu în suprafaţă de 1720 mp înscris în CF x Sibiu, nr. top x conform tarifelor aprobate prin HCL nr. 417/2010, adică a sumei de 8,06 RON/mp/luna, respectiv 13863,2 RON/luna (8,06 RON/mp/luna X 1720 mp).

Prin sentinţa civilă nr. 807/2013 din 21 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei secţiei a Ii-a Civile; potrivit art. 99 alin. (2) din R.O.I. a transpus cauza şi a acordat termen la completul C2, la data de 27.08.2013.

Prin sentinţa nr. 1070/C/31.10.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Tribunalul Sibiu, secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la judecata excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002 şi a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamantului, a admis acţiunea, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/7.09.2004 de B.N.P. C., încheiat între A. şi S.C. B. S.R.L., în ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1.720 mp, înscris în CF. nr. x Sibiu, a constatat nulitatea absolută parţială a încheierii de intabulare nr. x/08.09.2004, în ceea ce priveşte intabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în favoarea pârâtei, a dispus radierea acestei înscrieri din cartea funciară şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 596.858,49 RON, din care 549.572,80 RON reprezintă folos de tras (nerealizat) şi 47.285,69 RON, reprezentând majorări de întârziere, calculate prin raportare la dobânda B.N.R., pentru perioada martie 2010 - martie 2013, precum şi la plata în continuare a folosinţei terenului, conform hotărârii nr. 417/2010 a Consiliului Local Sibiu.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 397/22.09.2015 pronunţată de Curtea de apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă; în consecinţă, hotărârea atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Sibiu.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2013.

În rejudecare, Municipiul Sibiu, prin Primar, a depus la data de 01.03.2016 o cerere de modificare a acţiunii, arătând că înţelege să modifice cadrul procesual stabilit prin acţiunea introductivă, în sensul că solicită ca judecata să aibă loc în contradictoriu şi cu A..

Prin sentinţa nr. 953/10.11.2016, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la judecata excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002 şi a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes a reclamantului, a respins acţiunea modificată şi a obligat reclamantul la plata sumei de 1.500 RON către S.C. B. S.R.L. şi a sumei de 2.500 de RON către A.., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, Municipiul Sibiu, prin Primar, a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 27.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, constatând că asupra S.C. B. S.R.L. s-a deschis procedura generală a insolvenţei, a suspendat, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, judecata apelului.

Împotriva încheierii sus-menţionate, recurentul-reclamant Municipiul Sibiu, prin Primar, a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, instanţei de apel.

Prin decizia nr. 4986 din 20 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Il-a Civilă, cu majoritate, a admis recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul Sibiu, prin Primar, împotriva încheierii din data de 27.06.2017, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a Il-a Civilă, în dosarul nr. x/2013, a casat încheierea atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea continuării judecăţii; opinia separată fiind în sensul respingerii ca nefondat a recursului.

Ulterior, prin decizia nr. 404/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a Il-a Civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Sibiu prin Primar împotriva sentinţei nr. 953/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2013; a obligat apelantul Municipiul Sibiu să plătească în favoarea intimatei S.C. A. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

2. Despre judecata în prima instanţă

Prin sentinţa nr. 953/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2013 s-a luat act de renunţarea la judecarea excepţiilor de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului si s-a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamantul Municipiul Sibiu prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi S.C. A.. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 2500 de RON către pârâta S.C. A. cu titlu de cheltuieli de judecată şi la plata sumei de 1500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta S.C. B. S.R.L..

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 1070/C/2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2013 s-a luat act de renunţarea la judecarea excepţiilor de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Sibiu prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare încheiat între A. şi S.C. B. S.R.L., autentificat sub nr. x/7.09.2004 de BNP C., în ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1720 mp înscris în CF x Sibiu, top x, s-a constatat nulitatea absolută parţială a încheierii de întabulare nr. 10084/08.09.2004 din CF x Sibiu de sub C1 în ce priveşte întabularea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1720 mp având top x, în favoarea pârâtei, s-a dispus radierea acestei înscrieri din CF şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 596.858,49 RON din care: 549.572,80 RON principal şi 47.285,69 RON majorări de întârziere calculate conform dobânzii BNR pentru perioada martie 2010 - martie 2013 reprezentând folos de tras (nerealizat) şi obligă în continuare pârâta la plata folosinţei terenului conform HCL nr. 417/2010.

Pentru a se pronunţa această sentinţă, s-au reţinut următoarele:

În anul 1974, prin Decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Sibiu, nr. 542/26.08.1974 terenul în suprafaţă de 6020 mp, înscris in CF. iniţial x Sibiu a fost transmis în folosinţa fără plată şi fără termen în favoarea A., decizie emisă în baza Decretului nr. 244/1955 prin care Statul înţelegea să sprijine activitatea cooperativelor meşteşugăreşti, atribuind aceste terenuri.

Decretul nr. 244/1955 a fost abrogat prin Legea nr. 7/1998, ocazie cu care nu au fost adoptate reglementări tranzitorii prin care să se stabilească expres situaţia juridică a acestor terenuri transmise în folosinţă gratuită, fără termen si fără plată.

În data de 7.09.2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, A. in baza contractului de vănzare - cumpărare nr. x/2004 a înstrăinat construcţiile edificate pe terenul înscris in CF. x Sibiu in favoarea paratei S.C. B. S.R.L.. Prin acelaşi contract de vânzare cumpărare, vânzătoarea a transmis şi dreptul de folosinţă gratuită, fără termen şi fără plata asupra terenului aferent construcţiei, în suprafaţă de 1720 mp.

