Debt assignment and insolvency: binding effect of reorganization plan on contractual amendments and scope of res judicata

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2018 sub număr de dosar x/2018, reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi C. S.R.L, a solicitat următoarele:

1. Obligarea pârâtei cedente B. S.A. să execute obligaţiile care îi revin conform contractului de cesiune nr. x/28.05.2015, respectiv să accepte plăţile efectuate de cesionara A. S.R.L. în temeiul acestui contract, să reducă preţul cesiunii proporţional cu sumele achitate cu titlu de preţ şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, în termen de maxim 5 zile lucrătoare de la data plăţii integrale a preţului cesiunii.

2. În situaţia în care se va admite capătul de cerere nr. x, apreciind că cesiunea de creanţă nr. 991/28.05.2015 îşi produce în continuare efectele, solicită constatarea caracterului condiţional al creanţei transmise de pârâta B. S.A. către C. S.R.L. prin cesiunea de creanţă constatată prin Actul de confirmare autentificat prin încheierea de autentificare nr. x/14.12.2017 emisă de D..

3. În situaţia în care se va admite capătul de cerere nr. x, dar se va respinge capătul de cerere nr. x solicită ca, sub condiţia achitării de către A. S.R.L. a diferenţei rămasă neachitată din preţul stabilit prin contractul de cesiune de creanţă 991/28.05.2015, să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 11.179.882,88 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea creanţei la data semnării contractului de cesiune (18.201.158,69 RON) şi preţul cesiunii de creanţă (7.021.275,81 RON), cu titlu de prejudiciu, având în vedere imposibilitatea acestei pârâte de a executa obligaţia prevăzută la art. 2.5 din Contractul de cesiune nr. x/28.05.2015, obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei reprezentând diferenţa de curs valutar dintre suma solicitată conform cursului valutar din ziua plăţii şi suma solicitată conform cursului valutar de la data încheierii contractului de cesiune, precum şi obligarea pârâtei B. S.A. la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate, începând cu a 6-a zi de la data achitării integrale a preţului cesiunii şi până la data plăţii efective.

4. În situaţia în care se va respinge capătul de cerere nr. x, în subsidiar, solicită obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea sumei de 953.100,00 RON, reprezentând plăţi nedatorate efectuate de reclamanta A.. în temeiul contractului de cesiune nr. x/28.05.2015, desfiinţat de drept la data de 01.07.2015, conform dispoziţiilor art. 4.2.4. şi art. 6.4 din contract; obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei reprezentând diferenţa de curs valutar dintre suma solicitată conform cursului valutar din ziua plăţii şi suma solicitată conform cursului valutar de la data încheierii contractului de cesiune, precum şi obligarea pârâtei B. S.A. să plătească dobânda legală, calculată la suma solicitată, începând cu data achitării fiecărei tranşe şi până la data restituirii efective.

5. În situaţia în care se vor respinge capetele de cerere nr. x, în terţiar, în temeiul dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) C. civ., solicită reducerea cuantumului penalităţii stabilite prin clauza penală inserată la art. 4.1.8. din contractul de cesiune nr. x/28.05.2015, la valoarea suinelor achitate de cesionar până la data de 01.07.2015, respectiv la suma de 295.000,00 RON.

6. A solicitat, în temeiul art. 451 şi următoare C. proc. civ., obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu desfăşurarea prezentului proces.

