Interest-rate modification clauses void as abusive, but fee refunds and moral damages denied.

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 7 iulie 2015 sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. şi OO. le-au chemat în judecată pe pârâtele PP. S.A. şi QQ.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv, cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor, al următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu pârâta PP. S.A. (indicate în Anexa nr. 2 a cererii de chemare în judecată): 1.1 clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana I - a cererii de chemare în judecată); 1.2 clauzele referitoare la comisionul de acordare (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana J - a cererii de chemare în judecată); 1.3 clauzele referitoare la comisionul de administrare (individualizate în Anexa nr. 2 - coloanele K şi N - a cererii de chemare în judecată); 1.4 clauzele referitoare la asigurătorul agreat de bancă (individualizate în Anexa nr. 2 - coloana L - a cererii de chemare în judecată); de asemenea, au solicitat să se constate nulitatea clauzelor menţionate la primul capăt de cerere.

Ca efect al declarării caracterului abuziv al clauzei privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, au solicitat să se constate caracterul fix al ratei dobânzii prevăzute în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu PP. S.A., la nivelul de la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între acest moment şi cel al aplicării O.U.G. nr. 50/2010 (nivel indicat în Anexa nr. 2 coloana H - a cererii de chemare în judecată), respectiv: constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii începând cu momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, cu determinarea marjei băncii prin scăderea nivelului indicatorului LIBOR/EURIBOR/ROBOR (calculat la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010) din rata dobânzii aplicabile la momentul încheierii contractului, iar nu din aceea majorată în temeiul clauzei abuzive şi care era în vigoare la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, marja astfel determinată fiind indicată în Anexa nr. 3 - Coloana H - a cererii de chemare în judecată.

Tot ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor vizând modificarea unilaterală a ratei dobânzii, au solicitat să se constate nulitatea actelor adiţionale la contractele de credit încheiate cu banca, indicate în Anexa nr. 2 - Coloana M - a cererii de chemare în judecată).

Au mai solicitat reclamanţii obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat, cu titlu de dobândă, de comision de acordare şi de comision de administrare în temeiul clauzelor contractuale abuzive, de la data încasării acestora până la data încetării perceperii lor, precizate, cu titlu provizoriu, la data introducerii acţiunii în Anexa nr. 4 a cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de reclamanţi, cu titlu de dobândă, de comision de acordare şi de comision de administrare, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă (cuantumul dobânzii legale la data introducerii acţiunii este precizat în Anexa 5 a cererii de chemare în judecată); obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit, a unui nou grafic de rambursare care să ţină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menţionate la primul capăt de cerere şi obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 12.606.300 de RON, în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanţi prin faptele ilicite ale pârâtei constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit încheiate, iar, în subsidiar, o despăgubire de 200.100 RON pentru fiecare reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6925 din 28 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, constituit ca urmare a disjungerii Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 1 iunie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate; a respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta QQ..; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta B., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 13 noiembrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 67,43 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii C., D., E. şi F. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii G. şi H. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 4 aprilie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ.. şi le-a obligat pe pârâtele PP. S.A. şi QQ.., în solidar, la plata către reclamanta G. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta I. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 4 iulie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a le-obligat pe pârâtele PP. S.A. şi QQ.., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii J. şi K. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 18 mai 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta J. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii L. şi M., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 26 februarie 2008 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul L. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii N. şi O., în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 20 iunie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamantul N. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii P. şi Q., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare dintre reclamanţii P. şi Q. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanţii P. şi Q. şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamanta P. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta R..

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi le-a obligat pe pârâtele PP. S.A. şi QQ.., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii T. şi U. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 13 februarie 2008 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul U. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta V., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii W. şi X. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 20 noiembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul X. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Y. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 6 februarie 2008 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii Z. şi AA. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 8 iunie 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ.. ca neîntemeiate şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta Z. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii BB. şi CC. în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 29 august 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamanta BB. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii DD. şi EE. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 7 august 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta DD. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii JJ. şi KK. în contradictoriu cu pârâtele PP. S.A. şi QQ..; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor 4.1, 4.2 şi 4.3 din contractul de credit nr. x din 29 mai 2007 cu privire la schimbarea dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; a obligat pârâta PP. S.A. la plata către fiecare reclamant a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi le-a obligat pe pârâte, în solidar, la plata către reclamanta JJ. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii LL. şi MM., în contradictoriu cu pârâta PP. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x din 28 septembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda; a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către fiecare dintre reclamanţii LL. şi MM. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere formulate de aceşti reclamanţi în contradictoriu cu pârâta PP. S.A. ca neîntemeiate şi a obligat-o pe pârâta PP. S.A. la plata către reclamantul LL. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii NN. şi OO. ca neîntemeiată.