Cu privire la situaţia terenurilor date în folosinţă gratuită cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti în baza Decretului nr. 244/1955 după abrogarea acestuia prin Legea nr. 7/1998 s-a retinut ca, prin apariţia Legii nr. 1/2005 de organizare a cooperaţiei, potrivit art. 107 alin. (1) din aceasta, terenurile transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi cu titlu gratuit în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu sunt revendicate şi pe care au fost realizate construcţii conform legii, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective sau până la trecerea lor completă în proprietatea societăţii cooperatiste. Rezultă din aceste prevederi legale că aceste terenuri şi-au păstrat regimul juridic atribuit prin Decretul nr. 244/1955, chiar şi după abrogarea acestui decret în anul 1998. Doar terenurile revendicate nu mai păstrează regimul juridic stabilit prin Decretul nr. 244/1955, celelalte, cum e şi cazul de faţă, îşi menţin acest regim juridic.

S-a reţinut că important este că acest regim juridic stabilit prin Decretul nr. 244/1955 este un regim în favoarea cooperativelor de consum sau meşteşugăreşti, că acest regim preferenţial se poate schimba odată cu trecerea cu plată a terenurilor în favoarea societăţii cooperatiste. A admite că dreptul de folosinţă asupra terenurilor atribuite cooperativelor a încetat prin abrogarea Decretului nr. 244/1955, ar însemna a admite că aceste terenuri au revenit în proprietate celor care le-au atribuit, urmând ca aceste entităţi să aplice, în îndeplinirea atribuţiilor lor, normele legale privind închirierea, concesionarea terenurilor, dat fiind faptul că societăţile cooperatiste, prin obiectul lor de activitate, nu sunt de utilitate publică. S-a reţinut că acest drept a continuat până la apariţia Legii nr. 1/2005, când de fapt s-au reglementat modalităţile de transformare a acestui drept.

În legătură cu transmiterea acestui drept de folosinţă gratuită asupra terenurilor deţinute de societăţile cooperatiste, s-a reţinut:

Întrucât acest drept de folosinţă pe durată nedeterminată şi gratuit a fost constituit în favoarea societăţilor cooperatiste cu un anumit scop (în considerarea persoanei), transmiterea acestui drept de către cel în favoarea căruia a fost constituit în favoarea altei persoane, în cazul de faţă o societate comercială, încalcă atât obiectul actului normativ ce a reglementat aceste relaţii, cât şi principiile potrivit cărora aceste acte pot fi luate doar de către proprietarul iniţial al terenului. Or, nici Decretul nr. 244/1955 şi nici alt act normativ, până la încheierea contractului de vânzare cumpărare în cauză, nu a prevăzut vreo modalitate de transmitere a acestui drept de folosinţă gratuită a terenurilor atribuite societăţilor cooperatiste.

Nu se pune la îndoială că odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor nu trebuia să se găsească o reglementare legală şi vizavi de terenul aferent acestora, însă modalitatea la care s-a apelat, este una nelegală, titularul unui asemenea drept fiind legat de atributele acestuia în considerarea cărora s-a instituit.

În logica celor de mai sus, a venit şi Decizia nr. 913/23.06.2009 a Curţii Constituţionale care, constatând neconstituţionalitatea art. 167 din Legea nr. 1/2005, reţine că autorităţile publice centrale sau locale de a atribui în folosinţă gratuită a terenurilor, determină încălcarea dreptului acestora de a exercita stăpânirea efectivă, directă, nemijlocită, prin putere proprie şi în interes propriu, a bunurilor proprietate privată. Rezultă că doar autorităţile publice au un drept de a dispune, în cazul de faţă al transmiterii în folosinţă gratuită, în condiţiile legii, asupra acestor terenuri.

Au fost încălcate astfel dispoziţiile art. 480 din C. civ. în vigoare la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, precum şi prevederile art. 126 din Legea nr. 215/2001, în sensul că cooperativa meşteşugărească a înstrăinat un drept de care, atribuţii în acest sens avea proprietarul terenului.

Faţă de cele de mai sus, instanţa a constatat că acest capăt de cerere este întemeiat, l-a admis şi a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare în ce priveşte transmiterea gratuită a dreptului de folosinţă către pârâta S.C. B. S.R.L.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, cel privind obligarea la folosul de tras, instanţa a reţinut următoarele:

În primul rând, instanţa a constatat că reclamanta este îndreptăţită să fie despăgubită de către pârâtă cu o sumă ce reprezintă lipsa de folosinţă a acestui teren, respectiv veniturile de care reclamanta a fost lipsită.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii delictuale există în cazul de faţă şi ea se concretizează în aceea că transmiterea dreptului de folosinţă în favoarea pârâtei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 244/1955 şi ale art. 480 C. civ., precum şi ale Legii 215/2001.

Prejudiciul în acest caz se materializează prin aceea că, terenul fiind transmis cu titlu gratuit, reclamanta nu a putut realiza veniturile aferente acestui teren.

Raportul de cauzalitate dintre cele două elemente ale răspunderii este evident, prin fapta pârâtei, aceea de a folosi gratuit terenul a creat prejudiciul, respectiv lipsa contravalorii folosinţei acestui teren.

Fiind întrunite elemente răspunderii delictuale, instanţa a obligat pârâta şi la repararea prejudiciului suferit de către reclamantă, constând în folos de tras.

Privind natura acestui prejudiciu, instanţa a apreciat că acesta are o natură nefiscală, deoarece acesta nu este cuprins ca şi obligaţie prevăzută în Codul fiscal, fiind un venit extrabugetar.

Pentru aceste motive, în baza art. 998-999 C. civ., a fost obligată pârâta la plata sumei de 596.858,49 RON debit privind şi majorări de întârziere calculate conform dobânzii BNR calculaţi pentru perioada martie 2010- martie 2013 şi în continuare până la plata integrală.