Prin sentinţa civilă nr. 671/2019 din 16 iulie 2019, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată, şi a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L.; a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea pârâtei C. S.R.L privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta către pârâta B. S.A la plata sumei de 12.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a fost respins ca neîntemeiat şi a fost obligată apelanta să plătească intimatei B. cheltuieli de judecată în cuantum de 7000 RON.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 40/2020 din 6 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Recurenta prezintă considerentele reţinute de instanţa de apel şi apreciază că motivarea soluţiei este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 308/F/2018, dar şi cu greşita aplicare a legii, respectiv a Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

În ce priveşte nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva încălcării puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 308/F/2018 din 30 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui, în dosarul x/2012, recurenta invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la considerentele instanţei de apel cu privire la valoarea probatorie a hotărârii din Dosarul a23, recurenta susţine că acestea sunt, în parte, străine de aspectele invocate; deşi reclamanta s-a prevalat de efectul pozitiv ataşat considerentelor din sentinţa nr. 308/F/2018, instanţa de apel a analizat, cu prioritate, în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile privind incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat ca excepţie procesuală. De altfel, instanţa de apel a calificat aceste apărări ca fiind excepţia autorităţii de lucru judecat şi s-a raportat la această calificare în analiza sa.

Arată că, din lectura deciziei recurate, rezultă că, frecvent, prima instanţă a primit denumirea de "Judecătorul sindic", în ciuda faptului că sentinţa apelată în prezenta cauză a fost pronunţată de o instanţă civilă, a cărei competenţă s-a determinat prin raportare la dispoziţiile C. proc. civ., nefiind aplicabile dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 85/2006, care reglementează competenţa specială a judecătorului sindic. Procedând de această manieră, consideră că instanţa de apel a dat dovadă de o neînţelegere a situaţiei de fapt, care a rezultat în motivarea soluţiei prin raportare la considerente străine de natura pricinii.

Susţine că, deşi a invocat doar faptul că o parte din problemele de drept deduse judecăţii au fost dezlegate în favoarea sa, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, motivarea instanţei de fond este străină de aspectele cu care a fost învestită.

Menţionează faptul că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat este reglementat de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, recurenta arată că, deşi menţionează ab initio că se pronunţă cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, după ce reţine că nu sunt îndeplinite cele trei condiţii pentru a se face aplicarea acesteia, instanţa de apel procedează şi la analiza argumentelor recurentei privind efectului pozitiv al puterii de lucru judecat ataşat considerentelor sentinţei nr. 308/F/2018, statuând că nu există o identitate de obiect între dosarul în care s-a pronunţat sentinţa nr. 308/F/2018 şi prezenta cauză şi nici de chestiune litigioasă, în sensul că judecătorul sindic a reţinut că părţile au convenit în mod expres prin planul de reorganizare (atât cel iniţial cât şi cel modificat) ca diminuarea creanţei B. să fie efectuată şi prin plăţile efectuate de recurentă, aspect care, însă, nu echivalează cu faptul că "Judecătorul sindic a statuat asupra unei situaţii ce formează obiectul cauzei de faţă".

Or, recurenta consideră că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiei privind identitatea de obiect strict formal, în sensul că s-a raportat la obiectul dosarului şi nu la pretenţiile şi drepturile părţilor deduse judecăţii.

Astfel, arată că judecătorul sindic a interpretat manifestările de voinţă exprese ale B. configurate în acte de procedură în cadrul procedurii de insolvenţă şi, în consecinţă, le-a atribuit efectele juridice care se impun prin raportare la specificul Legii nr. 85/2006; având în vedere că B. se prevalează în apărare de aceleaşi drepturi subiective care au fost supuse analizei în dosarul nr. x/2012, iar manifestările sale de voinţă au primit deja o calificare juridică, în mod greşit a concluzionat instanţa de apel că nu există identitate de obiect în prezenta cauză şi Dosarul a23.

De asemenea, recurenta susţine că este neîntemeiat şi argumentul conform căruia nu s-ar fi soluţionat definitiv o chestiune litigioasă care să fi fost readusă în discuţie în prezenta cauză.

