Effect of Res Judicata for Pending Suspended Proceedings in Challenging Corporate Lease Addendum Nullity

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., în principal, să se constate nulitatea absoluta a Actului adiţional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de dată certă nr. 4833/28.08.2006 şi, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.1, art. 4.4 şi art. 13.10 din Actul adiţional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de dată certă nr. 4833/28.08.2006; să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară si să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 409.369,60 EUR (echivalentul sumei de 1.838.069,50 RON, conform cursului de schimb valutar afişat de B.N.R. în data de 09.02.2016, respectiv 1 EUR = 4.49 RON), încasată în temeiul prevederilor art. 4.4. şi 13.10 din Actul adiţional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu încheiere de data certă nr. 4833/28.08.2006, sumă de bani compusă din: 381.965,99 EUR (echivalentul sumei de 1.715.027,29 RON), reprezentând daune-interese pentru reziliere; 21.977,55 EUR (echivalentul sumei de 98.679,19 RON), reprezentând contravaloare chirie facturată şi neachitată; 2.437,89 EUR (echivalentul sumei de 10.946,12 RON), reprezentând contravaloare utilităţi estimate facturate; x,37 EUR (echivalentul sumei de 60.03,13 RON), reprezentând cheltuieli de întreţinere efectiv consumate; 806,03 EUR (echivalentul sumei de 3.619,07 RON), reprezentând T.V.A. aferent; 2.168,77 EUR (echivalentul sumei de 9.737,77 RON), reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturilor emise; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluţionarea dosarului.

Prin încheierea din 28 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă a respins excepţia de litispendenţă, invocată de pârâtă în raport cu dosarul nr. x/2012, aflat în recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată, a respins cererea de suspendare a cauzei, formulată de pârâtă, în raport de dispoziţiile art. 138 alin. (5) C. proc. civ., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 26 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 871 din 15 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă a respins excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei şi deciziei pronunţate în dosarul nr. x/2012 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, respectiv de Curtea de Apel Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., a constatat nulitatea absolută a Actului adiţional la Contractul de Închiriere nr. x/15.08.2006, şi, pe cale de consecinţă, a repus părţile în situaţia anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamantei echivalentul în RON, funcţie de cursul oficial LEU-EUR stabilit de BNR la data plăţii efective, al sumei de 409.369,60 EUR, sumă încasată în temeiul art. 4.4 şi 13.10 din Actul Adiţional la contractul sus menţionat, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma totală de 44.923,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3732 din 12 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă, a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2016, formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierilor din 28 septembrie 2016 şi 26 octombrie 2016 şi a sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a declarat apel incident împotriva sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017 şi apel împotriva sentinţei civile nr. 3752 din 12 decembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 755A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 28.09.2016 şi 26.10.2016, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 3732 din 12 decembrie 2018 şi apelul incident formulat de apelanta reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017, ca neîntemeiate.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei 871 din 15 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei A. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea acestei căi de atac, casarea deciziei civile nr. 755A din 25 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile art. 1200,1201,1202 din C. civ. de la 1864.

Astfel, instanţa de apel a atribuit o putere de lucru judecat absolută hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, cu încălcarea prevederilor art. 26, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în vigoare, ale art. 163 C. proc. civ. de la 1865 şi ale art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 C. civ. de la 1864, în condiţiile în care dosarul nr. x/2012, în care s-au pronunţat hotărârile reţinute ca având putere de lucru judecat, se afla pe rolul înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă.

