CHF credit clauses: scope of abusive clause control, court authority to modify nullified interest terms, and exclusion of currency risk clauses

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Analizând actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 16.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. şi D.., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/25.04.2007, la art. 4.10 lit. a) privind comisionul de acordare a creditului, la art. 4.10 lit. b) referitor la comisionul de administrare şi la art. 4.5 referitor la revizuirea ratei dobânzii; au mai solicitat să se dispună stabilirea formulei de calcul a dobânzii LIBOR + marja fixă de la data încheierii contractului de credit, să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.8 privind rata dobânzii majorate şi de la art. 5.1 privind riscul valutar, stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, denominarea în monedă naţională a plăţilor şi obligarea pârâtei să achite reclamanţilor dobândă legală, calculată pentru sumele ce urmează să fie restituite, de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8741/28.06.2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pe rolul căruia a fost înregistrat sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 203/30.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.5, cu referire la dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele din contractul de credit şi art. 4.10 lit. b) privind comisionul de administrare. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor sumele achitate cu titlu de comision de administrare în perioada 25.04.2007-02.09.2015, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data achitării acestor sume şi până la data restituirii lor efective, fiind respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta E. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2035/A/05.12.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit nr. x/25.04.2007 privind comisionul de administrare şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, ca neîntemeiate; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat apelanţii-reclamanţi să achite apelantei-pârâte suma de 1.034 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs principal, iar pârâta E. S.A. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 2221/20.10.2021, Înalta Curte a anulat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă E. S.A.; a disjuns judecata recursului principal declarat de recurenţii-reclamanţi şi a dispus formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia, care a fost înregistrat sub nr. x/2021.

În motivarea recursului principal, recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la clauza inserată la art. 4.5 din contract, care reglementează modul de calcul al dobânzii, recurenţii au arătat că în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv şi nulitatea absolută a acesteia, însă în mod eronat nu a dispus şi restituirea sumelor de bani percepute în plus de către bancă în baza acestei clauze declarate nule, existând o diferenţă între dobânda percepută şi cea care trebuia aplicată conform formulei corecte de calcul, cu privire la care au dreptul la restituire.

Sub acest aspect, au relevat că instanţa de apel a reţinut faptul că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, constatând că efectul este cel de înlăturare a respectivei clauze din contract, fără a avea posibilitatea de a interveni în sensul modificării convenţiei de credit.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel în mod eronat a apreciat că nu poate fi primită solicitarea lor de restituire a sumelor percepute în plus, peste dobânda calculată conform unei formule proprii, LIBOR la 3 luni+marja fixă, sub pretextul că ar reprezenta o modificare interzisă a convenţiei.

Au mai relevat că nu sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele care ţin de caracterul adecvat al preţului, existând o practică constantă atât a instanţei supreme, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în privinţa faptului că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei cât timp aceasta nu a fost redactată în mod clar şi inteligibil.

Cu titlu de exemplu au făcut trimitere la cauzele C.J.U.E., nr. C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid şi nr. C-241/98 Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades, susţinând că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, în acest caz examinarea făcându-se obligatoriu.

În continuare, au redat pe larg aspecte legate de semnificaţia redactării clauzelor "într-un limbaj clar şi inteligibil", de caracterul neneogociat al clauzei, făcând trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E., cauza nr. C-26/13 (Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt), considerentele expuse în paragrafele 67, 11, 73, 74 şi 75.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare lunar în cuantum de 0,15% aplicat la valoarea soldului creditului, recurenţii au susţinut că în mod eronat şi nelegal a constatat instanţa de apel că nu este abuzivă şi că aceasta ar fi exprimată într-un limbaj clar, inteligibil şi uşor de înţeles pentru orice persoană, precum şi faptul că însăşi denumirea lui arată că acesta este perceput în schimbul prestării de către bancă a unui serviciu constând în operaţiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări etc.

În acest sens, au arătat, contrar celor reţinute de curtea de apel, faptul că această clauză nu a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil, că nesocoteşte şi exigenţele bunei-credinţe, în măsura în care perceperea comisioanelor este de natură a vătăma interesele lor legitime, patrimoniale, rata lunară datorată fiind majorată cu valoarea acestora, iar instanţa de apel eronat a constatat că nu are caracter abuziv.

