Penalty Deadline Miscalculation Leads to Partial Quash and Remand of Late-Fee Ruling

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 decembrie 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE CĂI FERATE "CFR" S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în contradictoriu cu SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR - CĂLĂTORI" S.A. să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.453.429.96 RON reprezentând penalităţi de întârziere la plata facturilor TUI (Tarif Utilizare Infrastructurii) şi non TUI (prestaţii suplimentare), actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat în termenul legal întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 664 din 18 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 2384593,53 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente anului 2019, calculate în temeiul Contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 148/07.12.2018, de la data scadenţei facturilor emise în 2019 şi până la data achitării acestora, respectiv până la data de 30.09.2019, sumă care urmează a fi actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective; a obligat pârâta la plata sumei de 27349,77 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost admise apelurile formulate de apelanta-reclamantă COMPANIA NATIONALA DE CĂI FERATE CFR S.A. (şi apelanta-pârâtă SOCIETATEA NATIONALA DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR, S.A. împotriva sentinţei civile nr. 664/18.06.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 având ca obiect pretenţii; a fost anulată sentinţa apelată şi rejudecând a fost admisă cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 2453.429,96 RON reprezentând penalităţi de întârziere, actualizată cu indicele de inflaţie până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 28.139,29 RON cheltuieli de judecată (taxă de timbru) şi suma de 1442,05 RON taxă judiciară - cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, susţine, în esenţă, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), motivat de împrejurarea că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., nu a trimis cauza spre rejudecare, ci a menţinut soluţia instanţei de fond.

Or, prin încălcarea regulilor de procedura şi netrimiterea cauzei spre rejudecare în fond, nu se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, garanţie a legalităţii şi a temeiniciei hotărârii judecătoreşti.

Totodată, în opinia recurentei, considerentele instanţei de apel, avute în vedere la menţinerea soluţiei privind actualizarea pretenţiilor cu indicele de inflaţie, nu se sprijină pe nici un temei legal, fiind neîntemeiate şi raportat la clauza penală însuşită de părţi prin art. 5.6 din Contract.

Astfel, părţile au înţeles convenţional să stabilească cuantumul penalităţilor, astfel că, tot ceea ce depăşeşte procentul de 0.03% pentru fiecare zi de întârziere stabilit la momentul încheierii contractului, reprezintă e o încălcare a principiului bunei-credinţe, care guvernează contractul civil.

Considerentul instanţei de apel porneşte de la raţionamentul greşit că factura nr. x/31.10.2019, respectiv factura nr. x/09.10.2019 care fac obiectul cauzei nu au fost plătite de recurentă la scadenţă. Facturile menţionate nu reprezintă facturi de debit, ci contravaloare penalităţi de întârziere calculate de intimata reclamantă în temeiul prevederilor art. 5.6 din Contract, clauza penală unde nu s-a reglementat niciun termen de scadenţă pentru penalităţile de întârziere.

Pentru factura de debit nr. x emisă la 15.04.2019 (poz. 1 din Anexa a3.1), cu scadenţă conform intimatei-reclamante la data de 20.05.2019, au fost calculate penalităţi de întârziere în suma de 1.710,18 RON pentru un număr de 2 zile cuprinse în perioada 01.07- 02.07.2019 (data plăţii).

Pentru factura de debit nr. x 5183 emisă la data de 22.07.2019 (poz. 8 din Anexa a 3.1), cu scadenţă conform intimatei-reclamante la data de 26.08.2019, au fost calculate penalităţi de întârziere în sumă de 262.654,55 RON pentru un număr de 35 zile cuprinse în perioada 26.08. - 30.09.2019 (data plăţii).

Aplicând raţionamentul instanţei de fond, prima sumă de penalităţi în cuantum de 1.710,18 RON ar trebui actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 20.05.2019 - data scadenţei facturii de debit, iar cea de-a doua suma în cuantum de 262.654,55 RON, ar trebui actualizată de la data de 26.08.2019 - scadenţa facturii de debit.