Împotriva aceste sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., precizat ulterior, solicitând, în principal, ca în baza art. 480 alin. (3) C. proc. civ. să fie anulată sentinţa instanţei de fond şi să fie trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., să fie schimbată sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă .

În susţinerea capătului principal al apelului se arată că hotărârea a fost pronunţată fără ca A. să fie parte în cauză, astfel că judecata nu s-a făcut cu toate părţile contractante, semnatare ale actului atacat.

Mai arată că, în mod nelegal, instanţa de fond a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2004 în ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţă a terenului, considerând în mod eronat că transmiterea dreptului de folosinţă de către cel în favoarea căruia a fost constituit (A.) "încalcă obiectul actului normativ ce a reglementat aceste relaţii cât şi principiile potrivit cărora aceste acte pot fi luate doar de către proprietarul iniţial al terenului" şi că s-au încălcat dispoziţiile art. 480 din C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractului şi art. 126 din Legea nr. 215/2001. Se mai arată că instanţa de fond a constatat că dreptul de folosinţă gratuită l-a dobândit A. în considerarea persoanei sale şi că nu putea să-l transmită ulterior altei persoane, însă tot instanţa reţine că nici Decretul 244/1955 şi nici alt act normativ, până la încheierea contractului, nu au reglementat vreo modalitate de transmitere a unui astfel de drept.

Astfel, se arată că atâta timp cât nu exista o reglementare expresă privind transmiterea acestui drept şi nicio reglementare care să interzică expres o astfel de transmitere, transmisiunea în speţă a operat în baza dreptului comun, la fel ca în cazul altor construcţii, proprietate privată, ale căror terenuri aferente erau în proprietatea Statului Român, şi atâta timp cât instanţa nu a putut reţine şi indica în concret textul de lege care a fost încălcat cu ocazia încheierii contractului, respectiv norma legală care interzicea efectiv transmiterea dreptului de folosinţă gratuită, nu se poate constata existenţa unei cauze de nelegalitate, fiind netemeinică aprecierea instanţei de fond.

Se precizează că autentificarea contractului s-a făcut în prezenţa reprezentantului şi consilierului juridic al Municipiului Sibiu, după cum rezultă din încheierea nr. 1949/07.09.2004 iar reclamantul Municipiul Sibiu nu a invocat un motiv de nelegalitate până în anul 2013 când a promovat prezenta acţiune.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de fond, în mod nelegal, a admis şi cererile reclamantului de obligare a pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata folosului de tras, pentru perioada martie 2010 - martie 2013 şi în continuare, făcând o apreciere greşită în privinţa existenţei unei fapte ilicite a pârâtei, cauzatoare de prejudiciu, constând în lipsirea de folosinţă a terenului, astfel că în baza art. 998-999 C. civ. a obligat pârâta la plata sumei de 596.858,49 RON (debit şi majorări de întârziere).

Prin decizia nr. 397/22.09.2015 Curtea de apel Alba - Iulia examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel invocate raportat la actele dosarului, reţinând că judecata la prima instanţă a avut loc în lipsa uneia din părţile contractante, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea judecări cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare - cumpărare în contradictoriu cu toate părţile contractante.

La termenul din 31.03.2016, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi cu A., reclamantul Municipiul Sibiu şi-a modificat acţiunea solicitând: sa se constate nulitatea absoluta parţială a contractului de vânzare cumpărare incheiat intre A. si S.C. B. S.R.L., contract autentificat sub nr. x/07.09.2004 de BNP C., numai in ceea ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţa asupra terenului in suprafaţa de 1720 mp înscris in CF x Sibiu (provenita din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x; să se constate nulitatea absoluta parţiala a încheierii de intabulare nr. x/08.09.2004 din CF x Sibiu (provenita din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) de sub CI in ceea ce priveşte intabularea dreptului de folosinţa asupra terenului in suprafaţa de 1720 mp având nr. top x in favoarea paratei si pe cale de consecinţa sa se dispună radierea acestei înscrieri din CF; sa fie obligată parata: in principal (in situaţia in care instanţa apreciază caracterul imprescriptibil al creanţei) la plata sumei de 1.251.240,26 RON principal si 348.811,45 Iei majorări calculate conform dobânzii de refinantare BNR pentru perioada 01.01.2004 -31.12.2012 in total suma de 1.594.051,71 RON, reprezentând folosul nerealizat de reclamanta (folos de tras)prin neîncasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fara drept si fara titlu a terenului de către parata, teren - proprietatea privata a Municipiului Sibiu in suprafaţa de 1720 mp inscris in CF x Sibiu (provenita din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x; in accesoriu 1(in situaţia in care instanţa apreciază natura fiscală a creanţei): la plata sumei de 961.459,23 RON din care: 833.144,66 RON principal/si 128.314,57 RON majorări calculate conform dobânzii de refinantare BNR pentru perioada 01.01.2008 -31.12.2012, reprezentând folosul nerealizat de reclamanta (folos de tras) prin neîncasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fara drept si fara titlu a terenului de către parata, teren - proprietatea privata a Municipiului Sibiu in suprafaţa de 1720 mp inscris in CF x Sibiu (provenita din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x.; in accesoriu 2 (in situaţia in care instanţa apreciaza natura nefiscala a creanţei): la plata sumei de 596.858,49 RON din care: 549.572,80 RON principal si 47.285,69 RON majorări de întârziere calculate conform dobânzii de refinanţare BNR pentru perioada martie 2010 - martie 2013 reprezentând folosul nerealizat de reclamanta (folos de tras) prin neincasarea veniturilor ca urmare a folosinţei gratuite, fara drept si fara titlu a terenului de catre parata, teren - proprietatea privata a Municipiului Sibiu in suprafaţa de 1720 mp inscris in CF x Sibiu (provenita din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x; sa fie obligată pârâta la plata in continuare a folosinţei terenului proprietatea privata a Municipiului Sibiu in suprafaţa de 1720 mp înscris in CF x Sibiu (provenită din conversia de pe hârtie a CF x Sibiu) nr. top x conform tarifelor aprobate prin I-ICL nr. 417/2010, adică a sumei de 8,06 RON/mp/luna, respectiv 13863,2 RON/luna. (8,06 RON/mp/luna X 1720 mp).