Analizând comparativ problemele de drept din prezenta speţă şi chestiunile litigioase tranşate deja, de judecătorul sindic, prin sentinţa nr. 308/F/2018, recurenta apreciază că există identitate de chestiune litigioasă. Ca atare, dezlegările judecătorului sindic cu privire la natura juridică a plăţilor efectuate de recurentă în temeiul Contractului de cesiune, modificarea implicită a contractului de cesiune ca efect al planului de reorganizare, opţiunea manifestată de B. în favoarea executării în natură a obligaţiei de plată a recurentei din cuprinsul Contractului de cesiune şi caracterul abuziv al rezilierii/rezoluţiunii unilaterale a contractului de cesiune încheiat cu A. reprezintă probleme de drept deja tranşate cu caracter irevocabil care se impun ca atare si în prezenta cauză. Ceea ce a intrat în puterea de lucru judecat nu a fost exclusiv dispozitivul Sentinţei 308/F/2018, ci şi motivele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea acestei soluţii, şi care, explicând dispozitivul, permit aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

În opinia recurentei, aceste aspecte invocate reprezintă deopotrivă şi motive de greşită aplicare a legii de către instanţa de fond şi pot fi analizate şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel neagă efectul obligatoriu al sentinţei nr. 308/F/2018, ceea ce reprezintă o aplicare greşită a legii.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea caracterului special al Legii nr. 85/2006, deoarece instanţa de apel neagă efectele juridice pe care le produc actele de procedură din cadrul procedurii insolvenţei. Practic, instanţa de apel pleacă de la premisa greşită că ne aflăm în prezenţa a două rapoarte juridice diferite, unul între B. şi A., decurgând din Contractul de cesiune şi altul între B. şi E., guvernat de prevederile Legii nr. 85/2006.

Astfel, deşi este vorba de două raporturi juridice, pe de-o parte, între A. şi B. şi, pe de altă parte, între B. şi E., recurenta apreciază că acest din urmă raport juridic provine din contractul de credit acordat debitoarei şi nicidecum din procedura insolvenţei, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În consecinţă, consideră că toate manifestările de voinţă ale creditorilor din cadrul procedurii insolvenţei produc efecte juridice atât în cadrul procedurii insolvenţei, cât şi în raporturile juridice din care au izvorât, întrucât aceste manifestări de voinţă emană de la titularul creanţei şi vizează creanţa înseşi (legătura intrinsecă între cele două raporturi juridice), sens în care meţionează decizia nr. 944/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-o speţă similară.

În acest context, apreciază ca fiind nelegală motivarea instanţei de apel conform căreia contractul de cesiune nu putea fi modificat prin manifestările de voinţă ale B. din cadrul procedurii insolvenţei. Din contră, susţine recurenta, B. a participat activ, şi-a asumat neechivoc şi a acceptat expres modificarea Contractului de cesiune prin planul de reorganizare. În acest sens, subliniază că planul de reorganizare este un act ulterior Contractului de cesiune fiind aprobat de către creditori şi implicit de către intimată în data de 07.06.2016 (la 2 ani de la încheierea Contractului de cesiune, moment la care intimata deja cunoştea faptul că recurenta nu respectă termenii şi condiţiile de plată a ratelor), având caracter executoriu şi obligatoriu pentru părţi, odată aprobat fiind opozabil tuturor creditorilor. În speţă, intimata a votat pentru aprobarea planului de reorganizare, astfel că acest act de procedură îi este opozabil şi are caracter executoriu.

În consecinţă, arată că prin aceste manifestări exprese de voinţă, asistăm la o modificare corespunzătoare a Contractului de cesiune şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 1270 alin. (2) C. civ., modificarea contractului de cesiune este valabilă prin simplul acord de voinţă al părţilor. În speţă, Contractul de cesiune s-a încheiat sub semnătură privată, fără ca părţile să prevadă în cuprinsul acestuia o formă anume pentru modificarea termenilor şi condiţiilor, astfel încât se va aplica regula generală.

