Consultancy fees and late penalties from untransferred contracts: joint liability of successor entities affirmed after quashing dismissal for lack of passive standing

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă şi subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la 19.09.2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată prin administrator special B., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.148.446 RON, reprezentând debit principal, la care se adaugă T.V.A. şi a sumei de 4.148.446 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Prin sentinţa nr. 36/27.02.2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr. 918/06.09.2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, S.C. C. S.A. a declarat recurs, care a fost admis, prin decizia nr. 2392/19.12.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 560/12.11.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L., prin administrator special B., a declarat recurs, solicitând casarea ei şi rejudecarea apelului; calea de atac astfel promovată a fost însuşită de administratorul judiciar al recurentei, prin adresa nr. x/23.02.2021.

În motivare, recurenta a susţinut interpretarea greşită de către Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia pronunţată în recurs, a prevederilor art. 2413 din Legea nr. 31/1990. În acest sens, a arătat că, în mod greşit, instanţa de recurs a reţinut că ipoteza prevăzută de art. 2413 din Legea nr. 31/1990 are în vedere creanţele definite ca elemente de pasiv ale societăţii, întrucât creanţa este un drept subiectiv, iar un drept este un element de activ din patrimoniul subiectului de drept. Recurenta a reclamat şi aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 241 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, afirmând că textul se referă la situaţia în care un creditor nu obţine realizarea creanţei sale de la societatea căreia i s-a repartizat elementul de pasiv. Ca atare, toate societăţile participante la divizare răspund solidar pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate, societatea căreia i s-a repartizat elementul de pasiv răspunzând nelimitat.

În continuare, recurenta a susţinut că este lipsită de temei legal aprecierea instanţei de apel că anterior acţiunii în răspundere solidară, recurenta ar fi trebuit să efectueze demersuri pentru recuperarea creanţei sale.

În argumentare, a menţionat că acest considerent preluat de instanţa de apel din decizia nr. 2392/19.12.2020, potrivit căruia imposibilitatea obiectivă de realizare a creanţei este subordonată unor demersuri concrete, reprezintă o "adăugare la lege", întrucât o astfel de condiţie nu este prevăzută de lege.

Recurenta a subliniat că prin reglementarea art. 241 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a urmărit protejarea creditorilor care se află în imposibilitate de a-şi recupera creanţa de la societatea divizată, ulterior aprobării proiectului de divizare, prin instituirea răspunderii patrimoniale a societăţilor care au beneficiat prin divizare de activele transferate.

În concluzie, a arătat că lichidarea şi radierea din registrului comerţului a S.C. D. S.A. constituiau un caz de imposibilitate obiectivă de realizare a creanţei, întrucât niciun alt demers nu se mai putea realiza împotriva acestei societăţi, care, la scurt timp după divizare, a dispărut ca subiect de drept.

La 02.04.2021, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului. În susţinerea excepţiei, aceasta a arătat că prin cererea de recurs se aduc critici cu privire la decizia nr. 2392/19.12.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi nu cu privire la decizia apelată. Intimata a invocat şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, susţinând că aspectele invocate de recurentă prin memoriul de recurs reflectă nemulţumirea acesteia cu privire la decizia pronunţată de instanţa supremă în primul ciclu procesual, care nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; doar recurenta şi-a expus punctul de vedere.

În şedinţa de la 07.04.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţiile invocate, a admis în principiu recursul şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost reţinută în etapele anterioare ale procesului, situaţia de fapt ce a generat litigiul de faţă derivă din derularea, între recurentă şi S.C. D. S.A., a unor relaţii comerciale, în baza cărora cea dintâi urma să presteze servicii de consultanţă pentru elaborarea şi realizarea unor proiecte de investiţii finanţate din fonduri europene în beneficiul celei de-a doua, care urma a achita contravaloarea lor în maximum 5 zile calendaristice de la notificarea asupra deciziei de eligibilitate a proiectului sau de la data publicării proiectului în lista celor eligibile.

Instanţele de fond au reţinut că prin hotărârea din 09.09.2015 a adunării generale extraordinare a acţionarilor S.C. D. S.A., s-a hotărât divizarea parţială şi transferul către S.C. C. S.A. a activelor şi pasivelor, cu excepţia celor aferente activităţilor vizând cofinanţarea proiectelor europene, hotărârea fiind înregistrată în registrul comerţului la 29.09.2015.

