Insurer’s cassation appeal dismissed as unfounded; moral damages awards upheld under ex officio application of law.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, A., B., C. prin mama B. au formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu S.C. D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă auto şi cu E., în calitate de intervenient forţat, solicitând obligarea societăţii de asigurare la plata daunelor morale în cuantum de 1.000.000 de RON pentru A., soţul victimei decedate; 1.000.000 de RON pentru B., fiica victimei decedate şi 250.000 de RON cu titlu de daune morale pentru C., nepotul victimei decedate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1391 alin. (1) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 562 din 15 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a fost admisă în parte cererea formulată de A., B. ŞI C., în contradictoriu cu S.C. D. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă auto şi E., în calitate de intervenient forţat, şi a fost obligată pârâta D. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 200 000 RON cu titlu de daune morale.

A fost, de asemenea, obligată pârâta D. S.A. să plătească reclamantei B. suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale, şi a fost respinsă în rest cererea.

S-a luat act că reclamanţii au înţeles să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâta S.C. D. S.A..

Prin decizia civilă nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 562 din 28 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C. prin mama B., A., B. şi cu intimata intervenientă E..

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, D. S.A. critică decizia atacată motivat de împrejurarea că instanţa a reţinut faptul că daunele au fost acordate avându-se în vedere prevederile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu art. 252, 253 şi art. 256 C. civ., deşi aceste temeiuri de drept, arată recurenta, nu au fost evocate sau puse în discuţia părţilor, nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe calea de atac a apelului, nici prin susţinerile orale în faţa instanţei de apel.

În opinia recurentei, aceste temeiuri de drept sunt şi străine de natura pricinii - răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. - ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., susţine, în esenţă, că instanţa de judecată nu a avut în vedere jurisprudenţa în acest domeniu, al despăgubirilor pentru daune morale, obligatorie conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma CSA nr. 23/2014, pe care îl redă.

În acest context, recurenta apreciază că daunele morale acordate nu trebuie să fie excesive ca întindere, riscând în acest caz de a se îndepărta de la funcţia compensatorie recunoscută prin lege.

Solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Intimaţii nu au formulat întâmpinări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 7 aprilie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a fost admis în principiu recursul şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut în considerente că daunele au fost acordate avându-se în vedere prevederile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu art. 252, 253 şi art. 256 C. civ., deşi aceste temeiuri de drept nu au fost evocate sau puse în discuţia părţilor, nici prin cererea de chemare în judecată, nici pe calea de atac a apelului, nici prin susţinerile orale în faţa instanţei de apel.

În opinia recurentei, aceste temeiuri de drept sunt şi străine de natura pricinii - răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

Este adevărat că judecătorul nu poate, de la sine putere şi peste voinţa celui care are calitate de reclamant, a schimba cauza acţiunii dedusă judecăţii, faţă de principiul disponibilităţii în procesul civil, însă judecătorul este ţinut ca, observând cauza acţiunii, astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect.

În aceste sens, doctrina reţine regula iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte, în acest sens procedând în speţă şi instanţa de apel.

Totodată, conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de judecată trebuie să ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esenţială a instanţei judecătoreşti şi nu poate face obiectul dispoziţiei părţilor decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, în mod legal instanţa de control judiciar a reţinut că daunele morale au fost acordate de către instanţa de fond în conformitate cu dispoziţiile art. 1390, art. 1391 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 252, art. 253 şi art. 256 C. civ., fiind nefondate criticile recurentei subsumate motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acestea vizează în realitate modul de calcul al daunelor morale în aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului, susţinându-se că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de legislaţia şi jurisprudenţa din România, deşi, pentru casarea unei hotărâri, recurenta nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiţia legală fiind cea a dezvoltării motivelor de recurs cu susţinerea greşelilor săvârşite de instanţa de apel cu privire la decizia atacată şi arătarea modului în care decizia instanţei de apel nu este conformă legii.

Împrejurarea că se indică anumite dispoziţii (art. 50 din Norma 23/2014), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De altfel, pârâta s-a rezumat strict la a exprima critici cu privire la modul de calcul al daunelor morale în aplicarea criteriilor de evaluare a prejudiciului şi nicidecum la faptul că instanţa nu ar fi avut în vedere criteriile prevăzute de lege, făcând referire, totodată, la elementele de fapt reţinute de instanţa de apel, la modul de apreciere al probelor, la împrejurarea că instanţa nu s-a raportat la jurisprudenţa pe care pârâta o apreciază ca fiind relevantă în materie, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului.

Se impune precizarea faptului că aprecierea judecătorilor de fond cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii şi solicitarea recurentei de diminuare a sumelor acordate cu titlu de daune morale vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, în condiţiile în care întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-pârâtă, reiterarea unor situaţii de fapt, trimiterile la doctrina şi jurisprudenţa în materie, fac imposibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs, astfel că aceste aspecte nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403 A din 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.