Validity of debt assumption contract: conflict between corporate patrimony separation and fraud against company interests.

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28.01.2016, A., în numele S.C. B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea contractului de preluare datorie autentificat sub nr. x/17.12.2015 de Biroul Individual Notarial H..

La 11.02.2016, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, şi pe I., parte a contractului în dispută.

Prin notele depuse la 31.03.2016, reclamantul a îndreptat eroarea strecurată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, arătând că formulează acţiunea în nume personal şi că solicită introducerea în cauză a S.C. B. S.R.L., societate către care pretinde ca cererea să fie comunicată; în acest mod, S.C. B. S.R.L. a dobândit calitatea de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 703/16.10.2018, pronunţată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat contractul de preluare de datorie autentificat sub nr. x/17.12.2015 de Biroul Individual Notarial H., a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 6.754 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea pârâţilor C., D., E. şi F. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii C., D., E. şi F., pe de o parte, şi G. şi I., pe de altă parte, au declarat apel.

La 05.03.2019, apelantul G. a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată.

La 13.11.2019, acelaşi apelant a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Buzău.

După ce la 26.02.2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a încuviinţat declaraţia de abţinere a Domnului Judecător J. de la soluţionarea excepţiei de nelegală compunere a completului, prin încheierea de la acelaşi termen a calificat excepţia nelegalei compuneri a completului ca excepţie a nelegalei sale desemnări şi a respins-o, pentru considerentele acolo indicate.

Totodată, printr-o încheiere distinctă, pronunţată la aceeaşi dată, a respins cererea de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Iar prin decizia nr. 95/05.03.2020, a admis excepţia nulităţii apelului declarat de pârâţii C., D., E. şi F. pentru insuficientă timbrare şi a constatat nul apelul acestora; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii G. şi I..

Împotriva încheierilor pronunţate la 26.02.2020 şi a deciziei, G. şi I. au declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În susţinerea nelegalităţii încheierii din 26.02.2020, prin care a fost respinsă excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată - după ce fusese calificată ca excepţie a nelegalei desemnări a completului, recurenţii au expus următoarele critici:

Instanţa de apel a calificat excepţia nelegalei compuneri a completului în cea a nelegalei sale desemnări (prin metoda repartizării ciclice, iar nu aleatorii), cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9, 14 şi 22 C. proc. civ., de vreme ce părţilor care nu au fost prezente la termenul din 26.02.2020 nu li s-a dat posibilitatea efectivă de a-şi expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepţiei, fiindu-le cauzată o vătămare.

Nelegalitatea încheierii din 26.02.2020 şi, pe cale de consecinţă, a deciziei recurate decurge, în opinia recurenţilor, din nemotivarea dispoziţiei de calificare a excepţiei şi a dispoziţiei de respingere a excepţiei astfel calificate.

Astfel, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a respins excepţia invocată fără a examina motivele expuse prin intermediul notei de şedinţă din 05.03.2019, curtea reţinând doar că repartizarea cauzei a fost făcută în baza Hotărârilor nr. 35/27.11.2018 şi nr. 36/29.11.2018 ale Colegiului de conducere al Curţii de Apel Ploieşti, precum şi a Deciziei nr. 26/17.12.2018 emisă de preşedintele fostei Secţii a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal, acte administrative ce nu au fost desfiinţate. Totodată, recurenţii au susţinut că încheierea din 26.02.2020 a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 11 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, deoarece simpla schimbare a denumirii excepţiei invocate nu este în măsură a-i modifica natura şi nici de a exonera completul de judecată de obligaţia analizării motivelor expuse în susţinerea excepţiei.

În continuare, recurenţii au reluat argumentele expuse deja în faţa instanţei de apel cu privire la excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, susţinând în esenţă că repartizarea cauzei nu a fost aleatorie, în raport cu art. 11 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi că prin aceste norme nu se reglementează o altă metodă, de repartizare a dosarelor în sistem ciclic, iar dispoziţiile din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti nu pot fi de plano derogatorii, întrucât ar sfida ierarhia constituţională a actelor normative din ansamblul dreptului pozitiv. În consecinţă, apreciind că instanţa de prim control judiciar a fost compusă fără repartizare aleatorie, cu înfrângerea art. 11 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, recurenţii au considerat că ea nu se poate bucura de aceleaşi garanţii de imparţialitate pe care procedura repartizării aleatorii i-ar fi conferit-o. Din perspectivă convenţională, au apreciat că procedura repartizării aleatorii în sistem informatizat a cauzelor constituie o garanţie instituită prin legea procesuală naţională în scopul apărării dreptului de acces la un tribunal stabilit de lege şi imparţial, componentă esenţială a sistemului de garanţii al art. 6 alin. (1) al CEDO, pentru ca orice persoană să beneficieze de un proces echitabil.

