Validity of unapostilled foreign power of attorney for real guarantee and limitation of legal entity's patrimium for third-party debt

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 la 9 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. B., le-a chemat în judecată pe pârâtele C.., persoană juridică de naţionalitate olandeză şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. "E.", să dispună desfiinţarea actelor subsecvente, respectiv a procesului-verbal din 27 august 2014 şi a actului de adjudecare nr. x din 5 septembrie 2014, întocmite în dosarul de executare nr. 230/E/2014 al Societăţii de Executori Judecătoreşti "F.", precum şi radierea înscrierilor de sub nr. B12, B13 şi B14 din cartea funciară nr. x Sălard, cu revenirea la situaţia de carte funciară de sub nr. B5, B6, B7 din cartea funciară nr. x Sălard.

Prin sentinţa nr. 107/LP din 6 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. B. a declarat apel.

Prin decizia nr. 14/C/2018-A din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul şi a schimbat în totalitate sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. "E.", a desfiinţat procesul-verbal din 27 august 2014 şi actul de adjudecare nr. x din 5 septembrie 2014, întocmite în dosarul de executare x/2014 al S.E.J. "F." şi a dispus radierea înscrierilor de sub nr. B12, B13 şi B14 din cartea funciară nr. x Sălard, cu revenirea la situaţia de carte funciară de sub nr. B5, B6, B7.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. şi C.. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1903 din 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile, a casat decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe de apel, spre o nouă judecată.

În rejudecare, prin decizia nr. 147/C/2020-A din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, pe care a obligat-o la plata către intimata-pârâtă C.. a sunei de 16.927,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 4.592,30 RON reprezintă onorariu de avocat în apel, iar 12.335 RON, taxă judiciara de timbru aferentă recursului, iar către intimata-pârâtă D. a sunei de 15.310 RON, cu aceleaşi titlu, din care suma de 2.975 RON reprezintă onorariu de avocat în apel, iar suma de 12.335 RON, taxă judiciară de timbru aferentă recursului.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C A. S.R.L., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. a declarat recurs.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta-reclamantă a invocat critici de nelegalitate a deciziei care se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în primul rând, a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 88, art. 100 şi art. 139 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 36/1995, ale art. 270 şi 309 alin. (5) C. proc. civ., respectiv ale art. 3 din Convenţia de la Haga cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că opinia instanţiei de apel în sensul încheierii contractului în baza a două procuri se bazează pe adresa Biroului Notarial "E." şi pe încheierea de completare nr. 49 din 24 mai 2017, emisă de acelaşi birou notarial, contravenind astfel dispoziţiilor legale citate.

În acest context, a susţinut că încheierea de completare nr. 49 din 24 mai 2017 a Biroului Notarial "E." nu poate fi luată în considerare ca fiind o veritabilă completare a contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013, atât timp cât, potrivit art. 88 din Legea nr. 36/1995, completarea actului autentic putea fi realizată doar cu acordul ei prealabil.

Prin urmare, autoarea căii de atac a apreciat că atât încheierea de completare, cât şi adresa emisă de biroul notarial la solicitarea instanţei de apel de a depune actele care au stat la baza autentificării contractului de garanţie imobiliară autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013 pot fi calificate sub aspect probatoriu ca fiind cel mult o declaraţie de martor.

În aceste condiţii, a susţinut că decizia instanţei de apel, care a constatat, peste conţinutul actului autentic, că la baza acestuia a stat şi procura în traducere legalizată din 5 mai 2011 încalcă dispoziţiile art. 270 şi pe cele ale art. 309 alin. (5) C. proc. civ., dar şi art. 100 din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora înscrisul autentic face deplină dovadă privitor la cele constatate de notarul public până la declararea lui ca fals, iar proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.