Asupra acţiunii modificate, tribunalul a reţinut ca:

Potrivit Deciziei 176/03 aprilie 2009, fila x, Curtea de Apel a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că în ce priveşte terenul în litigiu, înscris în CF nr. x Sibiu A +2 nr. top x, aflat în folosinţa legitimă a pârâtei A., în temeiul Deciziei nr. 542/26.08.1974 a Comitetului Executiv al Consiliului executiv Popular al Judeţului Sibiu, Statul Român prin Municipiul Sibiu prin Primar este obligat să se abţină de la orice fel de acte sau fapte care să perturbe normala exercitare a dreptului de folosinţă asupra acestui teren.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 noul C. proc. civ..(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 430 alin. (1) noul C. civ., chestiunea litigioasă fiind tranşată prin Decizia nr. 176/03 aprilie 2009 a Curţii de Apel Alba-Iulia, iar contractul de vânzare - cumpărare încheiat între A. şi S.C. B. S.R.L., autentificat sub nr. x/7.09.2004 de BNP C., în ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1720 mp din terenul în litigiu, fiind încheiat ca urmare a exercitării legitime a dreptului de folosinţă a S.C. A., prezenta acţiune a reclamantului astfel cum a fost ea modificată se constată a fi inadmisibilă, considerent pentru care urmeaza a fi respinsă.

În ce priveşte excepţiile de nelegalitate a H.G. nr. 978/2002 şi a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului, invocate de pârâta S.C. B. S.R.L. în primul ciclu procesual, în temeiul art. 406 noul C. proc. civ., instanţa a luat act de renunţarea la judecată.

În temeiul art. 453 noul C. proc. civ. instanţa a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2500 de RON către pârâta S.C. A. şi de 1500 de RON către pârâta S.C. B. S.R.L..

3. Apelul dupa rejudecare

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Municipiul Sibiu prin primar solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a cererii introductive de instanţă.

În dezvoltarea motivelor de apel susţine că prin sentinţa nr. 953/2016, instanţa de judecată reţine în mod greşit faptul că, chestiunea litigioasă este deja tranşată prin Decizia nr. 176/03.04.2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A. şi S.C. B. S.R.L., autentificat sub nr. x/07-09-2004 de BNP C., în ce priveşte transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 1720 mp din terenul în litigiu, fiind încheiat ca urmare a exercitării legitime a dreptului de folosinţă a S.C. A..

Este important de reţinut că, prin contractul de vânzare anterior menţionat, încheiat în anul 2004, dreptul de folosinţă fusese deja transmis către S.C. B. S.R.L., astfel încât nu înţeleg cum ar putea respecta cele prevăzute în cuprinsul deciziei nr. 179/2009.

În al doilea rând, Municipiul Sibiu nu perturbă în niciun fel dreptul de folosinţă, cum, în speţă, a reţinut instanţa de fond. Totuşi, instanţa nu a ţinut cont de faptul că proprietar este Municipiul Sibiu, iar doar acesta are prerogativa transmiterii în folosinţă gratuită a terenului ce face obiectul prezentului litigiu. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 480 din C. civ. în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum şi prevederile art. 126 din legea nr. 215/2001, în sensul că cooperativa meşteşugărească a înstrăinat un drept ce putea fi transmis numai de către proprietarul terenului.

Este important de reţinut că în timp ce dosarul nr. x/2008 a avut ca obiect constatarea unui drept de superficie şi obligarea Statului Român prin Municipiul Sibiu prin Primar la a se abţine de la orice fel de acte sau fapte care să perturbe normala exercitare a dreptului de proprietate, în prezentul dosar se urmăreşte constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. şi S.C. B. S.R.L., a încheierii de intabulare, precum şi recuperarea folosului nerealizat ca urmare folosinţei gratuite a S.C. B. S.R.L., fară drept şi fără titlu a terenului.

În al treilea rând, instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea ca inadmisibilă, în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Astfel, arătăm că art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ. arată că "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". în acest caz nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, autoritatea de lucru judecat fiind valorificată doar ca prezumţie de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti care a analizat deja o anumită problemă/de drept, raportat la o stare de fapt determinată.

De asemenea, dosarul nr. x/2008 în care s-a pronunţat Decizia nr. 176/03.04.2009, a avut ca părţi doar Statul Român prin Municipiul Sibiu şi S.C. A., astfel încât este inadmisibil ca această hotărâre să i se opună pârâtului B. SRL

În mod evident, există posibilitatea legală de a opune o hotărâre şi terţelor persoane, însă aceasta nu poate fi opusă terţului B. S.R.L. decât cu valoare de mijloc de probă.

Datorita acestei caracteristici, este fără urmă de dubiu că dreptul de folosinţă gratuită asupra acestor terenuri nu poate fi exercitat prin reprezentant şi nu este transmisibil.

În data de 07.09.2004, anterior intrării in vigoare a Legii nr. 1/2005, Cooperativa meşteşugărească A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.09.2004 de BNP C.. Vânzătoarea transmite si dreptul de folosinţă fără termen si fără plată si cu privire la ternul aferent construcţiei, teren in suprafaţa de 1720 mp. Transmiterea dreptului de folosinţa gratuita asupra terenului în speţă este nelegală, fiind lovită de nulitatea absolută.