Recurenţii au mai invocat nelegalitatea încheierii din 26.02.2020, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, susţinând că nu a fost motivată şi că instanţa de apel a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât şi art. 6 din CEDO, creând o vătămare procesuală, constând în lipsirea lor de un grad efectiv de jurisdicţie.

Sub acest aspect, au arătat că instanţa de apel nu a examinat în mod efectiv argumentele invocate în susţinerea cererii şi nici probatoriul administrat, din care reieşea că un litigiu similar celui dedus judecăţii în prezenta cauză, promovat de către intimatul-reclamant A., a fost suspendat până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Totodată, au mai afirmat că nelegalitatea încheierii din 26.02.2020 rezidă în soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei cu motivarea că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile instituite de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte decizia recurată, recurenţii, după ce au expus situaţia de fapt, au susţinut că instanţa de apel în mod eronat a reţinut incidenţa art. 214 şi art. 215 alin. (1) C. civ., ca temei al anulării contractului de preluare a datoriei.

Sub acest aspect, au arătat că o atare cauză de nulitate nu poate fi incidentă în speţa dedusă judecăţii, de vreme ce prin încheierea contractului de preluare a datoriei s-a menţinut separaţia de patrimonii între cel al S.C. B. S.R.L. şi al lor, întrucât părţile au convenit în mod expres ca recurenţii-pârâţi să rămână obligaţi faţă de societate, în calitate de debitori ai acesteia.

Astfel, s-au obligat faţă de noul lor creditor, S.C. B. S.R.L., să achite suma de 232.442 RON în termen de maximum 4 ani şi 11 luni, calculat de la data autentificării contractului, 17.12.2015, fiind, de altfel, somaţi în luna noiembrie 2019 să achite suma datorată până la data scadenţei, respectiv până în luna noiembrie 2020.

În concluzie, împrejurarea că obligaţia de plată s-a stins printr-o modalitate complexă, respectiv plată pentru parte din preţ şi compensaţie pentru o datorie concurentă a S.C. B. S.R.L. faţă de cumpărători, preluată de la recurenţi, nu poate echivala cu fraudarea intereselor societăţii, deoarece datoria recurenţilor faţă de societate subzistă în componenţa elementelor bilanţiere de activ.

În continuare, recurenţii au susţinut că nu au fost încălcate prevederile art. 214 alin. (2) C. civ. şi că, în contra celor reţinute de curtea de apel, contractul de vânzare a fost încheiat de S.C. B. S.R.L. în scopul realizării obiectului său principal de activitate, societatea trecând în acea perioadă printr-o criză de lichidităţi, manifestată inclusiv prin imposibilitatea de a achita datoria în cuantum de 3.973.936,3 RON, în acest sens fiind administrat un amplu probatoriu care a fost ignorat de instanţele de fond.

Au mai afirmat că în realitate, contractul de preluare a datoriei a constituit ab initio un accesoriu al contractului de vânzare, fiind evident că în ipoteza în care părţile ar fi refuzat să încheie vânzarea, contractul de preluare a datoriei nu ar mai fi luat fiinţă. Altminteri, în situaţia în care ar fi existat, într-adevăr, intenţia părţilor de a frauda interesele patrimoniale ale S.C. B. S.R.L., acestea nu ar mai fi făcut în cuprinsul respectivului contract, în mod expres, menţiunea că acesta constituie anexă la contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilului s-a făcut în interesul societăţii, corespunzător obiectului său de activitate, iar nu în interesul recurenţilor, cum în mod eronat s-a reţinut în considerentele deciziei recurate.

Recurenţii au mai apreciat că în cauză au fost ignorate probele care atestă modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale între S.C. B. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L., în sensul că au fost încheiate şi alte contracte ce au avut ca obiect darea în plată a imobilelor aflate în patrimoniu, ca modalitate de stingere a obligaţiilor restante, fără a exista în prealabil un mandat dat de adunarea generală a asociaţilor.

În concluzie, recurenţii au solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condiţiile edictate de art. 214 alin. (2) C. civ., nefiind necesară obţinerea autorizaţiei prealabile a adunării generale a asociaţilor a S.C. B. S.R.L., în vederea încheierii valabile a contractului de preluare a datoriei.

