Consumer appeal fails; unfair administration fee nullity and restitution upheld, penalty interest and currency risk clauses valid

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 14.04.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care:

1. Să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. a) din Contractul de credit nr. x/03.07.2008, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1,00 % flat, aplicabil la sold, să dispuneţi eliminarea acestei clauze abuzive din Contract şi restituirea sumei achitată cu acest titlu.

2. Să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. b) din Contractul de credit nr. x/03.07.2008, cu privire la perceperea unui comision de rambursare anticipata de 4,00 % flat, calculat asupra sumei rambursate in avans [...] in valuta creditului si restituirea sumei achitata cu acest titlu.

3. Să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 7 din Contractul de credit nr. x/03.07.2008 cu privire la plata de dobânzi penalizatoare în cuantum de 50%, calculată conform condiţiilor prevăzute în Contract, şi, întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauza pendinte, va rezulta o diferenţă între cuantumul comisioanelor stabilit la data încheierii Contractului şi valoarea acestora percepute de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitată cu acest titlu;

4. Să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 8.1 şi 9.1. din Contractul de credit nr. x/03.07.2008, şi, pe cale de consecinţă, eliminarea acesteia;

5. Obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2.25 RON) ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

6. Obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

7. Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului;

8. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4883 din 20 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. a), privind comisionul de administrare, precum şi art. 7, privind dobânda penalizatoare din contractul de credit bancar nr. x/3 iulie 2008, a fost obligată pârâta la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare, respectiv cu titlu de dobândă penalizatoare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate începând cu data perceperii şi până la data restituirii integrale, a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 1461,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii B., A. şi pârâtă C. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B., A. împotriva sentinţei civile nr. 4883 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 4883 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în sensul că înlătură dispoziţia privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzută de art. 7 din contractul de credit.

Împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

Prin decizia civilă nr. 2059 din 9 decembrie 2019 a fost admisă cererea de completare a deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 formulată de petenta apelantă C., a fost dispusă completarea dispozitivului deciziei civile, în sensul că: a fost admisă în parte cererea de obligare a apelanţilor-reclamanţi la cheltuieli de judecată, fiind obligaţi aceştia la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu acest titlu.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii B. şi A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea recursului, reclamanţii susţin, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea 193/2000 şi art. 3 din Directiva nr. 93/13/CE, art. (1) din Legea nr. 193/2000, art. (5) din Directiva 93/13/CE.

Din decizia CJUE, pronunţată în cauza C-l 86/16 Andriciuc şi alţii v. C. S.A., ce vizează creditele în franci elveţieni, rezultă că Banca trebuie să prezinte împrumutaţilor posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină.

Astfel, conform hotărârii CJUE din cauza C-186/16, instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea contractuală preia doar o dispoziţie de drept naţional (paragraful 29).

Dacă respectiva clauză nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), instanţa trebuie să verifice dacă este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, dacă respectă cerinţa bunei-credinţe şi dacă creează un dezechilibru semnificativ între părţi.

În contextul verificării impuse de dispoziţiile paragrafului 29, principala chestiune în discuţie, arată recurenţii, este cea a incidenţei principiului nominalismului monetar, ca norma internă supletivă, în condiţiile în care guvernul român şi banca au afirmat că clauza de risc valutar nu face altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar consacrat la articolul 1578 C. civ., astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menţionată nu ar intra în domeniul de aplicare al directivei.

Cu toate acestea, apreciază recurenţii, în cauza Andriciuc, CJUE a lăsat în sarcina instanţei naţionale obligaţia de a stabili dacă suntem sau nu în prezenţa unei excepţii de la domeniul de aplicare al directivei.

În acest sens, solicită a se avea în vedere şi cauza C-119/17 Lupean v. OTP Nyrt, în cadrul căreia, Curtea nu a mai considerat necesar să se oprească asupra principiului nominalismului, considerând că prevederile art. 1578 C. civ. nu pot constitui o piedică legitimă în calea instanţei naţionale, care trebuie să procedeze la analiza clauzelor reclamate ca fiind abuzive. De asemenea, atâta vreme cât debitorii nu au avut posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, doar în aparenţă suntem în prezenţa unui acord care transpune o normă supletivă, în realitate fiind transformat într-un acord ce este expresia unei norme imperative, în acest caz, fiind absolut necesar ca aceşti consumatori să poată beneficia de protecţia drepturilor lor legitime, argumentul referitor la efectul util al Directivei nr. 93/13 trebuind să prevaleze (Cauza C-34/13 Monika Kusinova v. Smart Capital).

În aceste condiţii, în opinia recurenţilor, clauza de risc valutar nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi transpus rudimentar în contractele de credit încheiate între profesionişti şi consumatori, acesta trebuind evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială, care instituie mecanisme specifice de protecţie a consumatorului.

De asemenea, cu privire la prezenţa unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile cocontractanţilor, dacă analizăm cu atenţie condiţiile contractuale, observăm că Banca nu îşi asumă niciun fel de obligaţii faţă de împrumutaţi, rezultând astfel un dezechilibru evident între părţi. Aceasta monedă a fost şi este o moneda exotică pentru România, periculoasă pentru debitori în perioade de criză economică, întrucât toţi deţinătorii de fonduri se refugiază în depozite excepţionale în CHF, cu consecinţa hiper-valorizării acestuia.

Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar rezidă în faptul că obligă consumatorii să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţa la data semnării contractului.

Astfel, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorilor, determinând onerozitatea excesivă a executării obligaţiei de către aceştia, recurenţii-reclamanţi consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat, prin stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb chf/leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă, în sensul angajării în acest raport juridic.

Întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, recurenţii neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului iniţial de voinţă al părţilor, întrucât hiper-valorizarea francului elveţian deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, iar executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Totodată, cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la art. 7 din Contractul de credit, apreciază că şi aceasta este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul în care:

"Curtea apreciază că apelanţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor penalităţi pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, a unor penalităţi egale cu dobânda curenta contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală".

Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăşii dobânda legală decât cu cel mult 50 % pe an sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere. Prin urmare, clauza penală prin care se stabileşte obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispoziţiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Faţă de cele menţionate, solicită instanţei de recurs să constate caracterul abuziv al acestei clauze şi a oricărei clauze care permite băncii stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare, în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului.

Conchizând, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale referitoare la plata de dobânzi penalizatoare în cuantum de 50%, a clauzei de risc valutar şi în consecinţă, în urma îngheţării/stabilizării cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2.25 RON), solicită instanţei să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restituirii dobânzilor penalizatoare şi a diferenţelor încasate de către bancă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, în aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), în temeiul dispoziţiilor art. 992, art. 1092 şi urm. C. civ. de la 1864 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), care reglementează instituţia plăţii nedatorate. Solicită instanţei să constate în cauză, întrunirea condiţiilor plăţii nedatorate, în cazul executării unei obligaţii nule: existenţa unei plăţi - sumele achitate de solvens (recurenţi) în temeiul clauzelor abuzive şi inexistenţa datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca şi când nu ar fi existat. De asemenea, precizează că solicită obligarea intimatei şi la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la dată plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 7 aprilie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a fost admis în principiu recursul şi a fost acordat termen pentru soluţionarea acestuia, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, în ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se reţine că decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenţii-reclamanţi.

Cu referire la susţinerile recurentului-reclamant referitoare la îngheţarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu alte cuvinte, instanţa nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar şi inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunţate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât priveşte aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurenţii nu au învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi. Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Sunt nefondate şi criticile subsumate motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la art. 7 din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare.

Potrivit art. 7 din contractul de credit încheiat între părţi nr. x/03.07.2008, pentru plata cu întârziere a oricăror sume ce decurg din prezentul contract, împrumutatul/codebitorul se obligă să plătească în favoarea băncii penalităţi egale cu dobânda curentă contractuală plus 50% din dobânda curentă contractuală. Penalităţile se aplică asupra soldului ratelor de credit şi dobânzilor datorate şi neplătite la scadenţă, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data scadenţei şi până la rambursarea integrala a acestora, şi nu se capitalizează.

Este de necontestat că dobânda de la art. 7 are o existenţă independentă, deoarece dobânda penalizatoare se aplică suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul încalcă obligaţia de plată la scadenţă a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanţelor la plata creditului, dobânda contractuală (indiferent de valoarea la orice moment a dobânzii) va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcţie de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării contractului reclamanţii au acceptat propria obligaţie de a achita în termen ratele şi dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalităţi în caz de nerespectare a acestei obligaţii.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită.

Este în obligaţia instanţei să verifice dacă, la data încheierii contractului, părţile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite de către aceştia şi dacă se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În speţă, se constată că instanţa de apel a efectuat o analiză completă a tuturor condiţiilor ce trebuie îndeplinite, atât din perspectiva transparenţei acestei clauze contractuale, cât şi din perspectiva art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Astfel, s-a reţinut că această clauză este clară şi inteligibilă, reclamanţii fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor penalităţi, valoarea penalităţilor, precum şi condiţiile în care pot fi aplicate fiind stipulate foarte clar - în cazul întârzierii la plata a oricăror sume ce decurg din contractul încheiat, iar motivele perceperii acestor penalităţi rezultând cu uşurinţă din denumirea clauzei.

Se reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, din dispoziţiile Legii nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că prin clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută la art. 7 din contractul de credit nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, dat fiind că dobânda penalizatoare are natura juridică a unei clauze penale în care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditor în cazul neachitării la scadenţă a ratelor de credit sau a dobânzii, clauza fiind incidentă exclusiv în cazul unei neexecutări culpabile de către debitor.

În mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că dezechilibrul semnificativ prevăzut de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ca şi condiţie a caracterului abuziv al unei clauze contractuale este un dezechilibru juridic, iar nu unul economic.

Astfel, Curtea Europeană de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparaţia între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte.

Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunţată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez).

Este de necontestat că instanţa nu are căderea să facă aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de penalităţi, la fel cum nu poate cenzura cuantumul dobânzii percepute de banca sau costurile practicate de orice alt profesionist, acestea fiind elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenţilor economici şi care reglează piaţa sub aspectul ofertei de produse şi servicii, contribuind la libera concurenţă.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, împrejurarea că această clauză a fost acceptată în cunoştinţă de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei C. S.A. fiind corect admis.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, toate constatările factuale ale instanţei de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurenţilor în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenţilor-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 1535,81 RON cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1417 din 23 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 1535,81 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.