Orice persoana interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară, dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat ca înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil. Acelaşi regim juridic sub aspect extinctiv (imprescriptibilitatea) se aplică si cu privire la plata folosului nerealizat (folosul de tras) reprezentând veniturile de către reclamanta a fost lipsita de la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare atacat in prezenta acţiune si pana in prezent.

Daca se apreciază natura fiscală, a solicitat în termenul de prescripţie de 5 ani. Daca se apreciază natura juridica creanţei reclamantului ca fiind nefiscala, a solicitat în termenul de prescripţie de 3 ani, plata folosului nerealizat pentru perioada martie 2010- martie 2013.

Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu este evident.

Intimata A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului reclamantei cu cheltuieli de judecată apreciind că:

Dreptul de folosinţă aflat în patrimoniul intervenientei era catalogat la naşterea sa cu un drept real de tip nou beneficiind de toate atributele dreptului real opozabil erga omnes, mai puţin statului socialist. Titularul acestui drept care era şi proprietarul construcţiei edificată pe acest teren putea înstrăina o dată cu construcţia si folosinţa terenului aferent.

Legislaţia ulterioară anului 1989 nu a desfiinţat acest drept si nici nu i-a limitat posibilităţile de exercitare inclusiv de înstrăinare o dată cu construcţiile de pe el. Mai mult, Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia irevocabilă a statuat că dreptul său de folosinţă a continuat şi după anul 1989, caracteristicile acestui drept de folosinţă sunt aceleaşi dobândite şi recunoscute ca atare la momentul naşterii sale.

Intimata B. S.R.L. a solicitat prin întâmpinare, respingerea apelului ca nefondat întrucât decizia civila sus invocată statuează în considerentele sale cu putere de lucru judecat existenţa dreptului de folosinţă gratuită asupra terenului în patrimoniul intimatei S.C. A., care nu a pierdut acest drept. De asemenea, considerentele deciziei nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia statuează asupra naturii speciale a acestui drept de folosinţă al intimatei S.C. A. S.A..

Prin urmare, cum la data încheierii contractului nu exista o normă prohibitivă, nu există nici temei legal pentru anularea contractului.

Cererea privind folosul de tras este formulată de o persoană lipsită de interes şi care nu are calitate procesual activă şi se impune a fi respinsă. Municipiul Sibiu nu a fost şi nu este nici în prezent titularul dreptului de folosinţă a terenului în litigiu, nu a formulat apel să atace soluţia instanţei de fond.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare solicitând respingerea apărărilor invocate ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 27.06.2019 Curtea de apel a constatat că asupra B. S.R.L. s-a deschis procedura generală de insolvenţă, a constatat în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 suspendarea de drept a apelului până la finalizarea dosarului de insolvenţă nr. 2518/85/2017 a Tribunalului Sibiu.

Împotriva încheierii de suspendare a declarat recurs recurentul Municipiul Sibiu prin Primar, care a fost admis cu majoritate, casată încheierea atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe în vederea continuării judecăţii.

Prin decizia nr. 404/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a Il-a Civilă a respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Sibiu prin Primar împotriva sentinţei nr. 953/2016 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2013; a obligat apelantul Municipiul Sibiu să plătească în favoarea intimatei S.C. A. suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de apel, raportat la probele dosarului, curtea de apel a reţinut următoarele:

Este nefondată critica apelantei Municipiul Sibiu prin Primar privind greşita soluţionare a cauzei de către instanţa de fond prin reţinerea autorităţii de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată prin decizia nr. 176/2009.

În speţă, instanţa de fond a reţinut incidenţa puterii de lucru judecat privind o chestiune tranşată irevocabil, respectiv apărarea apelantei cu privire la încetarea dreptului de folosinţă gratuită a cooperativei A., odată cu abrogarea decretului 244/1955 prin Legea 7/1998 astfel încât nu ar fi avut ce transmite este lipsită de temei şi se impune a fi înlăturata.

Prin decizia civilă nr. 176 din 3.04.2009, Curtea de Apel Alba Iulia a statuat următoarele: abrogarea Decretului nr. 244/1955 nu produce nici un fel de consecinţă asupra drepturilor câştigate în baza acestui act normativ. A. este şi în prezent titularul acestui drept de folosinţă specială pe care îl poate exercita în aceleaşi condiţii existente la naşterea lui.

Analiza naturii dreptului de folosinţă, caracteristicile acestui trebuie raportate la momentul naşterii acestuia, situaţie în care trebuie să facem trimitere la următoarele aspecte:

Plecând de la principiul neretroactivităţii legii este evident faptul că trebuie stabilite caracteristicile dreptului de folosinţă prin prisma legislaţiei în vigoare la data naşterii sale, respectiv anul 1974.

Prin ambele reglementări arătate - Decretul nr. 244/1955 şi Decretul nr. 409/1955 se instituie, pe cale administrativă un drept real de folosinţă asupra unor bunuri.

Existenţa acestui drept este condiţionată de respectarea obligaţiilor ce revin prin lege titularului dreptului de folosinţă.

Nerespectarea acestor obligaţii atrage după sine posibilitatea de revocare unilaterală din partea statului a dreptului de folosinţă.

În virtutea acestui drept real de folosinţă titularul poate poseda şi utiliza bunul conform destinaţiei pentru care l-a primit. În cazul în care pe terenul primit în folosinţă, organizaţia beneficiară a construit o clădire - care îi aparţine în proprietate - însuşi terenul poate fi înstrăinat odată cu înstrăinarea acesteia. Bineînţeles că dobânditorul va primi asupra terenului tot un drept real de folosinţă.

Titularul acestui drept care era şi proprietarul construcţiei edificată pe acest teren putea înstrăina o dată cu construcţia si folosinţa terenului aferent.