Dincolo de împrejurarea că în dosarul nr. x/2012 nu au fost dezlegate aspectele privind validitatea actului juridic în discuţie, recurenta-reclamantă subliniază faptul că atât în sistemul vechiul C. civ. şi vechiul C. proc. civ., cât şi în raport de prevederile noului C. proc. civ., puterea de lucru judecat nu poate paraliza o noua judecată/nu poate fi reţinută decât dacă este absolută/irefragabilă;

Faptul că hotărârea pronunţată în apel în dosarul nr. x/2012 nu ar mai putea fi modificată în calea de atac în ceea ce priveşte situaţia de fapt, reţinută de instanţele de fond, nu prezintă nicio relevanţă în speţă, întrucât proba contrară celor reţinute în acel dosar, precum şi calificarea juridică/sancţiunile care trebuie aplicate actului încheiat cu nerespectarea formelor cerute de lege se face sau trebuia să se facă în prezenta cauză.

Susţine recurenta-reclamantă că, prin aceasta, instanţa de apel procedează ea însăşi la o judecată a recursului declarat în dosarul nr. x/2012, omiţând un aspect esenţial, şi anume că în sistemul C. proc. civ. de la 1865, art. 312 alin. (3), hotărârea poate fi casată de instanţa de recurs atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Instanţa de apel reţine, în repetate rânduri, faptul că puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, nesoluţionat irevocabil, ar reprezenta o prezumţie absolută, irefragabilă. căreia ar trebui să i se dea eficienţă în prezenta cauză, apreciere ce reprezintă o încălcare a normelor de procedură care reglementează puterea de lucru judecat, prin care recurentei i-a fost provocată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei atacate, respectiv limitarea accesului la justiţie şi îngrădirea dreptului de a obţine o hotărâre care să invalideze actul juridic în temeiul căruia A. S.A. a fost obligată la plata de daune.

Recurenta-reclamantă arată că, astfel, i-a fost suprimata, practic, posibilitatea de a face dovada contrară celor reţinute în dosarul nr. x/2012, deşi împotriva prezumţiilor relative se poate face dovada contrară.

Rezulta că, în vreme ce efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, respectiv excepţia autorităţii de lucru judecat, ar putea, de principiu, să fie opusă şi în situaţia unei hotărâri care este încă supusă cailor de atac, sub rezerva îndeplinirii condiţiei identităţii de părţi, obiect şi cauză, puterea de lucru judecat cu privire la aspecte reţinute intr-o hotărâre judecătoreasca nu poate fi opusă ca un adevăr absolut într-un alt litigiu decât în situaţia în care hotărârea a cărei putere de lucru judecat se opune este irevocabilă.

Instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, principiu fundamental al procesului civil, şi a refuzat să judece apelul principal pe fondul acestuia, opunând, în mod nelegal, o prezumţie de lucru judecat absolută a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012.

Invocă recurenta şi faptul că în cauza de faţă, în apel, s-a făcut dovada contrară celor reţinute in dosarul nr. x/2012, demonstrându-se cu înscrisuri noi că nu s-a realizat o exteriorizare a consimţământului cu intenţia de a produce efectele juridice pretinse de partea adversă, iar actul nu putea fi apreciat încheiat, lipsind condiţiile cerute de lege atât pentru formarea consimţământului băncii, cât şi al B. S.R.L..

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că în dosarul nr. x/2012 au fost dezlegate aspectele privind validitatea actului juridic în discuţie, reţinând, cu încălcarea prevederilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 si art. 1202 din C. civ. de la 1864, că ar exista o puterea de lucru judecat.

Susţine recurenta că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864 (la care instanţa trebuia să se raporteze faţă de prevederile art. 26 alin. (1) C. proc. civ.), pentru a putea fi opusă puterea de lucru judecat era necesar ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă.

Instanţa de apel a apreciat că au fost dezlegate irevocabil aspectele privind modul de exprimare a consimţământului la încheierea actului juridic, fiind constatată în primul proces semnarea actului de persoane care puteau angaja banca.