Or, ambele sume sunt incluse în suma de penalităţi de 2.370.476,80 RON aferentă facturii nr. x care a fost emisă la data de 31.10.2019, astfel că raţionamentul instanţei de apel, ar conduce la o actualizare reatroactivă a facturii, anterior emiterii acesteia.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 2553 C. civ., potrivit cărora:

"Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului".

Susţine că prevederile din Titlul III - Calculul termenelor din C. civ. se aplică şi contractului de acces pe infrastructură nr. x/2018.

Noţiunea de "zile calendaristice", arată recurenta, semnifică zile din calendar şi este opusă noţiunii de "zile lucrătoare", nu celei de "zile libere", aşa încât, calcularea termenului pe zile se realizează conform prevederilor art. 2553 C. civ.: legiuitorul consacrând modalitatea de calcul al termenelor de drept material civil pe zile libere.

În opinia recurentei, este neîntemeiat considerentul instanţei de apel în conformitate cu care "termenul de "zi" este interpretat ca fiind "zi calendaristică".

Ca atare, arată recurenta, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilita de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura şi a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor, întrucât recurenta, în calitate de debitor, nu ar avea la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru efectuarea plăţii, ci un termen de 28 de zile la care se adaugă partea rămasă din ziua în care s-a primit factura şi partea ulterioară momentului plăţii din ultima zi în care se putea efectua plata.

Apreciază ca fiind neîntemeiată şi reţinerea instanţei de apel în sensul că:

"părţile nu au stabilit "termene pe zile" ci, prin acordul lor de voinţă, manifestat în art. 5.2, 5.4 din contract, au folosit noţiunea de "zile calendaristice".

Potrivit art. 5.2 din contract "facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR".

Solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea cauzei în fond, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată pentru suma de 68.836,43 RON.

Intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALA DE CĂI FERATE "CFR" S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate, ţinând cont şi de apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, respectiv prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât nu a trimis cauza spre rejudecare.

Este de necontestat că motivele care ar putea determina anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond sunt prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că în temeiul acestui text, instanţa de apel ar putea să anuleze sentinţa şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie în două situaţii şi anume, atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului (deci, pe cale de excepţie), respectiv atunci când judecata în primă instanţă s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel, ori prin întâmpinare, trimiterea spre rejudecare putând fi dispusă o singură dată în cursul procesului.

Anulând sentinţa, instanţa de apel în mod legal a reţinut litigiul spre rejudecare, în condiţiile în care cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor, mai sus evocate, nu se regăsesc în speţă.

Judecata în primă instanţă nu s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar tribunalul nu a soluţionat procesul în temeiul unei excepţii procesuale, ci a intrat în cercetarea fondului cauzei, pronunţându-se pe fondul acţiunii.

Conform art. 480 alin. (6) C. proc. civ., când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, indiferent de solicitarea părţilor, pronunţând o soluţie susceptibilă de recurs dacă e cazul.

Potrivit normei legale citate rezultă fără echivoc că instanţa de apel anulând sentinţa primei instanţe, care a judecat în fond, ca urmare a ivirii unui alt motiv de nelegalitate decât necompetenţa, va reţine cauza spre judecare, aşa încât, din perspectiva acestui text de lege, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă ar fi fost lipsită de temei legal.

Aşa fiind, menţionarea în considerentele deciziei recurate a alin. (3) al art. 480 C. proc. civ., în loc de alin. (6) al aceluiaşi articol, nu poate conduce automat la admiterea prezentului recurs, întrucât această eroare nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, cum în mod greşit pretinde recurenta-pârâtă, ci o eventuală eroare materială în înţelesul art. 281 C. proc. civ., şi care ar putea fi înlăturată pe calea instituţiei prevăzute de acest text legal, soluţia adoptată fiind legală din perspectiva enunţată.

Se constată ca fiind fondate criticile recurentei referitoare la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., respectiv de prevederile art. 2553 alin. (1) C. civ.

În mod corect recurenta susţine ca fiind eronat considerentul instanţei de apel în conformitate cu care termenul de "zi" este interpretat ca fiind "zi calendaristică".

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) C. civ., dispoziţiile C. civ. se aplică şi raporturilor dintre profesionişti.