Legislaţia ulterioară anului 1989 nu a desfiinţat acest drept si nici nu i-a limitat posibilităţile de exercitare inclusiv de înstrăinare o dată cu construcţiile de pe el.

Mai mult, Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia irevocabilă a statuat că dreptul de folosinţă a continuat şi după anul 1989. Atâta timp cât prin text de lege regimul juridic al dreptul de folosinţă este menţinut ca atare, respectiv pe durată nedeterminată şi fără plată, ca fiind o instituţie de drept recunoscută legal în prezent, deci actuală, raţiunea intentării acţiunii, şi anume, aceea de a defini şi corela instituţia de drept veche cu cele recunoscute în prezent, nu mai subzistă.

De altfel, faţă de conţinutul prevederii legale enunţate, instanţele nu pot proceda la o altă calificare juridică a dreptului reclamantei decât aceea de drept de folosinţă asupra terenului.

În raport de împrejurarea că legea reglementează natura juridică a dreptului cooperativelor asupra terenului pe care îşi au edificate construcţiile apare ca lipsită de relevanţă în speţă o altă interpretare sub acest aspect.

Caracteristicile acestui drept de folosinţă sunt aceleaşi dobândite şi recunoscute ca atare la momentul naşterii sale.

Unicul temei juridic pe care reclamanta îşi fundamentează acţiunea introductivă de instanţă este cel prevăzut de dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 215/2001.

Conform acestui text de lege:

"Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală sau judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice."

Textul lege invocat ca şi unică cauză a raportului juridic - deci cauza de nulitate absolută este străină de obiectul acţiunii.

Textul este în prezent abrogat expres prin O.U.G. nr. 57/2019 - Noul cod administrativ.

Actul de abrogare, Legea 7/1998, nu are efect retroactiv. Dreptul născut anterior apariţiei acestei legi a rămas valabil şi nu a fost radiat din cartea funciară, Decizia 176/3.04.2009 a Curţii de Apel Alba Iulia fiind o dovadă în acest sens (dreptul special de folosinţă gratuită al A.).

Dispoziţiile art. 124 din Legea 215/2001 (actual 126) invocate de apelanta reclamantă nu operează in speţa, fiind străine de actul juridic în litigiu.

Textul de lege sus menţionat reglementează posibilitatea transmiterii în folosinţa gratuită de către Consiliile Judeţene sau Consiliile Locale "a unor bunuri mobile si imobile proprietate publică sau privată locală sau judeţeană după caz unor persoanelor juridice fără scop lucrativ...".

Raportat la cele reţinute, privind tranşarea dreptului de folosinţă gratuită în mod irevocabil prin decizia nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, curtea de apel constată că restul criticilor privind folosul de tras sunt evident nefondate, având în vedere soluţia de respingere a petitului privind constatarea nulităţii absolute.

În consecinţă, în baza art. 498 C. proc. civ. a fost respins apelul declarat de reclamantul Municipiul Sibiu prin primar. În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a fost obligat apelantul Municipiul Sibiu să plătească intimatei S.C. A. suma de 2000 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocaţial dovedit cu chitanţa nr. x/2017 .

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 404/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, reclamantul MUNICIPIUL SIBIU prin PRIMAR a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că este lipsit de relevanţă faptul că, în prezent, Legea nr. 215/2001 a fost abrogată expres prin O.U.G. nr. 57/2019, motivat de faptul că la data introducerii acţiunii textul de lege prevăzut de art. 124 din Legea nr. 215/2001 era în vigoare, opinând că aceasta nu poate reprezenta o motivare pentru care acţiunea sa să fie respinsă.

A mai susţinut că prevederile art. 124 din Legea nr. 215/2001 îşi regăsesc aplicabilitatea în speţă, motivat de faptul că reprezintă o normă generală prin care unitatea administrativ teritorială poate, asemenea prevederilor Decretului nr. 244/1955, să acorde terenuri în folosinţă gratuită, unor anumite persoane fizice sau juridice, pentru un anumit scop. Conform art. 1 din Decretul nr. 244/1955 a existat posibilitatea atribuirii în folosinţă gratuită a unor terenuri numai unităţilor cooperatiste şi numai pentru un anumit scop; acestea să folosească obiectului de activitate al cooperativelor meşteşugăreşti. Astfel, recurentul-reclamant a apreciat motivarea instanţei (aceea că textul de lege invocat este străin de natura cauzei), ca fiind cel puţin eronată; totodată a apreciat că art. 124 este "continuarea legislativă" a Decretului nr. 244/1955, deja abrogat.

A mai arătat recurentul-reclamant că, într-adevăr, abrogarea Decretului nr. 244/1955 a lăsat un "gol" din punct de vedere legislativ în ceea ce priveşte reglementarea terenurilor care au fost atribuite cooperativelor meşteşugăreşti, însă, aşa cum reiese şi din Decizia nr. 913/2009 a Curţii Constituţionale, obligarea autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale, prin norme imperative, de a atribui în folosinţă gratuită terenurile, "pe toată durata existenţei construcţiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în proprietatea societăţii cooperative", determină încălcarea dreptului acestor autorităţi de a exercita stăpânirea efectivă, directă şi nemijlocită prin putere proprie şi în interes propriu, a bunurilor imobile-proprietate privată, de a le folosi şi de a culege fructele civile.

Astfel, s-a susţinut, chiar dacă dispoziţiile prevăzute de decizia Curţii Constituţionale nu se aplică retroactiv, acestea indică direcţia care trebuie urmată de către instanţele de judecată, în vederea unei soluţionări juste a unor astfel de situaţii, ţinând cont şi de drepturile constituţionale ale autorităţilor administraţiei publice.