Mai mult, recurenta consideră că nici argumentul instanţei de apel conform căruia contractul de cesiune prevede în mod expres că "toate amendamentele şi suplimentele la acest contract de cesiune vor fi făcute în scris şi numai pe baza acordului comun al cedentului şi cesionarului" nu poate fundamenta concluzia instanţei de apel, întrucât manifestările de voinţă ale B. au fost concretizate în acte scrise, asumate de intimata prin semnătură şi ştampilă şi validate în procedura insolvenţei. Ca atare, chiar dacă nu s-a încheiat în mod formal un act adiţional la Contractul de cesiune (ceea ce oricum nu era obligatoriu conform art. 6.9 din acesta) acordul de voinţă al părţilor s-a întrunit şi îmbracă forma scrisă, sens în care sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera modificarea Contractului de cesiune.

Totodată, recurenta apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că B. S.A. nu a încetat abuziv Contractul de cesiune. În speţă, prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată tocmai prin conduita acesteia, care ulterior încheierii Contractului de cesiune a acceptat timp de 2 ani ca recurenta să efectueze plăţi cu nerespectarea atât a datei scadenţei, cât şi a valorii ratelor, stabilindu-se astfel între părţi o cutumă care este relevantă pentru aprecierea voinţei creditoarei. Manifestarea de voinţă astfel exprimată este neechivocă şi constantă pe întreaga perioadă de timp a derulării raporturilor contractuale, fără ca B. să îşi fi manifestat vreodată nemulţumirea prin notificarea recurentei cu privire la încălcarea prevederilor contractuale ori să fi clamat în alt mod încălcarea obligaţiilor de către recurentă. Mai mult, instanţa de apel a făcut şi o greşită aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem aiiegans, întrucât recurenta nu s-a prevalat de faptul neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiei pentru a obţine realizarea unui drept, ci, din contră, a susţinut că prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată prin manifestări de voinţă ce provin de la intimata B..

Recurenta menţionează că, în susţinerea caracterului abuziv al rezilierii/rezoluţiunii unilaterale a Contractului de cesiune, înţelege să se prevaleze, din nou, de considerentele sentinţei nr. 308/F/2018. Prin această hotărâre se reţine că, ulterior aprobării planului de reorganizare, bunurile debitoarei, care reprezentau garanţia B., s-au vândut la o valoare superioară creanţei garantate, astfel încât creditorul bancar urma a-şi satisface inclusiv creanţa chirografară şi se stabileşte neechivoc câtimea creanţei încasate până în mai 2017 de către B., atât de la recurenta A., cât şi de la E.. Dat fiind că părţile au consimţit că plăţile efectuate în procedura insolvenţei sting simultan preţul cesiunii, în contextul dobândirii de lichidităţi prin valorificarea activelor, creanţa B. urma a fi satisfăcută integral, ceea ce ar fi determinat, totodată, scadenţa obligaţiei de a transfera către A. titlul de creanţă. Acţionând cu rea-credinţă în urmărirea intereselor personale şi în dispreţul obligaţiilor asumate atât în procedura insolventei cât şi faţă de recurenta A. în luna iunie 2017, B. notifică rezilierea/rezoluţiunea Contractului de cesiune şi decide să reţină integral sumele achitate de către recurentă, cu titlu de daune interese. Astfel, în final, după ce a simulat o cesiune de creanţă, B. şi-a satisfăcut creanţa împotriva E. şi a modificat unilateral şi retroactiv natura sumelor achitate de A. în daune-interese, deşi, anterior, acelaşi creditor le atribuise valoare de plăţi creanţă în procedura insolventei după cum s-a reţinut prin sentinţa nr. 308/F/2018.

Arătă totodată că, la 27 februarie 2020, procedura insolvenţei E. s-a închis prin realizarea integrală a planului de reorganizare şi reinserţia debitoarei în circuitul civil, potrivit sentinţei nr. 380/F/2018, astfel că se poate concluziona că intimata B. şi-a satisfăcut integral creanţa în raport de dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, dar şi faţă de constatările judecătorului sindic.

Revenind la conexiunea dintre Contractul de cesiune şi planul de reorganizare, în concret la modul în care părţile au înţeles să stingă creanţa E., recurenta consideră că încasarea integrală a creanţei de către B. echivalează deopotrivă cu încasarea integrală a preţului cesiunii, ceea ce o îndreptăţeşte la transferul titlului de creanţă.