Art. 2551 C. civ. prevede că:

"Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu" (art. 2551 - 2556 C. civ.).

Din prevederile art. 2551 din C. civ. reiese faptul că durata oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale, fie că sunt convenţionale se calculează potrivit regulilor stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI a C. civ., motiv pentru care modul de calcul al termenelor se aplică şi contractului de acces pe infrastructură nr. x/2018.

Astfel, în ceea ce priveşte termenul stabilit pe zile, legiuitorul a reglementat, conform prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., următoarele:

"Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului", iar potrivit art. 2554 C. civ.:

"Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează".

Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului nici ziua când el a început să curgă (dies a quo), nici ziua când acesta se sfârşeşte (dies ad quem).

De asemenea, stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Totodată, potrivit art. 5.2 din contractul de acces pe infrastructură nr. x/2018:

"facturile aferente TUI au termen de scadenţă 30 de zile calendaristice de la data primirii acestora. Data primirii se consideră a fi a cincea zi calendaristică de la data emiterii facturilor de către CFR".

Aşa fiind, se constată că termenul de plată a fost calculat greşit, cu nerespectarea modalităţii reglementată art. 2553 alin. (1) C. civ., cu ignorarea prevederilor legale şi convenţionale (art. 5.2, 5.4 din contract).

Este adevărat că dispoziţiile art. 2551 şi 2553 C. civ. stabilesc cum se calculează termenele de plată atunci când au fost stabilit de părţi pe zile, fără însă a interzice stabilirea altor tipuri de termene de plată, cum este termenul pe zile calendaristice, însă este de necontestat că părţile au stabilit în cauză natura zilelor, iar nu modul de calcul, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

Or, în lipsa unei clauze contractuale exprese derogatorii de la modalitatea de calcul stabilită de legiuitor, luarea în calcul a termenului de plată a zilei în care a fost primită factura şi a zilei în care s-a împlinit termenul, contravine atât prevederilor art. 2553 alin. (1) C. civ., cât şi voinţei părţilor, manifestată la art. 5.2, 5.4 din contract, întrucât recurenta, în calitate de debitor nu ar avea la dispoziţie un termen de 30 de zile pentru efectuarea plăţii, ci un termen de 28 de zile.

Aşa fiind, se impune admiterea recursului, în rejudecare, instanţa de apel urmând a stabili în conformitate cu art. 2553 alin. (1) C. civ. termenele de scadenţă a obligaţiilor de plată, precum şi momentul de la care se naşte obligaţia de plată a penalităţilor în raport de voinţa părţilor.

Sunt fondate şi criticile recurentei vizând soluţia dată asupra capătului privind actualizarea penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, în condiţiile în care prin art. 5.6 din Contract, părţile au convenit că:

"în cazul în care părţile nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţiile financiare asumate prin contract, vor plăti dobânzi şi penalităţi în valoare de 0.03% pentru fiecare zi de întârziere începând cu prima zi după expirarea termenului de plată, debitorul fiind de drept în întârziere", cu luarea în consideraţie a naturii facturilor în discuţie, respectiv dacă acestea vizează debit principal sau penalităţi de întârziere.

Aşa fiind, cum în mod legal a susţinut şi recurenta-pârâtă, în condiţiile în care penalităţile de întârziere sunt accesorii debitului şi reprezintă în sine o sancţiune pentru achitarea cu întârziere a debitului şi au rolul stabilirii întinderii eventualului prejudiciu, în cazul nerespectării prevederilor contractuale, o actualizare a acestora cu indicele de inflaţie, echivalează cu acordarea de daune interese în cuantum mai mare decât cel prevăzut de părţi prin contractul de acces pe infrastructura nr. x/07.12.2018.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine ca fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi faţă de limitele învestirii, în temeiul art. 497 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată aceleiaşi curţi de apel. Va menţine soluţiile privind admiterea apelurilor şi anularea sentinţei apelate.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR" S.A. împotriva deciziei civile nr. 472/A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată aceleiaşi curţi de apel.

Menţine soluţiile privind admiterea apelurilor şi anularea sentinţei apelate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2021.