În dezvoltarea criticii vizând aplicarea greşită a art. 215 C. civ. şi pretinsa cauză ilicită a contractului de preluare a datoriei, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a administrat un probatoriu concludent sub acest aspect şi că probele relevă că prin încheierea contractului de preluare a datoriei şi ulterior a contractului de vânzare, cumpărătorii nu au urmărit să producă recurenţilor vreun avantaj patrimonial sau să fraudeze interesele S.C B. S.R.L., ci să dobândească imobilul pentru care deja achitaseră o parte din preţ.

În ceea ce priveşte informaţiile referitoare la numele asociaţilor şi cotele de participare la capitalul social al S.C. B. S.R.L., acestea nu trebuiau să fie cunoscute de terţii cocontractanţi la momentul încheierii actului atacat, neexistând în acest sens vreo obligaţie legală în sarcina cumpărătorului. Împrejurarea că aceştia nu au examinat hotărârea adunării generale a asociaţilor din 09.07.2015, aflată la dosarul notarial anterior încheierii convenţiei de vânzare, pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru existenţa mandatului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu le poate fi imputată şi nici nu este aptă să răstoarne prezumţia bunei-credinţe de care aceştia beneficiază, deoarece, pe de o parte, intimaţii-pârâţi nu au pregătire juridică, iar pe de altă parte, o atare verificare cade în sarcina notarului public instrumentator.

Mai mult, recurenţii au susţinut că intimaţii-pârâţi au avut reprezentarea că cele două societăţi ar aparţine recurentului-pârât G., astfel încât nu au mai considerat necesare efectuarea unor verificări sub aspectul calităţii în care acţionează recurentul-pârât în relaţia cu S.C. B. S.R.L., nefiind incidente prevederile art. 215 alin. (1) C. civ., iar simpla împrejurare că ambele contracte au fost semnate de recurentul-pârât atât în calitate de debitor, cât şi de administrator nu este aptă să conducă la concluzia că terţii cocontractanţi ar fi trebuit să cunoască eventualul interes al recurentului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la semnarea actului au fost prezenţi ambii administratori ai societăţii, nu doar recurentul-pârât.

În drept, recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna dintre părţi nu şi-a prezentat punctul de vedere.

În şedinţa de la 07.04.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Încheierea pronunţată la 26.02.2020, prin care a fost respinsă excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, după ce a fost calificată ca excepţie a nelegalei lui desemnări, a fost criticată din perspectiva pretinsei nesocotiri a principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9, 14 şi 22 C. proc. civ., autorii căii de atac afirmând că nu li s-a dat posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepţiei, dar şi din perspectiva nemotivării dispoziţiei de calificare a excepţiei şi a celei de respingere a excepţiei astfel calificate; de asemenea, critica vizează şi fondul soluţiei adoptate.

Sub primul aspect, Înalta Curte subliniază că în condiţiile în care, deşi citaţi, recurenţii nu au fost prezenţi la termenul la care a fost dezbătută excepţia pe care o invocaseră, în sarcina instanţei nu poate să fie identificată vreo obligaţie legală de a-i fi invitat, din nou, pentru a-şi expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepţiei.

Atât timp cât procedura de citare este legal îndeplinită, părţile sunt cele care aleg conduita procesuală pe care o consideră cea mai adecvată protejării propriilor lor drepturi; opţiunea lor de a nu participa la şedinţă este îngăduită de lege, însă într-un astfel de caz, îşi asumă riscul de a nu-şi expune punctul de vedere asupra chestiunilor aflate în dezbatere. De altfel, recurenţii nici nu au indicat vreun text de lege care să fi obligat instanţa de apel să procedeze la o nouă amânare a cauzei, pentru a li se acorda posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere, iar referirile lor la principiile reglementate de art. 9, 14 şi 22 C. proc. civ. nu justifică o concluzie în sens contrar.

Toate aceste principii, dintre care cel al contradictorialităţii pare a fi cel mai aproape de critica recurenţilor, instituie drepturi ale părţilor (de a sesiza instanţa şi de a stabili limitele sesizării, de a pune capăt procesului, de a fi citat sau prezent, de a cunoaşte poziţia procesuală a adversarului ori de a dezbate orice chestiune de drept discutată).

Ca reglementare de principiu, art. 14 alin. (1) C. proc. civ. impune instanţei interdicţia de a hotărî asupra unei cereri în condiţiile în care părţile nu sunt citate sau nu se înfăţişează.