Dreptul de folosinţă cu titlu gratuit a fost deţinut de către A. în baza Decretului nr. 244/1955 şi a fost obţinut numai datorită îndeplinirii condiţiilor prevăzute de acest decret şi anume, deţinea calitatea de cooperativă meşteşugărească. La data transmiterii acestui drept către pârâta S.C. B. S.R.L., a apreciat recurentul că singura îndreptăţită a acorda acest drept este instituţia reclamantă, numai în baza art. 124 din Legea nr. 215/2001. Însă, astfel cum s-a arătat şi în ciclurile procesuale anterioare, pârâta S.C. B. S.R.L. nu întruneşte condiţiile necesare atribuirii dreptului de folosinţă cu titlu gratuit.

Recurentul-reclamant a apreciat că prin încheierea acestui contract de vânzare cumpărare a fost încălcat art. 44 din Constituţia României.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, recurentul a arătat faptul că instanţa de apel, deşi reiterează anumite aspecte reţinute de instanţa de fond, nu aduce nici un fel de clarificare cu privire la acestea. Simpla citare a considerentelor instanţei de fond, nu poate fi calificată ca fiind o motivare îndestulătoare pentru a soluţiona prezenta cauză.

De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că, în dosarul nr. x/2008 a fost reclamantă A., care deşi a solicitat instanţei, la acea dată, obligarea Municipiului Sibiu de a se abţine de la orice fel de acte sau fapte care să perturbe normala exercitare a dreptului acestora, aceasta nu mai avea calitatea de deţinător al dreptului de folosinţă al terenului, obiect în cauză. S-a mai subliniat faptul că, în urma contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 07.09.2004, deţinător al dreptului de folosinţă a devenit pârâta S.C. B. S.R.L., astfel încât, la momentul promovării acţiunii din dosarul nr. x/2008, A. nu mai avea dreptul de folosinţă al terenului.

Recurentul-reclamant a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine inadmisibilitatea prezentei acţiuni pentru motivul că decizia nr. 176/2009 a fost pronunţată cu putere de lucru judecat, datorită faptului că în prezentul litigiu se contestă posibilitatea de transmitere a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit, respectiv analizarea acestui aspect care nu a fost tranşat irevocabil.

Intimata-pârâtă A. a transmis întâmpinare (plic dosarul de recurs) prin care a invocat nulitatea recursului, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi judecarea cauzei cu citarea părţilor.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar D.. a transmis întâmpinare (plic dosarul de recurs) prin care, a solicitat, în sinteză, respingerea recursului ca vădit nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală; totodată, a arătat că nu este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru, solicitându-se judecarea acestuia cu citarea părţilor.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a susţinut că apărările intimatelor sunt neîntemeiate, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din data de 19 noiembrie 2020 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă A.. şi, totodată, s-a admis în principiu recursul declarat de reclamant.

Recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL SIBIU este nefondat, pentru motivele ce se vor arata in continuare:

Primul motiv de casare invocat de recurentul reclamant este cel prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Criticile se refera la faptul că la data introducerii acţiunii textul de lege prevăzut de art. 124 din Legea nr. 215/2001, singurul temei al actiunii, era în vigoare, fiind "continuarea legislativă" a Decretului nr. 244/1955, deja abrogat. Recurentul a arătat faptul că instanţa de apel, deşi reiterează anumite aspecte reţinute de instanţa de fond, nu aduce nici un fel de clarificare cu privire la acestea, tinand cont de faptul că în prezentul litigiu se contestă posibilitatea de transmitere a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit, respectiv analizarea acestui aspect care nu a fost tranşat irevocabil.

Criticile aduse reprezinta, in fapt, o reluare a motivelor din cererea de apel. Or, reiterarea motivelor de apel nu echivaleaza cu dezvoltarea motivelor de nelegalitate ce privesc hotararea atacata., nerăspunzand exigentelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi incadrate in motivele de nelegalitate prevazute de art. 488 din acelasi cod.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate in apel, recurentul reclamant tinde sa obtina o noua verificare a sustinerilor sale, cu toate ca legea recunoaste doar dublul grad de jurisdicitie si caile extraordinare de atac. De aceea, chiar daca prin decizia recurata se mentine hotararea primei instante, al cărei rationament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie sa vizeze exclusiv obiectul caii de atac, care este constituit de decizia instantei de prim control judiciar.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte observă că instanta de apel a retinut în ceea ce priveste textul de lege prevăzut de art. 124 din Legea nr. 215/2001 doar că nu isi gaseste aplicabilitate în speta, chiar daca era in vigoare la data introducerii acţiunii.

Cât priveste susţinerile recurentei în sensul că acest text de lege reprezintă "continuarea legislativă" a Decretului nr. 244/1955 deja abrogat, iar în condiţiile vidului legislativ rămas, instanţele ar trebui sa urmeze direcţia indicată de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 913 din anul 2009, acestea nu sunt întemeiate, urmând a fi înlaturate ca atare.

Întrucât dreptul de folosinţă nu a fost dobândit de societatea intimată în temeiul prevederilor art. 107 din Legea nr. 1/2005, Decizia Curţii Constituţionale nr. 913/2009 nu este aplicabilă. Pe de altă parte, deciziile Curţii Constituţionale nu se aplică retroactiv, aspect subliniat chiar de recurentă.

Nu poate fi primită nici sustinerea recurentei în sensul că nu există puterea de lucru judecat a deciziei 176 din 2009, argumentată prin aceea că în acest litigiu se contestă posibilitatea de transmitere a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit, aspect ce nu a fost tranşat irevocabil.

Înainte de a proceda la analiza criticilor evocate, Înalta Curte aminteşte că, în legea procesual civilă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta, întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al lucrului judecat, instituit prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent de calitatea soluţiei anterioare (dacă este sau nu corectă).