Or, independent de această constatare - care, oricum putea fi contrazisă în prezenta cauză, instanţa de apel omite faptul ca nu s-a suspus dezbaterii in primul proces şi nu s-a constatat faptul că semnarea actului de persoane care ar fi putut reprezenta banca potrivit Regulamentului de Ordine Interioara nu înseamnă ca ar fi fost respectate toate celelalte condiţii de valabilitate pentru formarea valabilă a consimţământului (de ex: că era necesară o hotărâre a adunării generale, distinct de semnarea actului de acele persoane, că actul şi clauza penală nu puteau fi considerate acceptate decât în mod expres, etc.).

De altfel, aspectele reţinute de către prima instanţa în sentinţa, referitoare la necesitatea aprobării încheierii Actului Adiţional printr-o hotărâre a Adunării Generale a Asociaţilor, în ceea ce priveşte ambele părţi, sau a unei decizii a Consiliului de Administraţie, în ceea ce o priveşte pe B. S.R.L. intraseră în autoritatea de lucru judecat, întrucât partea adversa nu a apelat sentinţa primei instanţe sub acest aspect.

Din perspectiva incidenţei motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, susţinând că soluţia de admitere a apelului principal formulat de pârâta B. S.R.L. este consecinţa aplicării greşite a prevederilor art. 1179 alin. (1) şi art. 1250-1252 C. civ., iar soluţia de respingere a apelului incident formulat de reclamantă în cauză este consecinţa aplicării greşite a prevederilor art. 1202 şi 1203 C. civ.

Astfel, se arată că soluţia instanţei de apel de admitere a apelului principal formulat de B. S.R.L. este rezultatul unei greşite aplicări a prevederilor de drept material care reglementează condiţiile actului juridic civil şi nulitatea, instanţa de apel reţinând în mod eronat că neregulile invocate de reclamantă nu ar fi motive de nulitate absolută, ci ar viza nulitatea relativă a actului juridic atacat.

Din considerentele hotărârii reiese faptul că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 1179 alin. (1) şi art. 1250-1252 C. civ., a apreciat că motivul de nulitate absoluta invocat de reclamantă în legătura cu Actul Adiţional, respectiv lipsa consimţământului părţilor la încheierea acestuia, ar atrage sancţiunea nulităţii relative.

Instanţa de apel nu s-a mai aplecat asupra tuturor motivelor invocate de reclamantă în susţinerea nulităţii, nici asupra tuturor motivelor reţinute de prima instanţă.

Deşi prima instanţă a reţinut că nu a fost exteriorizat consimţământul, că nu se poate reţine că ne aflam în prezenta unei manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice, instanţa de apel nu a mai analizat dacă aceste circumstanţe se circumscriu unor motive de nulitate absolută sau relativă.

Or, raportat la aceste motive, chiar distinct de problematica existenţei sau nu a unor aprobări prealabile (hotărâri AGA, alte aprobări necesare) consimţământul este apreciat ca inexistent.

Deşi a considerat că motivele invocate ţin de chiar formarea consimţământului în lipsa unor aprobări necesare, instanţa de apel a apreciat că prevederile art. 1250 C. civ. ar conduce la concluzia că, atunci când se susţine lipsa consimţământului, nulitatea este absolută sau relativă exclusiv în raport de interesul ocrotit, pe care, în cazul societăţilor comerciale, l-a apreciat ca fiind întotdeauna unul privat.

Soluţia instanţei contrazice atât prevederile art. 1250 si 1251 C. civ. - care trebuie interpretate corelat - cât şi opiniile doctrinare cu privire la sancţiunea aplicabilă lipsei consimţământului, care este, întotdeauna, nulitatea absolută, în cazurile în care nu s-a format voinţa (socială).

Astfel, întrucât art. 1251 prevede expres că actul este anulabil în cazul viciilor de consimţământ, per a contrario actul este lovit de nulitate absolută dacă nu a existat consimţământ deloc.

Mai mult, doctrina arată că, de regula, lipsa consimţământului la încheierea unui act juridic va fi sancţionată cu nulitatea absolută, atunci când această lipsă se identifică cu acele ipoteze în care este mai mult decât vizibil faptul că nu s-a produs confluenţa dintre voinţa contractanţilor cu privire la obiectul contractului, astfel că respectivul act juridic, fiind nul absolut, nu poate avea regimul juridic mai blând, specific nulităţii relative.