Utilizarea, în cuprinsul textului evocat, a conjuncţiei "sau" relevă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu interzice instanţei să hotărască asupra unei cereri în cazul în care părţile nu se înfăţişează, fiind suficient ca, în regulă generală, ele să fie numai citate. Aceasta deoarece actul procedural al citării este cel care permite părţii să fie înştiinţată în mod efectiv despre proces, despre locul şi data la care are loc, legea îngăduind părţilor, după cum s-a arătat şi în precedent, să aleagă dacă participă sau nu la dezbateri.

În cheia de interpretare expusă mai sus, trebuie înţelese dispoziţiile regăsite, spre exemplu, în art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ. astfel, obligaţia instanţei de a pune în dezbaterea părţilor chestiunile de drept este îndeplinită chiar şi atunci când părţile lipsesc de la dezbateri, însă fuseseră citate; într-o asemenea ipoteză, niciunul dintre principiile evocate de recurenţi nu este încălcat dacă, deşi citate, părţile aleg să lipsească de la termenul la care au loc dezbaterile.

Următoarea critică, îndreptată împotriva aceleiaşi încheieri, vizează pretinsa nemotivare a dispoziţiei de calificare a excepţiei şi a celei de respingere a excepţiei astfel calificate.

Nici această critică nu este fondată, practicaua şi considerentele încheierii atacate cuprinzând argumentele care, chiar dacă sunt succinte, îngăduie părţilor să înţeleagă raţionamentul judiciar adoptat.

Astfel, notând că recurenţii au invocat excepţia nelegalei compuneri a completului şi văzând motivarea adusă acestei excepţii - care, în esenţă, critica modalitatea de repartizare a dosarului - în mod legal, dând eficienţă rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., instanţa de apel a procedat la calificarea excepţiei ca fiind cea a nelegalei desemnări a completului; de altfel, schimbarea denumirii excepţiei nu i-a modificat acesteia natura. De asemenea, şi dispoziţia de respingere a excepţiei astfel calificate este motivată, instanţa de prim control judiciar indicând actele administrative în baza cărora dosarul a fost repartizat ciclic şi subliniind că ele nu au fost desfiinţate.

Pe fondul soluţiei date excepţiei, recurenţii au susţinut că repartizarea cauzei nu a fost aleatorie, în raport cu art. 11 şi art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, însă o atare critică se cuvine înlăturată, instanţa supremă atrăgând atenţia părţilor asupra faptului că repartizarea ciclică este o formă a repartizării aleatorii.

Analiza dispoziţiilor art. 101 şi urm. din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, relevă că repartizarea aleatorie se poate realiza, ca regulă, în sistem informatic şi, în anumite situaţii, prin aplicarea metodei ciclice. Aşadar, aplicarea oricăreia dintre metode (informatic ori ciclic, în cazurile prevăzute de Regulament) este o expresie a realizării unei repartizări aleatorii.

În art. 101 alin. (5) din Regulament se prevede că pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an şi se numerotează pe instanţă sau, după caz, pe secţii, ţinându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor şi de stadiul procesual în care se află cauzele.

Iar potrivit art. 103 alin. (2), "Prin metoda sistemului ciclic dosarele sunt preluate de persoana sau persoanele desemnate potrivit alin. (1), care repartizează câte un dosar, în ordine, completelor de judecată competente, stabilite conform art. 101 alin. (5)". De asemenea, dispoziţiile art. 104 alin. (1)-(3) stabilesc că "Ori de câte ori se impune aplicarea metodei de repartizare ciclică a dosarelor, acestea se atribuie, în funcţie de data înregistrării la instanţa respectivă, către completele de judecată competente, în ordinea numerotării acestora. În cazul unei noi operaţiuni de repartizare ciclică alocarea dosarelor se va realiza începând cu completul cu numărul următor celui căruia i-a fost atribuit ultimul dosar la repartizarea ciclică precedentă. În situaţia desfiinţării unui complet, toate cauzele repartizate acestuia, inclusiv cele suspendate, vor fi repartizate prin sistemul ciclic, conform hotărârii colegiului de conducere".

Dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 10.12.2018 şi, aşa cum rezultă din fişa dosarului regăsită la dosar, a fost repartizat aleatoriu completului 26 COM A.