Aşa fiind, a subliniat că, raportat la textele legale mai sus indicate, contractul de garanţie a fost încheiat doar în baza procurii speciale din 11 noiembrie 2011, care nu are aplicată apostila şi, prin urmare, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 36/1995, astfel că se impune constatarea nulităţii absolute a contractului, în baza art. 2.013 şi art. 2.378 alin. (1) C. civ., pentru lipsa mandatului în formă autentică.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material statuate de prevederile art. 187, art. 555 şi art. 1169 C. civ., precum şi de prevederile art. 1 din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, a subliniat că bunurile ce formează patrimoniul persoanelor juridice nu pot fi afectate decât scopului pentru care au fost constituite, în cazul de faţă activităţii cu scop lucrativ. Astfel, în măsura în care bunurile ce formează patrimoniul societăţilor comerciale sunt afectate nu scopului lucrativ pentru care au fost constituite, ci în vederea desfăşurării anumitor activităţi sau acţiuni străine de scopul înfiinţării lor, interesul general ce a determinat crearea cadrului legal pentru înfiinţarea persoanelor juridice este direct afectat.

Potrivit recurentei, garantarea cu bunurile proprii a datoriilor unei terţe persoane juridice, fără a exista nicio legătură între activitatea garantului şi datoria a cărei executare este garantată, înfrânge principiul afectaţiunii speciale a patrimoniului persoanei juridice.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal libertatea persoanei juridice de a dispune de bunurile proprii şi de a contracta, fără a avea în vedere că aceste libertăţi nu sunt absolute, ci sunt acordate în limitele stabilite de lege.

Intimatele-pârâte nu au formulat întâmpinare.

În cauză, faţă de data înregistrării dosarului pe rolul instanţelor, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost comunicat ambelor părţi.

Prin punctul de vedere la raport comunicat la dosar, intimatele D. şi C.. au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.

Prin încheierea din 6 octombrie 2021 a acestei instanţe, completul de filtru a calificat excepţia invocată de către intimate ca vizând în realitate nulitatea căii de atac şi a respins-o, apreciind că motivele menţionate în susţinere pot face obiectul controlului de legalitate din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen de soluţionare a acestuia în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Faţă de actele şi lucrările dosarului, de probele administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce se vor arăta:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reiterează prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ce presupune ca instanţa de rejudecare a fondului după casare să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat, în speţă, problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că au dobândit practic caracter definitiv, neputând fi repuse în discuţie, statuările acestei instanţe din cuprinsul deciziei nr. 1903/23 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în primul ciclu procesual şi prin care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, decizie prin care s-a reţinut că procura acordată în vederea încheierii unui contract de ipotecă trebuie să îndeplinească cerinţa formei autentice; că procurile speciale prezentate în vederea perfectării contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013 de B.N.P. "E." au fost încheiate în faţa notarului public G., Olanda la 11 noiembrie 2011, fiind înscrisuri autentice în sensul art. 4 pct. 3 din Regulamentul C.E. nr. 805/2004, respectiv art. 2 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 1215/2012 şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia actul prezentat trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru autentificare în statul de origine; că, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în sensul evitării unui formalism excesiv, astfel încât apar nerezonabile susţinerile referitoare la necesitatea ca procurile în discuţie să îndeplinească condiţiile impuse de Legea nr. 36/1995 pentru a fi considerate acte autentice, precum şi cele referitoare la faptul că semnătura notarului public atestă numai semnătura mandantului, nu şi conţinutul actului; finalmente, că obiectivul integrării pe care-l urmăreşte Uniunea Europeană nu poate fi realizat decât cu respectarea principiului supremaţiei dreptului comunitar asupra celui naţional, consacrat de altfel şi prin legea fundamentală.

Pe fondul recursului, pornind de la aceste dezlegări de principiu care se impun cu caracter obligatoriu în rejudecare, circumscrise, în esenţă, recunoaşterii pe cale judiciară a autenticităţii procurii speciale încheiate la data de 11 noiembrie 2011 în faţa notarului olandez, Înalta Curte apreciază că în mod judicios instanţa de prim control judiciar a statuat în sensul valabilităţii încheierii contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 14 ianuarie 2013 de BNP "E.", fiind respectate, cu evidenţă, rigorile prevăzute imperativ de dispoziţiile art. 2.013 şi, respectiv, art. 2.378 alin. (1) din C. civ.