Referitor la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1 % din valoarea creditului, recurenţii au susţinut că instanţa de apel în mod eronat şi neîntemeiat a considerat ca acesta este legal şi că suma percepută de către bancă în baza acestuia este justă, având în vedere că este exprimată într-un limbaj clar, fără echivoc şi că reprezintă contraprestaţia pentru operaţiunile efectuate în beneficiul consumatorului, legate de întocmirea documentelor pentru încheierea convenţiei de credit, de cerificarea bonităţii şi a garanţiilor debitorului.

Totodată, au relevat că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că respectiva clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care în cuprinsul contractului banca nu a clarificat destinaţia comisionului de acordare, astfel că nu se poate aprecia că este exprimată în mod clar şi inteligibil şi poate forma obiectul analizei instanţei.

Banca nu a justificat existenţa unui serviciu prestat în schimbul acestei sume percepute, iar instanţa de apel, au susţinut recurenţii, a reţinut în mod injust că această clauză nu este abuzivă şi nu a constatat nulitatea absolută a acesteia.

Sub acest aspect, recurenţii au arătat că suma reţinută de către bancă cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparaţie cu activitatea prestată/demersurile efectuate de către reprezentanţii băncii în vederea acordării creditului.

În continuare, au arătat că art. 78 din Legea nr. 296/2004 interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, precum şi că, în raport cu art. 2 din Legea nr. 193/2000, la momentul încheierii contractului de credit intimata era o societate comercială, care a acţionat în scopul comercializării serviciilor sale de creditare, iar recurenţii sunt persoane fizice care au acţionat în scopuri personale necomerciale, fiindu-le aplicabile în consecinţă dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Au mai susţinut că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ca însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acelaşi sens sunt formulate şi prevederile de la art. 79-80 din Codul consumului, potrivit cărora o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, au arătat că este, de asemenea, abuzivă, întrucât raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiilor asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Potrivit recurenţilor, caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Au mai susţinut că, omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate de acesta. O astfel de omisiune, precum şi acţiunea prin care creditul în franci elveţieni era prezentat nu doar ca o alternativă mai bună la creditul în RON şi la cel în euro, ci şi ca un produs sigur care merită cumpărat, chiar dincolo de limitele normale ale îndatorării, constituie practici comerciale înşelătoare.

Recurenţii-reclamanţi au mai afirmat că menţinerea în sarcina lor exclusivă a riscului valutar constituie o clauză abuzivă, întrucât nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul ei, fiind constrânşi, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea ei astfel cum a fost prestabilită.

În opinia recurenţilor, la aprecierea echilibrului ori a dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporţionat.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, astfel că recurenţii au considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

În susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar şi denominarea plăţii, recurenţii au învederat faptul că părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului când francul elveţian avea o valoare moderată faţă de moneda naţională, aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Potrivit recurenţilor, creşterea valorii francului elveţian faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, a determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina lor obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-a exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării angajării în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic, banca, ce are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului sau serviciului oferit, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, şi implicit cu privire la implicaţiile îndatoririi şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile O.G. nr. 50/2010.

Au mai arătat că ulterior contractării, la o perioadă extrem de scurtă, acest cost pe care clientul trebuia să îl suporte, a început să crească succesiv, până s-a ajuns la situaţia în care costul contractului s-a dublat şi astfel pe lângă toate garanţiile pe care banca şi le-a luat în vederea obţinerii profitului şi anume stabilirea unei marje de risc, raportarea la indicii de referinţă, plata unor comisioane ce sunt susceptibile şi ele să fie de natură abuzivă, a început să genereze o sporire a încasărilor, fără o contraprestaţie efectivă, prin simpla transformare a clientului într-un cumpărător de valută supraapreciată.