Cum însă prin Hotărârea nr. 834/26.09.2018 secţia pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat reorganizarea, începând din 07.01.2019, a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti prin înfiinţarea a două secţii distincte, respectiv secţia a II-a Civilă, specializată în soluţionarea cauzelor de insolvenţă şi a celor cu profesionişti şi secţia de contencios administrativ şi fiscal, specializată în judecarea cauzelor de contencios administrativ şi fiscal, Preşedintele fostei Secţii a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a emis decizia nr. 26/17.12.2018, prin care a dispus repartizarea ciclică, la aceeaşi dată, a dosarelor între completurile secţiilor nou înfiinţate, potrivit obiectului şi stadiului lor procesual.

În urma repartizării astfel realizate, dosarul de apel a revenit, spre judecată, completului 2 A LPI, din cadrul secţiei a II-a Civile.

O asemenea modalitate de atribuire a cauzei se circumscrie ipotezei pe care o descrie dispoziţia regulamentară din art. 104 alin. (3), citată mai sus, deoarece o dată cu reorganizarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal, s-a produs desfiinţarea tuturor completurilor care funcţionau în cadrul său.

Impunând, aşadar, părţilor concluzia că repartizarea ciclică este o formă a repartizării aleatorii, iar nu o procedură contrară acesteia - care, în concret, este numai repartizarea manuală -, Înalta Curte constată, în considerarea celor expuse mai sus, că nici criticile aduse de recurenţi fondului excepţiei nu sunt fondate.

Luând act că în dosarul curţii de apel se regăsesc două încheieri pronunţate la aceeaşi dată, 26.02.2020 - a căror existenţă se justifică prin faptul că unul dintre membrii completului, Dl. judecător J., a declarat că se abţine doar de la soluţionarea excepţiei de nelegală compunere a completului (cerere admisă în considerarea calităţii sale de emitent al deciziei nr. 26/17.12.2018, menţionată în cele ce preced), iar ulterior calificării şi respingerii excepţiei, completul a revenit în compunerea lui iniţială -, instanţa supremă constată că recurenţii au atacat şi cea de-a doua încheiere din 26.02.2020, prin care a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii, până la soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, măsură pe care au criticat-o atât dintr-o dublă perspectivă.

Sub un prim aspect, au arătat că dispoziţia adoptată nu a fost motivată, însă analiza încheierii contrazice susţinerea autorilor căii de atac.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 223 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., încheierea trebuie să cuprindă, între altele, soluţia dată şi măsurile luate de instanţă, cu arătarea motivelor, în fapt şi în drept.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanţiile oferite de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părţilor de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanţa sesizată.

Motivarea unei hotărâri este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părţi - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conţinutul lor să influenţeze soluţia.

Or, instanţa de apel a reţinut că faţă de obiectul prezentei cauze şi de faptele cercetate de organele de urmărire penală, soluţia care urmează să se pronunţe în dosarul înregistrat la Parchet nu are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii de faţă; de aceea, a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

O asemenea motivare satisface cerinţele impuse de art. 223 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., aşa încât nu este fondată nici critica prin care recurenţii au afirmat nemotivarea dispoziţiei de respingere a cererii de suspendare a judecăţii cauzei, adoptată de instanţa de apel prin cea de-a doua încheiere dată la 26.02.2020.

În continuare, recurenţii au susţinut şi că soluţia de respingere a cererii de suspendare este, în sine, nefondată, dar o asemenea critică se cuvine a fi înlăturată, întrucât ea aduce în dezbatere modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra oportunităţii întreruperii cursului procesului, aspect circumscris unei eventuale netemeinicii a măsurii. Însă recursul, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; prin urmare, această cale de atac, extraordinară şi nedevolutivă, nu poate fi utilizată pentru ca părţile să obţină reevaluarea temeiniciei cererilor lor.

Pe fondul deciziei, recurenţii au formulat mai multe critici, pe care au înţeles să le încadreze motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia au invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 214 şi 215 C. civ.

Situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea între părţi a unor contracte succesive şi ea a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului; pe scurt, pentru ca raţionamentul expus în continuare să fie facil de urmărit, Înalta Curte va relua aspectele pe care instanţele de fond le-au stabilit deja.

Astfel, prin antecontractul de vânzare autentificat sub nr. x/17.12.2013 de Biroul Individual Notarial H., intimaţii C. şi D., în calitate de promitenţi-cumpărători, au agreat cu S.C. L. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, administrată de către recurentul G., asupra vânzării unui apartament situat în Buzău, într-un imobil care urma a fi edificat de către societate; aceşti intimaţi au achitat societăţii menţionate suma de 100.000 RON.