Cu alte cuvinte, contractul de garanţie imobiliară în litigiu a fost încheiat în condiţiile legii, prin prezentarea de către intimata-pârâtă D. a unei împuterniciri speciale autentice date în acest sens, de natură a produce consecinţe juridice şi a garanta autenticitatea semnăturii mandantului şi a conţinutului procurii, valabilitatea acesteia nefiind condiţionată de îndeplinirea altor formalităţi reglementate în dreptul intern ori în cel comunitar.

În susţinerea acestei concluzii vine şi împrejurarea că valabilitatea şi autenticitatea împuternicirii în discuţie nu a fost contestată şi constatată ca atare în ţara de origine, Olanda.

Din această perspectivă, apar irelevante în cauză speculaţiile referitoare la imposibilitatea producerii de efecte juridice, dedusă dintr-un pretins caracter inform al procurii în discuţie generat de lipsa apostilării acesteia.

Astfel, potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga, cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, încheiată la 5 octombrie 1961, la care România este parte, aplicarea apostilei, definită la art. 4 din Convenţie, este singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, ori identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acel act, interpretarea literală şi teleologică a normei legale supletive citate fiind de natură a circumscrie caracterul facultativ, iar nu obligatoriu al aplicării apostilei în cazurile prevăzute strict şi limitativ.

Or, în cauză, această formalitate nu mai poate fi considerată ca necesară în condiţiile în care, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, scopul apostilei statuat de art. 3 din Convenţie a fost deja atins, prin recunoaşterea pe cale judiciară a caracterului autentic al procurii, iar pe de altă parte în cauză nu au fost contestate aspectele legate de veracitatea semnăturii, calitatea în care a acţionat semnatarul actului, identitatea sigiliului sau a ştampilei.

Totodată, de remarcat este şi faptul că art. 139 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 interzice birourilor notariale din România să ia în considerare actele autorităţilor străine care nu sunt supralegalizate, în antiteză cu prevederile alin. (1) al aceluiaşi articol care face trimitere şi reglementează, de o manieră alternativă, supralegalizarea ori apostilarea actelor notariale încheiate în România în situaţiile în care aceste formalităţi sunt necesare în străinătate pentru valabilitatea respectivelor înscrisuri.

Or, extinderea alternativei prevăzute în alin. (1) la ipoteza statuată în alin. (2) al art. 139, afirmată de recurenta-reclamantă în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, adaugă la lege, neputând fi validată.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte apreciază ca fiind superfluă şi susţinerea recurentei vizând greşita valorificare a încheierii notariale de completare nr. 49 din 24 mai 2017, prin care s-a constatat că la încheierea contractului de ipotecă intimata-pârâtă C.. a fost reprezentată de intimata-pârâtă D. în baza a două procuri, respectiv atât în baza procurii neapostilate, în discuţie, cât şi în baza unei procuri apostilate, întrucât această încheiere nu este aptă de a produce efecte juridice faţă de reţinerea ca îndestulătoare a formei autentice a împuternicirii neapostilate, după cum s-a arătat, cu atât mai mult cu cât valabilitatea încheierii disputate nu a fost contestată şi constatată în instanţă .

Faţă de cele ce preced, instanţa supremă este în măsură a conchide în sensul că lipsa apostilei nu este de natură a înfrânge caracterul autentic al procurii în baza căreia a fost perfectat contractul de garanţie imobiliară contestat, sancţiunea nulităţii acestuia neputând fi primită, cum în mod just s-a reţinut în susţinerea soluţiei recurate.