Meţionează că odată constatat caracterul nelegal al soluţiei pronunţată de instanţa de apel cu privire la capătul principal de cerere urmează ca şi celelalte capete de cerere să fie analizate şi admise, consecutiv sau subsecvent, în funcţie de dezlegarea dată capătului principal de cerere.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază ca fiind neîntemeiată şi soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a solicitării sale de obligare a B. la restituirea sumei de 1.295.500 RON, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât solicitarea de restituire a fost efectuată pe calea acţiunii introductive de instanţă, în timp ce doar câtimea acesteia a fost precizată ulterior întocmirii şi depunerii raportului de expertiză în faţa primei instanţe.

În concluzie, recurenta susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură, dar şi a celor de drept material invocate, iar adresa de reziliere/rezoluţiune nu poate produce efectele juridice scontate, Contractul de cesiune fiind în vigoare. Pe cale de consecinţă, constatând deopotrivă achitarea integrală a preţului cesiunii, se impune admiterea petitului introductiv din cererea de chemare în judecată, respectiv în principal, obligarea intimatelor la executarea obligaţiilor ce le revin prin transferarea titlului de creanţă.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, reţinând cauza spre rejudecare, modificarea în tot a deciziei recurate prin aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat în raport de considerentele sentinţei civile nr. 308/F/30.10.2018, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul x/2012, dar şi a caracterului special al Legii nr. 85/2006. Totodată, a solicitat obligarea intimator-pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezenta cauză.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în prezentul demers judiciar.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor invocate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 februarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 iunie 2021 a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul legal al art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res judicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi), însă efectul pozitiv, astfel cum s-a reţinut anterior, presupune identitate de chestiune litigioasă.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod legal instanţa de apel a procedat la o dublă verificare a incidenţei autorităţii de lucru judecat, atât din perspectiva efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, cât şi din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, realizând o analiză completă a criticilor invocate de apelanta A. S.R.L. prin raportare la statuările judecătorului sindic din sentinţa nr. 308/F/2018 din 30 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul cu nr. x/2012

În concordanţă cu cele reţinute de prima instanţă, curtea de apel a reţinut cu justeţe că nu poate fi opusă obligativitatea efectelor sentinţei nr. 308/F/2018 (pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012) intimatei-pârâte B. S.A., în principal pentru că obiectul prezentei cauze vizează conduita părţilor în legătură cu obligaţiile asumate prin convenţia de cesiune a creanţei, iar obiectul dosarului nr. x/2012 a fost reprezentat de contestaţiile formulate de F., în calitate de administrator al debitoarei E. S.A., împotriva măsurii adoptate de consorţiul de administratori judiciari G. şi H. de reactualizare a creanţelor I. S.A. şi B. S.A. (în prezent C.).

Astfel, în cadrul contestaţiei care a fost soluţionată prin sentinţa nr. 308/F/2018 a Tribunalului Vaslui, invocată cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, nu au avut calitatea de parte nici B. S.A., nici recurenta A. S.R.L., sentinţa nu a fost pronunţată în contradictoriu cu niciuna dintre acestea, nu există identitate de obiect şi cauză între cele două litigii.

Aceasta întrucât, prin cesionarea creanţei B. S.A. către C., banca a pierdut şi calitatea procesuală în contestaţie, şi implicit, calitatea de parte în litigiul finalizat prin sentinţa invocată cu autoritate de lucru judecat.

Este adevărat că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

Înalta Curte constată, însă, că atât în cuprinsul sentinţei nr. 308/F/2018 (pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012, cât şi în cel al deciziei nr. 168/2019 din 25 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă prin care s-a respins recursul împotriva sentinţei nr. 308/F/2018, instanţele de fond au subliniat în repetate rânduri că această chestiune a drepturilor şi obligaţiilor părţilor decurgând din contractul de cesiune încheiat între pârâta B. S.A., în calitate de cedent, pe de o parte, şi societatea reclamantă A. S.R.L., pe de altă parte, nu face obiectul dosarului nr. x/2012, judecătorul sindic nefiind învestit de sine stătător cu acest capăt de cerere.