Iar prin antecontractul de vânzare autentificat sub nr. x/17.12.2013 de Biroul Individual Notarial H., intimaţii F. şi E., în calitate de promitenţi-cumpărători, au agreat cu S.C. L. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, administrată de recurentul G., asupra vânzării unui apartament situat în Buzău, într-un imobil ce urma a fi edificat de societate, căreia aceşti din urmă intimaţi i-au achitat suma de 60.150 RON.

Rezultă, aşadar, că prin încheierea acestor antecontracte şi prin plăţile pe care le-au efectuat, intimaţii C., D., F. şi E. deţineau propriile creanţe asupra S.C. L. S.R.L.

Prin acte adiţionale, părţile contractante au convenit să încheie contractele de vânzare până la 31.12.2014.

Instanţele anterioare au mai notat că cele două contracte de vânzare nu au mai fost încheiate, S.C. L. S.R.L. fiind supusă procedurii insolvenţei, în baza sentinţei nr. 1110/06.11.2014 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, prin contractul de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x din data de 02.04.2015 de Biroul Individual Notarial H., G. şi I. au preluat obligaţiile ce cădeau în sarcina societăţii L. S.R.L. de a restitui suma totală de 160.150 RON intimaţilor-pârâţi, la care se adaugă accesoriile în cuantum total de 13.000 euro; ca preţ al cesiunii, recurenţii G. şi I. s-au obligat să transfere către intimaţii C., D., F. şi E., cel mai târziu până la 31.01.2016, dreptul de proprietate asupra unui imobil-apartament situat în Buzău.

Instanţele devolutive au subliniat că la momentul încheierii contractului de cesiune de creanţă, respectivul imobil nu aparţinea recurenţilor G. şi I., ci S.C. B. S.R.L. şi că la aceeaşi dată, recurentul G. dobândise deja, încă din 12.02.2014, calitatea de administrator (dar şi de asociat) al respectivei societăţi, pe care o exercita în comun cu administratorul neasociat M..

Prezentând, în continuare, contractele intervenite între părţi, instanţele de fond au notat că la 17.12.2015, recurenţii G. şi I. au încheiat cu S.C. B. S.R.L., reprezentată de G. şi M., contractul de preluare de datorie autentificat sub nr. x de către Biroul Individual Notarial H. - a cărui nulitate este supusă analizei în prezenta cauză -, prin care S.C. B. S.R.L. a preluat "obligaţia de plată a debitorului iniţial G. şi I., având ca obiect suma de 232.442,84 RON (...), pe care G. şi I. s-au obligat să o achite către C., D., F. şi E. în temeiul contractului de cesiune de creanţă nr. x/02.04.2015", societatea devenind noul creditor al recurenţilor, care urmau a-i achita acesteia suma în maxim 4 ani şi 11 luni de la data autentificării contractului. De asemenea, părţile au stabilit că actul de preluare a datoriei va constitui anexă a contractului de vânzare care va fi încheiat între S.C. B. S.R.L. şi intimaţii C., D., F. şi E..

În aceeaşi zi, S.C. B. S.R.L. a încheiat cu intimaţii C., D., F. şi E. contractul de vânzare autentificat de B.I.N. H. sub nr. x/17.12.2015, prin care a transmis acestora dreptul de proprietate asupra imobilului-apartament evocat anterior.

Curtea de apel a confirmat sentinţa primei instanţe, care a admis cererea de anulare a contractului de preluare de datorie, reţinând că acesta a fost doar mijlocul juridic prin care S.C. B. S.R.L. a satisfăcut creanţa iniţială a intimaţilor C., D., F. şi E. deţinută asupra S.C. L. S.R.L., creanţă cesionată recurenţilor, permiţând societăţii B. S.R.L. să preia o datorie inexistentă a recurenţilor, pe care să o stingă prin transmiterea proprietăţii unui bun al său. Ca urmare, a apreciat că recurenţii au avut un interes personal în încheierea actului contestat, constând în stingerea unei creanţe pe altă cale decât cea reglementată de legea insolvenţei şi pentru care administratorului îi putea fi, eventual, atrasă răspunderea patrimonială. Aşa fiind, a apreciat că la încheierea contractului de preluare a datoriei, a fost încălcat art. 214 C. civ., întrucât recurentul (care a semnat contractul în nume propriu, ca reprezentant convenţional al lui I. şi ca reprezentant legal al S.C. B. S.R.L.) nu a asigurat separaţia dintre patrimoniul său şi cel al societăţii.

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 214 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 214 C. civ., "membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit".