În susţinerea argumentelor privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, recurenţii au redat pe larg argumente de ordin teoretic referitoare impreviziune, stabilizarea cursului de schimb franc elveţian-leu, denominarea în moneda naţională a plăţilor conform regulamentului valutar, practica C.J.U.E.

La 15.04.2020, intimata E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că susţinerile recurenţilor nu se încadrează în motivele de recurs expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

La 30.06.2020, intimata D.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurenţilor, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reţinute.

În cauză, potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor.

Prin încheierea din 20.10.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului reclamanţilor, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica recurenţilor-reclamanţi, potrivit căreia curtea de apel în mod eronat nu a dispus restituirea sumelor de bani percepute de bancă în plus cu titlu de dobândă în temeiul clauzei de la art. 4.5 din contract considerată de instanţă abuzivă şi nulă absolut, nu este întemeiată.

Prevalându-se de dreptul lor de a redobândi prestaţia executată în baza clauzei declarate nule, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, în mod eronat nu a dispus admiterea solicitării lor, arătând că există o diferenţă între dobânda percepută şi cea care trebuia aplicată conform unei formule proprii Libor la 3 luni + marja fixă.

Reţinând întrunite exigenţele art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a menţinut dispoziţia tribunalului privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.5 din contract, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda, însă a respins solicitarea de restituire a unor sume de bani percepute cu titlu de dobândă excedentară conform unei formule proprii a recurenţilor-reclamanţi de calcul a dobânzii.

Efectul declarării nulităţii unei clauze contractuale, în materia contractelor încheiate cu consumatorii, este reglementat de art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Astfel, în situaţia în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, rezultă fără echivoc că aceasta are doar posibilitatea de a înlătura aplicabilitatea acelei clauze, în măsura în care este posibilă astfel continuarea contractului prin raportare la elementele lui esenţiale.

În speţă, revine părţilor, pe baza unei negocieri reale şi efective şi în baza acordului acestora liber exprimat, să procedeze la modificarea clauzei declarate nulă sub aspectul noului mod de determinare a dobânzii, într-o măsură care se repercutează şi asupra dreptului de restituire a prestaţiilor.

Înalta Curte nu neagă dreptul părţilor de a redobândi prestaţia executată în baza unei clauze declarate nule, dimpotrivă, reafirmă supremaţia principiului restitutio in integrum, însă apreciază că în privinţa clauzei privitoare la dobândă nu are posibilitatea de a interveni în sensul solicitat de recurenţii-reclamanţi, întrucât nicio dispoziţie legală nu autorizează instanţa să intervină în contractul părţilor prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

Recurenţii-reclamanţi solicită restituirea unor sume de bani achitate cu titlu de dobândă excedentară pornind de la o formulă proprie de calcul a dobânzii, care să conducă la modificarea clauzei prin intervenţia instanţei în contractul de credit, intervenţie nepermisă de către legiuitor.

În acest sens, trebuie evocat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - C. civ. de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Mai mult decât atât, o parte contractantă nu poate uza de forţa coercitivă a unei hotărâri judecătoreşti pentru a obţine, prin intermediul acesteia, impunerea propriei voinţe în cuprinsul contractului, întrucât s-ar încălca principiul libertăţii contractuale. În acest context, părţile trebuie să negocieze contractul şi să-şi exprime acordul lor de voinţă, în condiţiile legii şi astfel să determine în ce modalitate efectul retroactiv al nulităţii se poate repercuta asupra modului de lichidare a pretenţiei formulate.

În plus, actele dosarului relevă că părţile au convenit prin actul adiţional nr. x/02.09.2015 ca dobânda să fie variabilă, calculată după formula Libor la 3 luni + marja fixă.

De aceea, criticile recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la dispoziţia dată clauzei de la art. 4.10 lit. a) din contract, care reglementează comisionul de acordare credit.

Prin această clauză contractuală s-a stabilit în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 830 franci elveţieni, reprezentând procentul de 1% din suma împrumutată, care se achită o singură dată, la acordarea creditului.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a clauzei de la art. 4.10 lit. a) nu sunt influenţate de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În acelaşi sens, în decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, prin care au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a avut în vedere toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a apreciat în mod corect că recurenţii-reclamanţi au avut posibilitatea să cunoască întinderea obligaţiei de plată şi să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta.