Totodată, s-a mai precizat că apărările legate de contractul de cesiune prin prisma respectării/încălcării planului de reorganizare sunt lipsite de legătură cu speţa.

Raţiunea pentru care s-a analizat această apărare privind faptul că părţile au agreat implicit să nu activeze pactul comisoriu şi i-a dat eficienţă, a vizat strict perioada de desfăşurare a procedurii de reorganizare a E. S.A..

Aşa fiind, nu se poate reţine prezumţia de lucru judecat raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum pretinde recurenta, întrucât considerentele sentinţei nr. 308/F/2018 din dosarul nr. x/2012 nu au rezolvat o chestiune litigioasă, care să fi fost readusă în discuţie în speţa de faţă.

În mod greşit recurenta se prevalează de împrejurarea că instanţa de apel a dat dovadă de o neînţelegere a situaţiei de fapt, care a rezultat în motivarea soluţiei prin raportare la considerente străine de natura pricinii, întrucât din lecturarea deciziei recurate, rezultă că prima instanţă a primit denumirea de "judecătorul sindic", în pofida faptului că sentinţa apelată a fost pronunţată de o instanţă civilă.

Or, simpla menţionare în considerentele deciziei recurate a "judecătorului sindic", în loc de judecătorul primei instanţe, nu poate conduce automat la admiterea prezentului recurs, întrucât această eroare nu relevă existenţa unor considerente străine de natura pricinii, cum în mod greşit pretinde recurenta-reclamantă, ci o eventuală eroare materială în înţelesul art. 442 C. proc. civ., şi care ar putea fi înlăturată pe calea instituţiei prevăzute de acest text legal, soluţia adoptată fiind aceeaşi în raport cu argumentele care au stat la bază, criticile recurentei sub acest aspect fiind pur formale.

Vor fi înlăturate şi criticile recurentei vizând împrejurarea că instanţa de apel a nesocotit caracterul special al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, subsumate motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată că între pârâta B. S.A., în calitate de cedent, pe de o parte, şi societatea reclamantă A. S.R.L., a fost încheiat Contractul de cesiune nr. x/28.05.2015 care a avut ca obiect cesionarea creanţei în valoare de 18.201.158,69 RON la data cesiunii, deţinută de cedent asupra debitorului cedat E. S.A..

În ceea ce priveşte transferul dreptului de creanţă către cesionar, părţile au stabilit că urma sa aibă loc ulterior plăţii integrale a preţului cesiunii de către S.C. A. S.R.L., în conformitate cu art. 2.5 din Contractul de cesiune, iar până la executarea integrală a obligaţiei de plată a preţului, B. păstrează în propriul patrimoniu creanţa ce a format obiectul contractului.

La art. 4.2.4 din contract, părţile au convenit că nerespectarea obligaţiei de plată integrală a preţului cesiunii în condiţiile stabilite, atrage rezoluţiunea de drept a contractului de cesiune, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără alte formalităţi prealabile, precum şi răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate cedentului.

Aceleaşi consecinţe ale neexecutării din partea reclamantei a obligaţiei de a plăti integral preţul cesiunii au fost reiterate în art. 6.4 din contract, potrivit căruia, în cazul neexecutării în condiţiile şi la termenele stabilite a obligaţiilor asumate de cesionar sau de cedent, contractul de cesiune se consideră desfiinţat de plin drept, fără a mai fi necesar punerea în întârziere, fără a mai fi necesară nici o altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia instanţelor de judecată (pact comisoriu de ultim grad).