Întrucât pretenţiile reclamantei (în prezent, recurentă) rezultă din contractele de cofinanţare proiecte europene, netransmise către S.C. C. S.A. cu ocazia divizării, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Hotărârea tribunalului a fost anulată prin decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, reţinându-se că atât timp cât în descrierea patrimoniului desprins de la S.C. D. S.A. şi transferat către intimata S.C. C. S.A. s-a consemnat că nu fac obiectul transferului activităţile privind cofinanţarea proiectelor europene, este inaplicabil art. 2411 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată ce vizează elementele de pasiv care nu au fost repartizate, dar, în condiţiile radierii S.C. D. S.A., este incident art. 2411 alin. (3) din aceeaşi lege.

Recursul declarat împotriva hotărârii curţii de apel a fost admis, Înalta Curte statuând, în considerentele deciziei nr. 2392/19.12.2019, asupra necesităţii ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice dacă este întrunită cerinţa imposibilităţii de obţinere a creanţei, prevăzută de art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

În al doilea ciclu procesual, apelul a fost respins prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, reţinându-se că autoarea căii de atac nu a făcut vreun demers concret, în vederea obţinerii creanţei sale.

Această dezlegare reflectă greşita aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ. şi a art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare.

După cum rezultă din art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă rezultă din identitatea dintre pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Pe de altă parte, potrivit art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată, "Dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat".

Ca măsură specială de protecţie a creditorilor societăţilor care îşi încetează existenţa, legea instituie aşadar obligaţia tuturor societăţilor participante la divizare de a răspunde pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete ce le-au fost repartizate prin divizare, dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia i-a fost repartizată creanţa prin divizare.

Instanţele anterioare au observat în mod just că societăţii intimate nu i-a fost repartizată obligaţia dezbătută în procesul de faţă, aceasta rămânând în patrimoniul S.C. D. S.A.

Cu toate acestea, calitatea procesuală pasivă este conferită de art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, citat anterior, în măsura în care probatoriul administrat a condus instanţele devolutive la concluzia că recurenta nu a obţinut de la S.C. D. S.A. realizarea creanţei sale.

În primul ciclu procesual, pronunţând o decizie de casare cu trimitere spre o nouă judecată, Înalta Curte a impus instanţei de apel să verifice dacă este întrunită cerinţa imposibilităţii de obţinere a creanţei - aspect pe care recurenta nu îl mai poate combate -, dar în rejudecare, s-a apreciat că doar menţionarea în bilanţul de lichidare al S.C. D. S.A. la rubrica datorii a sumelor care trebuie plătite într-o perioadă de până la un an (1.035.237 RON), nu constituie un element în sine suficient şi că autoarea căii de atac nu a probat efectuarea unor demersuri efective în vederea recuperării creanţei sale de la societatea divizată D. S.A.

Procedând astfel, curtea de apel nu a verificat îndeplinirea cerinţei legii, care constă în neobţinerea, de către creditor, a creanţei sale, prin prisma dezlegării date prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, sens în care ar fi trebuit să observe că la data la care a încetat personalitatea juridică a S.C. D. S.A. (în al cărei patrimoniu rămăsese creanţa nerepartizată), recurenta nu fusese în măsură să-şi valorifice creanţa, în ciuda demersurilor pe care le efectuase, care, în concret, au constat în purtarea unei corespondenţe - aspect necontestat de intimată - şi să dea acestei împrejurări semnificaţia că recurenta se află în imposibilitate de obţinere a creanţei de la entitatea radiată.

În concluzie, apreciind că recurenta a demonstrat incidenţa dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, Înalta Curte impune părţilor concluzia că intimata are calitate procesuală pasivă.

Cum până în etapa procesuală de faţă, cauza a fost dezlegată, în mod contrar prevederii legale evocate, ca efect al constatării lipsei uneia din condiţiile de admisibilitate a acţiunii judiciare, fără să fi fost evocat fondul pretenţiilor, luând act de solicitarea intimatei, făcută în cadrul întâmpinării depuse în apel, ca în cazul admiterii căii ordinare de atac, pricina să fie trimisă primei instanţe, spre o nouă judecată, Înalta Curte, în baza art. 496 şi 497, rap. la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa atât decizia atacată, cât şi sentinţa nr. 36/27.02.2018 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi prin administrator judiciar E.., împotriva deciziei nr. 560/12.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa nr. 36/27.02.2018 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă şi trimite cauza primei instanţe spre o nouă judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.