În ceea ce priveşte natura nulităţii pe care lipsa hotărârilor AGA de aprobare a încheierii Actului Adiţional o atrage, recurenta susţine că sancţiunea este nulitatea absolută, fiind o chestiune ce vizează exprimarea voinţei sociale, iar nu depăşirea limitelor puterii de reprezentare.

Existenţa consimţământului şi exteriorizarea acestuia sunt indisolubil legate, prin consimţământ înţelegându-se exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic.

În consecinţă, susţinerile instanţei de apel în sensul că lipsa consimţământului şi lipsa exteriorizării acestuia ar avea "cu totul altă semnificaţie juridică" sunt consecinţa unei aplicări greşite a prevederilor art. 1179 C. civ., care reglementează condiţiile actului juridic civil.

În realitate, având în vedere legătura organică dintre exteriorizarea voinţei juridice si consimţământ, lipsa unei exteriorizări a voinţei juridice conforme cu normele aplicabile echivalează cu o lipsa totală a consimţământului.

Dacă s-ar admite punctul de vedere al instanţei de apel ar însemna că ori de cate ori ar exista o dovada sau început de dovada scrisă că actul juridic a fost semnat, indiferent de modalitatea în care s-a realizat aceasta, existenţa sau nu a consimţământului nu s-ar mai putea verifica, partea interesata având la dispoziţie doar contestarea mandatului şi a reprezentării.

Distincţia dintre instituţia depăşirii limitelor mandatului şi cea a lipsei consimţământului este uşor de trasat în cazul societăţilor comerciale, unde puterile de reprezentare sunt conferite prin lege şi pot fi, cel mult, modificate prin convenţia părţilor. Or, în cazul de faţă, puterea de reprezentare acordată de Legea 31/1990 adunării generale este confirmată chiar de actul constitutiv al recurentei, astfel încât încălcarea limitelor legale la încheierea unui act juridic echivalează cu lipsa consimţământului, iar nu cu depăşirea limitelor mandatului.

În ceea ce priveşte soluţionarea apelului incident, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1202 si 1203 C. civ., care reglementează clauzele standard şi clauzele neuzuale.

În primul rând, instanţa de apel exclude în mod nejustificat clauzele contestate de reclamantă din sfera de aplicare a prevederilor art. 1203 C. civ., privind clauzele standard.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, clauzele a căror nulitate este solicitată se încadrează în enumerarea cuprinsă în dispoziţiile art. 1203 C. civ., instituind clauze penale sau pacte comisorii numai în sarcina Băncii, conducând astfel la o limitare a răspunderii pârâtei - intimate.

Astfel, ceea ce a determinat legiuitorul să reglementeze o excepţie de la principiul consensualismului cu privire la clauzele neuzuale sunt prerogativele exorbitante pe care acestea le oferă uneia dintre părţile contractante, conferindu-i o poziţie de superioritate contractuală.

Întrucât dispoziţiile art. 1203 C. civ. se aplică şi în raporturile dintre profesionişti, în legătură cu clauzele neuzuale nu mai operează o prezumţie de cunoaştere şi înţelegere, ci aceasta trebuie să fie menţionată expres şi în formă scrisă.

Cu privire la caracterul de clauze standard al clauzelor contestate, reclamanta a arătat caracterul de repetabilitate al acestora în cuprinsul contractelor de închiriere încheiate în mod regulat de către intimata, precum şi faptul ca acestea nu au fost negociate.

În doctrina s-a reţinut că sunt clauze standard într-un contract: cele stabilite prealabil de una dintre părţi (propunere unilaterala); destinate utilizării generale şi repetate în contractele încheiate de proferens (schema contractuală); care sunt incluse în contract fără a fi negociate cu cealaltă parte (includerea automată).