Primul capăt de cerere al acţiunii dedusă judecăţii a vizat solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei cedente B. S.A. să execute obligaţiile care îi revin conform contractului de cesiune nr. x/28.05.2015, respectiv să accepte plăţile efectuate de cesionara A. S.R.L. în temeiul acestui contract, să reducă preţul cesiunii proporţional cu sumele achitate cu titlu de preţ şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, în termen de maxim 5 zile lucrătoare de la data plăţii integrale a preţului cesiunii.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod corect că prin planul de reorganizare, iniţial şi cel modificat, nu s-a operat o modificare convenţională a prevederilor contractului de cesiune de creanţă, neputându-se da eficienţă prevederilor art. 6.9 din contract potrivit căruia:

"toate amendamentele şi suplimentele la acest contract de cesiune vor fi făcute în scris şi numai pe baza acordului comun al cedentului şi cesionarului coroborat de art. 1266 alin. (2) C. civ., care prevede că:

"la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, printre altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului".

S-a arătat cu justeţe că efectele contractului de cesiune încheiat între A. S.R.L. şi creditoarea B. S.A. sunt independente de cele ale planului de reorganizare vizând pe debitoarea E. S.A., aşa încât nu se poate reţine că doar prin votarea planului de reorganizare în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei E. S.A., B. S.A. ar fi consimţit la "transformarea cesiunii de creanţă".

Este adevărat că procedura insolvenţei reprezintă o procedură colectivă, concursuală şi egalitară, care este în acelaşi timp numitorul comun al unei multitudini de raporturi juridice şi se remarcă, între altele, prin faptul că toţi creditorii urmăresc satisfacerea creanţelor pe care le deţin împotriva debitorului insolvent, însă este de necontestat că reclamanta A. S.R.L. nu a avut niciodată calitatea de creditor al debitoarei E. S.A., nefiind, astfel, parte la procedura insolvenţei acestei persoane juridice, neavând, în concret, nicio justificare pentru a se prevala de efectele procedurii insolvenţei E. S.A..

Nu poate fi ignorat faptul că, în speţă, problema litigioasă poartă asupra conduitei părţilor în legătură cu obligaţiile asumate prin convenţia de cesiune a creanţei.

Este de amintit că regula în materia obligaţiilor contractuale o reprezintă îndeplinirea obligaţiilor integral, exact şi la timp, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1516 alin 1 C. civ., iar în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, fără vreo justificare, creditorul poate apela la unul dintre remediile contractuale instituite prin art. 1516 alin. (2) C. civ.

Rezilierea contractului de cesiune a intervenit ca urmare a neexecutării culpabile a reclamantei a obligaţiilor izvorâte din contract (de plată a preţului), astfel încât, recurenta nu se poate prevala de propria incorectitudine la executarea contractului pentru a obţine suma solicitată cu titlu de prejudiciu, ştiut fiind că potrivit adagiului latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale propria sa culpa, nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vina, incorectitudine şi nici să se apere valorificând un asemenea temei, fiind nefondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

În acest context, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că în cauză nu există fundament pentru a se da curs cererii reclamantei de a obliga intimata-pârâta B. S.A. să accepte plăţile efectuate în executarea contractului de cesiune de A. S.R.L. şi să transmită dreptul de proprietate asupra creanţei şi titlurile de creanţă, conform capătului principal din cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care pârâta B. S.A., respectând acordul de voinţă al părţilor, a procedat la valorificarea clauzei contractuale referitoare la pactul comisoriu de ultim grad vizând obligaţia a cărei neîndeplinire conduce la rezoluţiunea de drept a contractului.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte decizia civilă nr. 944/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurentă în recurs, sub un prim aspect, se reţine că aceasta vizează situaţii diferite, iar, în altă ordine de idei, trebuie menţionat că jurisprudenţa naţională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută de particularităţile concrete ale speţei.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei B. S.A. BUCUREŞTI privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării reclamantei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 13822,18 RON către intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40/2020 din 6 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13822,18 RON către intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2021.