Succesiunea actelor intervenite între părţi a condus instanţele devolutive către concluzia că, de vreme ce recurenţii au dobândit, prin cesiune, creanţa pe care intimaţii C., D., F. şi E. o deţinuseră asupra S.C. L. S.R.L., societatea B. S.R.L. nu putea prelua, de la recurenţi, datoria de plată a aceleiaşi creanţe către intimaţii evocaţi - căci recurenţii înşişi nu aveau o astfel de datorie, ci, dimpotrivă, o creanţă. Reţinând că acesta a fost obiectul contractului de preluare de datorie, instanţele anterioare au considerat că a fost încălcat art. 214 C. civ., care protejează separaţia patrimoniului membrilor organelor de administrare de cel al persoanei juridice.

Înalta Curte notează însă că cesiunea de datorie nu a fost una cu titlu gratuit, ci a fost cu titlu oneros; astfel, o dată cu dobândirea creanţei deţinute de intimaţii C., D., F. şi E. asupra S.C. L. S.R.L., recurenţii s-au obligat să le achite acestora preţul cesiunii, care a constat în transmiterea proprietăţii unui imobil care aparţinea, la acel moment, S.C. B. S.R.L.

Aşadar, în patrimoniul recurenţilor nu se regăsea, într-adevăr, o obligaţie de plată către intimaţii-pârâţi a creanţei pe care o dobândiseră chiar de la aceştia; în schimb, putea fi identificată obligaţia corelativă de plată a preţului cesiunii, iar această datorie putea fi preluată, în condiţiile art. 1.599 lit. a) şi art. 1.605 C. civ.

Consacrată legislativ doar în noul C. civ. şi utilizată, în concret, sub imperiul C. civ. de la 1864 prin apelare la formula novaţiei cu schimbare de debitor, preluarea de datorie este operaţiunea juridică prin care o obligaţie (în speţă, cea de plată a preţului cesiunii) este transmisă din patrimoniul debitorului (în speţă, al recurenţilor) în cel al unei alte persoane (în speţă, al S.C. B. S.R.L.), în baza acordului de voinţă între debitorul iniţial şi noul debitor şi cu consimţământul creditorului.

Cu toate acestea, în contractul în litigiu părţile au agreat ca B. S.R.L. să preia "obligaţia de plată a debitorului iniţial G. şi I., având ca obiect plata sumei de 232.442 RON" pe care aceştia din urmă se obligaseră să o achite către C., D., F. şi E., în temeiul contractului de cesiune de creanţă.

O atare menţiune, coroborat cu transmiterea, în aceeaşi zi, de către S.C. B. S.R.L. către C., D., F. şi E. a dreptului de proprietate asupra unui imobil din Buzău, relevă că, dincolo de modalitatea defectuoasă şi lipsită de rigoare juridică a contractului, obiectul acestuia îl constituise preluarea de către societate a obligaţiei de plată a preţului cesiunii, care, după cum s-a arătat mai sus, revenea recurenţilor.

În aceste condiţii, susţinerea instanţelor anterioare privind incidenţa art. 214 C. civ. este eronată şi lipsită de fundament legal, căci confuziunea de patrimonii prohibită de acest text legal nu s-a produs, S.C. B. S.R.L. devenind, potrivit menţiunilor din actul în dezbatere, noul creditor al recurenţilor.

În continuare, instanţa de apel a înlăturat susţinerile expuse de către G. şi I., privind pretinsele datorii restante ale societăţii B. S.R.L. ori privind existenţa interesului ei de a vinde imobile în cadrul activităţii sale şi de a obţine lichidităţi şi a reţinut nesocotirea art. 215 C. civ., context în care a înlăturat afirmaţiile autorilor căii de atac, care, încercând să dovedească lipsa fraudei intereselor persoanei juridice, au criticat faptul că declaraţiei martorului M. şi înscrisurilor privind existenţa creanţei recurentului faţă de S.C. B. S.R.L. nu li s-a acordat vreo semnificaţie probatorie, au apreciat ca neprobată cauza ilicită a contractului şi au combătut modalitatea în care a fost răsturnată prezumţia bunei-credinţe de care se bucurau intimaţii-pârâţi C., D., F. şi E.. Reţinând întreaga conduită a acestora din urmă, curtea de apel a apreciat că intimaţii menţionaţi, având un interes personal în încheierea contractului de preluare de datorie, nu s-au asigurat că cedarea proprietăţii bunului de către societate reprezintă voinţa ei reală, iar nu doar a administratorului care îşi asumase această obligaţie anterior, aşa încât a apreciat că a fost nesocotite art. 215 alin. (1) C. civ. În egală măsură, instanţa de apel a apreciat că autorul căii de atac ar fi trebuit să înştiinţeze şi asociatul majoritar, în temeiul art. 215 alin. (2) C. civ., că preluarea de datorie viza datoria sa personală şi să se abţină de la orice decizie referitoare la încheierea contractului, situaţie în care devenea incidentă necesitatea adoptării unei hotărâri în acest sens de către asociaţi, conform actului constitutiv.

Recurenţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând, în esenţă, că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi a art. 215 C. civ., text legal potrivit căruia "este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută".

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii au afirmat că probele administrate relevă că prin încheierea contractului de preluare a datoriei şi ulterior a contractului de vânzare, cumpărătorii nu au urmărit să le producă vreun avantaj patrimonial sau să fraudeze interesele S.C B. S.R.L., ci doar să dobândească imobilul pentru care deja achitaseră o parte din preţ. Astfel, ei au criticat faptul că unei depoziţiei martorului M. şi înscrisurilor financiar-contabile aferente perioadei 2015-2016 nu li s-a acordat valenţa doveditoare adecvată, din care instanţa ar trebui să tragă concluzia că recurentul deţinea o creanţă asupra S.C. B. S.R.L. În ceea ce priveşte cauza ilicită a contractului, au arătat că probele administrate nu susţin o asemenea concluzie, context în care au apreciat că terţii cocontractanţi nu trebuiau să cunoască informaţiile referitoare la numele asociaţilor şi cotele de participare la capitalul social al S.C. B. S.R.L. Împrejurarea că aceştia nu au examinat hotărârea adunării generale a asociaţilor din 09.07.2015, aflată la dosarul notarial anterior încheierii convenţiei de vânzare, nu le poate fi imputată intimaţilor-pârâţi, au mai susţinut recurenţii, şi nu este aptă să răstoarne prezumţia bunei-credinţe de care beneficiază intimaţii-pârâţi, lipsiţi de pregătire juridică, cu atât mai mult cu cât o atare verificare cade în sarcina notarului public instrumentator. Recurenţii au susţinut şi că intimaţii-pârâţi au avut reprezentarea că cele două societăţi ar aparţine recurentului-pârât G., astfel încât nu au mai considerat necesare efectuarea unor verificări sub aspectul calităţii în care acţionează recurentul în relaţia cu S.C. B. S.R.L., nefiind incidente prevederile art. 215 alin. (1) C. civ., iar simpla împrejurare că ambele contracte au fost semnate de recurentul-pârât atât în calitate de debitor, cât şi de administrator nu este aptă să conducă la concluzia că terţii cocontractanţi ar fi trebuit să cunoască eventualul interes al recurentului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la semnarea actului au fost prezenţi ambii administratori ai societăţii, nu doar recurentul.

Examinarea de detaliu a memoriului de recurs relevă că toate criticile expuse la adresa soluţiei date fondului pricinii, din perspectiva aplicării art. 215 C. civ., sunt unele de netemeinicie, prin intermediul cărora autorii căii de atac pretind instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt, prin reinterpretarea materialului probator administrat. Astfel, ei aduc în dezbatere faptul că unei probe testimoniale şi unor înscrisuri nu li s-a acordat valenţa doveditoare adecvată şi prezintă ample consideraţii asupra conduitei pe care au urmat-o intimaţii-pârâţi C., D., F. şi E., care, în opinia lor, ar trebui reanalizate.

Or, o asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală de faţă, faţă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; aşa fiind, reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie (fond şi apel), iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Sintetizând, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanţe, în baza a două temeiuri de drept - art. 214 şi art. 215 C. civ. -, care au justificat dispoziţia de anulare a contractului; în recurs a fost demonstrată nelegalitatea aplicării doar a art. 214 C. civ., însă considerentele care au fost expuse în precedent au fost de natură să conducă spre concluzia că modul în care au fost aplicate, în etapele anterioare ale procesului, dispoziţiile art. 215 C. civ. nu a fost afectat de vreun viciu de legalitate, recurenţii formulând exclusiv critici de netemeinicie la adresa acestui aspect.

Întrucât incidenţa fie şi doar a unuia dintre cele două temeiuri legale justifică dispoziţia de anulare a contractului, decizia atacată este legală, motiv pentru care, în baza art. 4x alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi G. şi I. împotriva încheierilor din 26.02.2020 şi deciziei nr. 95/05.03.2020, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2022.