Condiţiile menţionate anterior sunt singurele de a căror îndeplinire depinde caracterul standard al clauzelor contractuale.

Împrejurarea ca primul draft al noului act adiţional a fost propus de reclamantă nu poate reprezenta un argument împotriva caracterului standard al clauzelor contestate, de vreme ce negocierea contractului nu implica, în mod necesar, negocierea tuturor clauzelor incluse în acesta.

Dimpotrivă, în cazul raporturilor dintre părţile implicate în prezentul litigiu, cu toate că a existat o negociere cu privire la conţinutul clauzelor Actului Adiţional, clauzele contestate nu au făcut obiectul unei negocieri, acestea fiind impuse de către intimată, în concordanţă cu practicile sale în încheierea unor astfel de contracte.

Totodată, caracterul esenţial pentru B. S.R.L. al clauzelor contestate conduce la concluzia ca acestea sunt clauze standard, în contextul în care, după cum s-a arătat instanţei de apel, intimata a inclus clauzele contestate, în aceeaşi formă, şi în alte contracte încheiate în exercitarea obiectului său de activitate.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs.

Pe fondul recursului, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect instanţa de apel a dat efect prezumţiei de lucru judecat în sens pozitiv, criticile recurentei cu privire la acest aspect fiind neîntemeiate.

Sub acest aspect, se arată că măsura suspendării dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012 era singura posibilitate pentru a da ocazia instanţei din prezentul dosar să verifice dacă există o triplă identitate şi să dea efect constatărilor. Sub imperiul vechiul C. proc. civ., art. 163, excepţia litispendenţei se putea invoca numai în faţa instanţelor de fond, în faţa celei de-a doua instanţe sesizate. Or, în dosarul x/2012, părţile se aflau în recurs, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era prima instanţă sesizată, astfel că singura măsură procedurală era cea a suspendării judecăţii, pentru a da posibilitatea instanţei de fond din prezenta cauză să analizeze eventuala litispendenţă. Însă măsura suspendării nu are efecte asupra autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în acest dosar.

Excepţia puterii lucrului judecat este o excepţie de fond care a fost dezvoltată de doctrină pe baza principiului conform căruia "hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre". Ea este reglementată legal atât ca o prezumţie legală (în temeiul art. 1200 pct. 4 din vechiul C. civ.), cât şi ca o excepţie procesuală (art. 166 din vechiul C. proc. civ., art. 430 C. proc. civ.).

Arată intimata-pârâtă că doctrina vechiul C. proc. civ. acordă efecte puterii de lucru judecat hotărârilor definitive, fără a condiţiona prezumţia de lucru judecat de caracterul irevocabil al acestora, practica judiciară fiind şi ea aliniată acestei opinii, reţinută în mod corect de către instanţa de apel (Decizia nr. 496/8 martie 1975 a Tribunalului Suprem, secţia Civilă).

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel a soluţionat cauza pornind de la aspectele deja dezlegate/tranşate în dosarul nr. x/2012, privind modul de exprimare a consimţământului la încheierea actului juridic, formându-şi în continuare propriul raţionament.

În ceea ce priveşte motivele de nulitate invocate de recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă arată că acestea sunt, în realitate, motive de nulitate relativă, ce determină incidenţa unui termen de prescripţie de 3 ani. Lipsa consimţământului (sancţionat legal cu nulitatea absolută) este distinct de depăşirea limitelor puterii de reprezentare (sancţionată legal cu nulitatea relativă).

Prin cererea de recurs formulată, reclamanta critică faptul că instanţa de apel a reţinut că, deşi aceasta a invocat lipsa totală a consimţământului, cu consecinţa nulităţii absolute a Actului Adiţional, s-a întemeiat pe motive care ţin de calitatea de reprezentant a persoanelor care au exprimat consimţământul din partea părţilor (locatar şi locator), respectiv de lipsa unor aprobări prealabile necesare anterior exprimării consimţământului, interesul ocrotit fiind personal, iar nu general.