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia irevocabilă mentionată, a statuat că dreptul de folosinţă acordat in baza Decretului nr. 244/1955 a continuat şi după anul 1989, caracteristicile acestui drept de folosinţă fiind aceleaşi dobândite şi recunoscute ca atare la momentul naşterii sale. Asa fiind, abrogarea Decretului nr. 244/1955 nu produce nici un fel de consecinţă asupra drepturilor câştigate în baza acestui act normativ. A. a continuat sa fie titularul acestui drept de folosinţă special, pe care îl poate exercita în aceleaşi condiţii existente la naşterea lui. Instanta a procedat la analiza naturii dreptului de folosinţă, caracteristicile acestuia fiind raportate la momentul naşterii dreptului.

Astfel, s-a retinut ca prin reglementările invocate - Decretul nr. 244/1955 şi Decretul nr. 409/1955 - se instituie, pe cale administrativă un drept real de folosinţă asupra unor bunuri. Existenţa acestui drept este condiţionată de respectarea obligaţiilor ce revin prin lege titularului dreptului de folosinţă. Nerespectarea acestor obligaţii atrage după sine posibilitatea de revocare unilaterală din partea statului a dreptului de folosinţă.

În virtutea acestui drept real de folosinţă titularul poate poseda şi utiliza bunul conform destinaţiei pentru care l-a primit. În cazul în care pe terenul primit în folosinţă, organizaţia beneficiară a construit o clădire - care îi aparţine în proprietate - însuşi terenul poate fi înstrăinat odată cu înstrăinarea acesteia. Bineînţeles că dobânditorul va primi asupra terenului tot un drept real de folosinţă. Titularul acestui drept care era şi proprietarul construcţiei edificată pe acest teren putea înstrăina o dată cu construcţia si folosinţa terenului aferent.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia irevocabilă a carei putere de lucru judecat s-a invocat, a retinut ca legislaţia ulterioară anului 1989 nu a desfiinţat acest drept si nici nu i-a limitat posibilităţile de exercitare inclusiv de înstrăinare o dată cu construcţiile de pe el, dreptul de folosinţă continuand şi după anul 1989. Cât timp prin text de lege regimul juridic al dreptul de folosinţă este menţinut ca atare, respectiv pe durată nedeterminată şi fără plată, ca fiind o instituţie de drept recunoscută legal în prezent, deci actuală, raţiunea intentării acţiunii, şi anume, aceea de a defini şi corela instituţia de drept veche cu cele recunoscute în prezent, nu subzistă. S-a retinut, totodata ca, faţă de conţinutul prevederii legale enunţate, instanţele nu pot proceda la o altă calificare juridică a dreptului reclamantei decât aceea de drept de folosinţă asupra terenului. Caracteristicile acestui drept de folosinţă sunt aceleaşi dobândite şi recunoscute ca atare la momentul naşterii sale.

Asadar, se observa cum, contrar celor susţinute de recurentă, prin decizia civilă nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a transat chiar posibilitatea de transmitere a acestui drept de folosinţă cu titlu gratuit, toate aserţiunile recurentei pe acest aspect neputând fi primite, fiind, astfel, găsit neîntemeiat motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (6) C. proc. civ. recurentul-reclamant, după evocarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susţinut, în esenţă, că, în cuprinsul deciziei contestate, instanţa de apel a considerat faptul că petitele privitoare la folosul de tras nu mai sunt necesar a fi analizate şi motivate, deorece sunt nefondate, având în vedere soluţia de respingere a petitului privind constatarea nulităţii absolute. A apreciat recurentul că este atributul instanţei să motiveze respingerea fiecărui petit, atât în fapt, cât şi în drept, simpla respingere a unuia dintre ele neputând opera şi asupra celuilalt fără a exista o argumentare solidă a acestor respingeri; astfel, a apreciat eronată opinia instanţei de a respinge capetele de cerere privind acordarea folosului nerealizat, fără o justă şi prealabilă argumentare, atât în drept, cât şi în fapt, cu privire la aceste petite.

După dezvoltarea petitelor privitoare la obligarea pârâtei la plata folosului nerealizat (folos de tras), venituri pe care, susţine reclamantul, în calitate de proprietar al terenului, le-ar fi putut realiza, recurentul-reclamant a reiterat că, in conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 71/2011, prezenta acţiune, în ceea ce priveşte dreptul material/substanţial este guvernată de reglementările în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Redând dispoziţiile art. 482, 483, 998, 999 şi 1084 din vechiul C. civ., recurentul-reclamant a considerat că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii, reluând argumentele expuse şi în faţa instanţelor de fond pe acest aspect.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Faţă de modul în care reclamantul recurent a înţeles să formuleze cererea de chemare in judecată, de petitele cererii şi de motivarea acestora, în considerarea aspectelor de fapt şi de drept reţinute de instanta de apel în soluţionarea petitului privind constatarea nulităţii absolute şi ţinând seama de cele reţinute, privind tranşarea cu autoritate de lucru judecat a aspectului privind dreptul de folosinţă gratuită prin decizia nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, în mod corect curtea de apel a constatat că restul criticilor privind folosul de tras sunt nefondate. Fapta ilicită, ca element al răspunderii delictuale, la care se raportează recurentul reclamant, respectiv transmiterea dreptului de folosinţă în favoarea pârâtei cu încalcarea dispoziţiilor Decretului nr. 244/1955 care instituia un drept de folosinţă intuituu personae cooperativelor meşteşugăreşti, nu a fost reţinută ca atare de instanţa de apel, care a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a deciziei nr. 176/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia. Aşa fiind, în aceste circumstanţe, nu se poate pune problema obligarii pârâtei la plata vreunui folos nerealizat.

Faţă de cele expuse mai sus, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a îl respinge ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL SIBIU PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 404/2019 din 29 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.