Cu referire la critica vizând încălcarea prin încheierea contractului de ipotecă contestat a patrimoniului de afectaţiune al recurentei-reclamante, în condiţiile în care aceasta a garantat cu bunurile proprii plata datoriilor unor societăţi comerciale terţe către intimata-pârâtă C.., Înalta Curte reţine în prealabil indicarea formală a textelor legale a căror încălcare se pretinde, întâi prin contractul de ipotecă şi apoi prin decizia recurată, respectiv a prevederilor art. 187, art. 555, art. 1.169, art. 1.247 C. civ., precum şi pe cele ale art. 1 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, textele legale citate consacră elementele constitutive ale persoanei juridice, cu referire expresă la patrimoniul propriu al acesteia afectat realizării unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general, natura juridică, caracteristicile şi personalitatea juridică a societăţii comerciale, conţinutul dreptului de proprietate privată, libertatea de a contracta în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri, ca şi sancţiunea ce intervine în cazul încălcării dispoziţiilor legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.

Se reţine că instanţa de apel a înlăturat pretenţiile reclamantei, cu motivarea că în cauză aceasta nu a dovedit constituirea în patrimoniul său a unui patrimoniu de afecţiune, în sensul reglementat de legea civilă şi nici faptul că prin încheierea contractului de garanţie a cărui nulitate se invocă s-a urmărit un scop ilicit şi/sau imoral, aducându-se astfel atingere intereselor generale ale societăţii.

Instanţa supremă îşi însuşeşte, la rândul său, aceste argumente, constatând că, deşi în virtutea principiului general actori incumbit probatio, statuat de art. 249 C. proc. civ., recurentei-reclamante îi revenea sarcina, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Bobârnac c României, 61715/11, hotărârea din 12 iulie 2016, par. 34), de a-şi proba pretenţiile deduse judecăţii, ea nu şi-a îndeplinit această obligaţie procesuală, împrejurare de altfel necontestată în recurs şi care este de natură a înlătura critica vizând încălcarea sau aplicarea greşită de către curtea de apel a normelor de drept material anterior menţionate.

De principiu, în calitate de subiect de drept, persoana juridică are atribute de identificare proprii. În acest sens, ea este titulara unui patrimoniu propriu care include toate drepturile şi datoriile evaluabile în bani aparţinând acesteia, inclusiv cele generate de activitatea sa. Acest patrimoniu nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiune, care este o formă de divizare a unui patrimoniu unic. Acesta din urmă poate fi divizat sau supus uneia sau mai multor afectaţiuni, putând conţine, deci, mai multe patrimonii de afectaţiune.

Totodată, potrivit principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi şi nu-şi poate asuma decât acele obligaţii care corespund scopului sau statutar, iar exercitarea şi îndeplinirea acestora se realizează prin organele sale de administrare, potrivit regulilor mandatului. Actele juridice făcute de acestea în limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice însăşi, chiar şi în raporturile cu terţii, cu excepţiile prevăzute de lege. Pe de altă parte, scopul statutar descris în art. 1 din Legea nr. 31/1990 nu trebuie confundat cu obiectul de activitate al societăţii. Aşadar, nimic nu împiedică societatea să încheie valabil şi acte conexe, accesorii sau adiacente obiectului de activitate în măsura în care acestea sunt necesare scopului acesteia.

Faţă de cele ce preced, apare evident faptul că pretenţiile recurentei-reclamante se circumscriu practic încheierii unei garanţii reale în vederea restituirii către prima pârâtă a unor datorii ale unor terţi, în condiţiile în care cea dintâi nu a negat preexistenţa unor raporturi comerciale între aceasta, în calitate de garant şi societăţile terţe ale căror datorii către intimata-pârâtă C.. le-a garantat, aspect invocat prin întâmpinarea depusă la dosarului de fond, necontestat şi justificat prin activarea în acelaşi domeniu de activitate, de natură să confirme caracterul rezonabil şi acceptabil al operaţiunii contestate, contrar susţinerilor recurentei.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Faţă de prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs potrivit art. 494 din acelaşi act normativ, reţinând culpa procesuală în sarcina recurentei, ca parte căzută în pretenţii, Înalta Curte o va obliga pe aceasta să plătească intimatei-pârâte C.. suma de 1665 euro cu titlu de cheltuieli de judecată din prezenta fază procesuală, reprezentând onorariu avocat şi justificată cu chitanţa aflată la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 147/C/2020-A/01.07.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C.. a sumei de 1.665 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 noiembrie 2021.