Intimata arată că recurenta pune în mod eronat semnul egalităţii între lipsa consimţământului şi exteriorizarea acestuia conform dispoziţiilor legale, iar acest aspect este reţinut în mod corect prin decizia atacată.

Logica formării consimţământului şi a exteriorizării acestuia atestă faptul că cele două etape sunt distincte, neregulile formarii unui contract putând interveni în oricare dintre aceste etape. Conform art. 1204 şi 1206 C. civ., formarea consimţământului poate fi afectată de vicii, în timp ce, conform art. 1240, formele de exprimare a consimţământului sunt reprezentate de modul în care se exprimă voinţa de a contracta, verbal sau în scris.

Or, ceea ce recurenta invocă, în esenţă, pe tot parcursul judecării prezentului dosar, inclusiv prin criticile aduse deciziei atacate, este că: nu există deciziile Adunării Generale care ar fi trebuit să aprobe semnarea Actului Adiţional; Actului Adiţional a fost semnat cu depăşirea puterilor de reprezentare de către d-nii. C. şi D., fără a aştepta aprobarea Actului Adiţional de către unul dintre membrii Directoratului, precum şi că Actul Adiţional a fost semnat de intimată printr-un reprezentant convenţional cu depăşirea puterilor conferite.

Intimata arată că toate acestea se subsumează formării consimţământului Băncii, în lipsa unor aprobări presupus a fi necesare anterior exprimării consimţământului Băncii prin reprezentanţi care ar fi depăşit puterile de reprezentare depline în această situaţie şi exprimării consimţământului intimatei prin reprezentanţi care şi-ar fi depăşit puterile de reprezentare.

C. civ. sau Legea 31/1990 nu conţin o prevedere expresă care să stabilească natura nulităţii care ar interveni în situaţia în care nu se formează consimţământul persoanei juridice în mod valabil. Existenţa sau inexistenţa aprobărilor interne ale organelor de conducere ale persoanei juridice cu privire la încheierea unui act nu este prevăzută ca o cauză de nulitate absolută expresă.

Din contră, prevederile art. 211 şi 218 C. civ. conduc la concluzia sancţionării cu nulitate relativă a actelor care ar încălca regulile funcţionării persoanei juridice.

Referitor la apelul incident al reclamantei, se arată de către intimată că soluţia instanţei de apel este legală şi temeinică şi cu privire la acest aspect, fiind reiterate considerentele hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte a respins excepţia netimbrării cererii de recurs, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând decizia atacată, în cadrul controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate de către recurentă, cu apărările intimatei şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de recurs reglementate art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

Prin primul motiv de casare, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta a susţinut, în esenţă, faptul că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 26, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în vigoare, art. 163 C. proc. civ. de la 1865 şi ale art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 C. civ. de la 1864, întrucât în mod eronat instanţa de apel a atribuit o putere de lucru judecat absolută hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2012, în condiţiile în care dosarul se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată până la soluţionarea cauzei de faţă.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că în dosarul nr. x/2012 "au fost dezlegate aspectele privind modul de exprimare a consimţământului la încheierea actului juridic", ceea ce ar echivala cu dezlegarea problemei validităţii actului juridic şi a formării voinţei sociale atât la nivelul Băncii, cât şi în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că hotărârile instanţelor îşi produc pe deplin efectele dacă nu sunt modificate în căile de atac, apreciind că aceasta ar fi şi situaţia din speţa, întrucât hotărârea pronunţată de Tribunal în dosarul nr. x/2012 nu mai poate fi modificată în calea de atac în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată fondată această critică a recurentei.

Autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti, deşi acesta nu era reglementat ca atare în legislaţia anterioară noului C. proc. civ. şi noului C. civ.. Autoritatea de lucru judecat era reglementată prin prevederile art. 1200 pct. 4, art. 1201 şi art. 1202 din C. civ. de la 1864 şi art. 166 din C. proc. civ. de la 1865, texte aplicabile în cauză, faţă de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din actualul C. proc. civ.

Acest efect de "lucru judecat" al hotărârii judecătoreşti se prezintă în două aspecte: un aspect negativ (exclusivitatea), care semnifică autoritatea de lucru judecat stricto sensu (bis de eadem) şi presupune tripla identitate de părţi, de obiect şi de cauză a celor două cereri, şi un aspect pozitiv (obligativitatea), care semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) şi care presupune că existenţa unei hotărâri poate fi invocată în cadrul altui proces atunci când este adusă în discuţie o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, cu scopul de a împiedica contrazicerile dintre hotărârile judecătoreşti.

Instituţia autorităţii de lucru judecat a avut dintotdeauna aceste două valenţe, diferite, dar complementare: una procesuală, de excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept, şi una materială, de prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar, în sensul unei judecăţi irevocabile.

În noul C. civ., autoritatea de lucru judecat nu mai este reglementată ca instituţie juridică de drept material, respectiv ca prezumţie legală irefragabilă, ci se regăseşte doar în dreptul procesual, noul C. proc. civ. tratând autoritatea de lucru judecat ca efect al hotărârii judecătoreşti, cu consacrarea expresă a instituţiei excepţiei autorităţii de lucru judecat, prin dispoziţiile art. 432 C. proc. civ.

De asemenea, deşi noul C. proc. civ. nu face distincţia între autoritate de lucru judecat definitivă şi autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiţia dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol se desprinde ideea efectului provizoriu al autorităţii de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanţa a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desfiinţa în funcţie de soluţia dată căii de atac.

Pornind de la aceste aspecte teoretice privind autoritatea de lucru judecat şi evoluţia reglementării acestei instituţii, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că au fost tranşate cu putere de lucru judecat anumite aspecte deduse judecăţii în dosarul nr. x/2012.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2012, pârâta din prezentul dosar, B. S.R.L., a solicitat obligarea reclamantei din prezentul dosar, A. S.A., la plata sumei de 409.369,6 Euro, la care se adaugă şi dobânda legală, cu titlu de daune interese pentru rezilierea contractului de închiriere nr. x/15.08.2006.

Dosarul sus-menţionat se află pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în faza recursului, judecata acestuia fiind suspendată prin încheierea din 29 martie 2016, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, adică a prezentei cauzei. Măsura suspendării a fost menţinută prin încheierea din 13 martie 2018.

În încheierea de suspendare s-a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute a actului juridic pe care sunt întemeiate pretenţiile din dosarul nr. x/2012, respectiv Actul adiţional la contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, cu dată certă acordată prin încheierea de dată certă nr. 4833/28.08.2006 de către Biroul Notarilor Publici E., F. şi Asociaţii şi, în subsidiar, constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute de art. 4.1, art. 4.4 şi art. 13.10 din acelaşi act adiţional, Având în vedere obiectul celor două litigii, s-a apreciat că hotărârea care va fi pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă poate avea o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea recursului.

Or, în condiţiile în care instanţa de recurs a procedat la suspendarea judecăţii în dosarul nr. x/2012, considerând că în prezentul dosar trebuie lămurită chestiunea valabilităţii sau nevalabilităţii actului adiţional la contractul de închiriere încheiat de părţi, intimata-pârâtă B. S.R.L. nu-i poate opune recurentei-reclamante autoritatea/puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate până la acest moment procesual în dosarul nr. x/2012.

Este adevărat faptul că nu numai hotărârea irevocabilă (definitivă, în reglementarea actuală), ci şi hotărârea instanţelor de fond are autoritate/putere de lucru judecat, însă autoritatea/puterea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da în recurs.