Astfel, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de apel a subliniat că această clauză reprezintă contraprestaţia pentru operaţiunile efectuate de bancă în beneficiul consumatorului în legătură cu întocmirea documentelor pentru încheierea convenţiei de credit, cu verificarea bonităţii şi a garanţiilor, precum şi faptul că la momentul încheierii contractului de credit nr. x/25.04.2007 nu exista nicio dispoziţie în vigoare care interzicea perceperea unui astfel de comision, iar datele menţionate în contract asigură un nivel suficient de informare.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, fiind suficient ca natura contraprestaţiei să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45).

Aşadar, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, curtea de apel a făcut o analiză corectă asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de acordare credit.

De aceea, criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit nu pot fi primite.

Lipsită de suport juridic se dovedeşte a fi şi critica referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului de 0,15%, aplicat la valoarea soldului creditului, inserat la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit.

În analiza caracterului abuziv şi pe baza unei examinări pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat şi cu ocazia analizării criticilor aduse împotriva dispoziţiei date asupra clauzei privind comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc.

Pornind de la aceste premise şi ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare şi a reţinut că acesta este întrunit, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate sau alte explicaţii suplimentare, sub aspectul determinării concrete a serviciilor băncii remunerate prin acest comision, iar o atare clauză este menită să acopere cheltuielile cu privire la administrarea împrumutului ce constă în operaţiuni de administrare cont curent, monitorizare rambursare credit, notificări, etc.

Recurenţii-reclamanţi, fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparenţă care să conducă spre o altă soluţie.

Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au fost informaţi şi care au avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, nu este lipsit de relevanţă şi faptul că prin art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 acest comision de administrare este prevăzut printre comisioanele permise a fi percepute de către bancă.

Din aceste raţiuni, aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare credit apar ca fiind lipsit de fundament.

Ultima critică adusă deciziei atacate se referă la soluţia dată clauzei inserate la art. 5.1 din contractul de credit, prin care se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În cadrul memoriului de recurs, recurenţii-reclamanţi au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune.

Toate aceste argumente prin care recurenţii tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi reţinerea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor reglementate de textul de lege evocat.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 5.1 în contractul de credit nr. x/25.04.2007, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ. şi că transpune în plan contractual norme legale supletive, dar şi pentru argumentul că face parte din obiectul principal al contractului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect principiului evocat în apel.

Înalta Curte notează că prevederile de la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către instanţa de apel, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Recurenţii mai susţin că în mod greşit nu a fost reţinută incidenţa impreviziunii, evocând jurisprudenţa C.J.U.E.

În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico-juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că solicitările recurenţilor-reclamanţi sub acest aspect nu tind la reechilibrarea obligaţiilor, ci conduc la modificarea obligaţiilor contractuale; reţinând că simpla invocare a teoriei impreviziunii nu este suficientă în lipsa probării, în conformitate cu prevederile art. 249 C. proc. civ., a împrejurării că pe parcursul derulării contractului a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului - riscul supra-adăugat - care face excesiv de oneroasă obligaţia debitorului, motivul de recurs nu are caracter fondat.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu judecata recursului, în cadrul căruia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Astfel, simpla invocare a nelegalităţii soluţiei date asupra clauzei de risc valutar şi reluarea aspectelor invocate în faţa instanţelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligaţiei de informare şi avertizare privind riscul hipervalorizării monedei francului elveţian nu conduce la concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, Înalta Curte reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului valutar reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către un consumator neavizat.

Mai mult, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, în cauză nu a fost făcută dovada că la momentul încheierii contractului banca deţinea datele necesare pentru a cunoaşte evoluţia cursului monedei străine, astfel că solicitările recurenţilor-reclamanţilor nu pot fi primite.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă băncii anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp, ca urmare a unor factori pe care nu îi poate controla ori influenţa.

De aceea, criticile referitoare la soluţia dată asupra clauzei de risc valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, vor fi respinse.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2035A/05.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 decembrie 2021.