O astfel de hotărâre, dată într-un litigiu încă pendinte, susceptibilă a fi desfiinţată în recurs, nu poate constitui un impediment pentru ca instanţa învestită cu soluţionarea celui de-al doilea litigiu să decidă potrivit propriei sale convingeri, pe baza probelor din dosar.

Sub acest aspect, nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte, potrivit căreia, pe baza distincţiei între autoritatea de lucru judecat şi puterea lucrului judecat, realizată sub imperiul vechii reglementări, aceasta din urmă nu ar fi condiţionată de caracterul irevocabil al hotărârii.

Puterea de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat de care se bucura o hotărâre judecătorească, poate fi opusă ca prezumţie absolută irefragabilă numai în legătura cu dezlegările irevocabile date problemelor de drept intr-un litigiu anterior, doar acestea având caracter obligatoriu in litigiile ulterioare.

De asemenea, considerentele instanţei de apel, în sensul că hotărârea pronunţată de Tribunal în dosarul nr. x/2012 nu mai poate fi modificată în calea de atac în ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, sunt lipsite de temei, căci instanţa nu are îndrituirea de a se substitui instanţei competente să soluţioneze recursul.

De altfel, aceste considerente sunt şi eronate, întrucât, aşa cum arată şi recurenta, în sistemul C. proc. civ. de la 1865, art. 312 alin. (3), hotărârea poate fi casată de instanţa de recurs atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi.

Cât priveşte apărarea invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, şi anume aceea că măsura suspendării dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012 era singura măsură procedurală care dădea posibilitatea instanţei de fond din prezenta cauză să analizeze eventuala litispendenţă, Înalta

Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 138 alin. (6) din vechiul C. proc. civ., atunci când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului, iar nu invers.

Aşa cum s-a arătat anterior, temeiul suspendării judecăţii recursului în dosarul nr. x/2012 este reprezentat de dispoziţiile art. 244 alin. (1) pct. 1 din vechiul C. proc. civ. şi de aprecierea că hotărârea care va fi pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă poate avea o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea recursului, iar excepţia de litispendenţă invocată în cauză, în raport cu existenţa dosarului nr. x/2012, a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca neîntemeiată, soluţie rămasă definitivă.

Pe baza celor mai sus expuse, constatând că instanţa de apel a dat eficienţă în mod greşit prezumţiei de lucru judecat, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte nu va mai examina cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind natura motivelor de nulitate a Actului adiţional la Contractul de închiriere nr. x/15.08.2006, având în vedere faptul că, aşa cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, admiterea apelului principal formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a civilă şi respingerea acţiunii, s-a întemeiat pe examinarea pe fond a acţiunii, a motivelor de nulitate absolută invocate şi calificate astfel de reclamantă, analiză în cadrul căreia s-a dat eficienţă unor aspecte greşit apreciate ca intrate în puterea lucrului judecat, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prescrisă, aşa cum solicitase apelanta-pârâtă prin apelul formulat, subsumat criticii îndreptate împotriva încheierii din 26 octombrie 2016.

Motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu pot fi analizate de către instanţa de apel, pe de o parte, ca motive de natură să atragă nulitatea absolută a actului (atunci când se examinează prezumtiva existenţă a unor aspecte intrate în puterea de lucru judecat), şi, pe de altă parte, ca motive ce pot atrage doar sancţiunea nulităţii relative, o astfel de argumentaţie fiind în mod evident contradictorie.

De asemenea, în condiţiile casării hotărârii atacate şi având în vedere dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., nu se mai impune analiza motivului îndreptat împotriva soluţiei date apelului incident, întrucât, dat fiind caracterul accesoriu al apelului incident, în raport cu apelul principal formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 871 din 15 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI - a civilă, cât şi faptul că pe calea acestuia este criticată de către reclamantă soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, se impune rejudecarea unitară a apelurilor declarate în cauză împotriva sentinţei anterior menţionate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 755A din 25 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.