A repus cauza pe rol cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii FF., II., GG. şi HH. şi a dispus disjungerea acestei cereri, precum şi formarea unui nou dosar cu termen de judecată la 11 noiembrie 2016, ora 900, C14F, pentru când a dispus citarea părţilor prin agent procedural, reclamanţii cu menţiunea de a depune în copie înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată formulate în dosarul nr. x/2015 şi care se referă la contractul de credit încheiat de aceşti reclamanţi şi pârâta PP. S.A.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., JJ., KK., LL., MM., NN. şi OO. au declarat apel, iar pârâta RR. S.A. (fostă PP. S.A.) a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1512 A din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea apelanţilor-reclamanţi L., M., BB. şi CC. la judecată şi a anulat în parte sentinţa apelată în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., DD., EE., JJ., KK., LL., MM., NN. şi OO., a admis apelul incident declarat de pârâta RR. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiate cererile de acordare a daunelor morale; au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei din apel au declarat recurs pârâtele QQ.., SS. S.A. (în calitate de administrator de portofoliu), SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. şi RR. S.A., iar recurenţii-reclamanţi identificaţi prin anexa din preambulul cererii au formulat recurs incident.

Prin memoriul lor de recurs, QQ.. şi SS. S.A. şi SS. S.A. au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; au invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, reţinând caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.5, comune contractelor de credit, precum şi al celor din actele adiţionale privind aspectele dobânzii variabile şi dreptul băncii de a modifica dobânda şi comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile de la lit. s) a alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, care nu se opun nici clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi, iar acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul şi nici celor prin care profesionistul îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durată nedeterminată, cu o notificare prealabilă.

Or, conform prevederilor contractuale, împrumutaţii au dreptul de a denunţa unilateral contractul, prin rambursare anticipată, iar împrejurarea că reclamanţii nu au uzat de acest drept echivalează cu exprimarea consimţământului tacit pentru continuarea contractului în noile condiţii.

Au mai susţinut recurentele că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este consecinţa caracterului variabil al acesteia, pentru care reclamanţii au optat prin cererea de creditare, dar şi că, practic, contractele de credit au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, după cum dobânda creşte sau scade.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, au arătat că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice - EURIBOR, LIBOR sau ROBOR - sau în funcţie de indicele de referinţă al băncii, influenţat de mai mulţi factori, precum condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de bancă.

Potrivit recurentelor, aceste modificări au respectat întru totul protecţia consumatorilor.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel că, în măsura în care s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

Au mai arătat recurentele că, potrivit art. 2 pct. 24 din O.U.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul acordat".

Astfel, cum dobânda contractuală este o parte semnificativă din preţul contractului, devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor şi inteligibil".

Or, la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat un grafic de rambursare a ratelor pe toată perioada contractuală, inclusiv cel în care dobânda varia, astfel că acesta a avut reprezentarea exactă a sumelor pe care urma să le plătească, ceea ce conduce spre concluzia că este respectată cerinţa exprimării într-un limbaj uşor şi inteligibil, iar aceste clauze sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, au arătat autoarele căii de atac că, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, toate contractele de credit în derulare din portofoliul băncii au fost aliniate la prevederile noului act normativ. Aceste efecte s-au produs chiar şi fără consimţământul expres al împrumutatului, în condiţiile în care legiuitorul a prevăzut aplicarea tacită, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a actului normativ - 19 septembrie 2010.

De asemenea, au susţinut că, dincolo de faptul că, în realitate, banca şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile de punere la dispoziţie a creditului (obligaţia sa fiind uno ictu), existenţa drepturilor şi obligaţiilor ce iau naştere prin încheierea contractului nu este de natură a transforma un cost într-o "dobândă mascată", nicăieri în cuprinsul Legii nr. 193/2000 nefiind stipulat faptul că, prin punerea la dispoziţie a unor servicii contra cost, preţul pe care consumatorul îl achită este o dobândă mascată.

Cu privire la eventualul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ce ar fi rezultat din încălcarea exigenţelor bunei-credinţe, au susţinut că instanţa trebuia să constate neîndeplinirea acestei condiţii, atât timp cât nu se poate reţine, în lipsa oricăror probe, că banca ar fi avantajată prin acordarea sumelor de bani cu titlu de împrumut.

În acest context, au evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a C.J.U.E. şi au subliniat că instanţa a omis a avea în vedere o serie de elemente esenţiale ale contractului, care au fost înţelese şi acceptate ca fiind corecte, complete şi transparente la semnarea împrumutului, intimaţii necontestând că iniţiativa încheierii contractelor de credit le-a aparţinut sau că li s-au oferit informaţii asupra tipului de produs financiar-bancar pentru care s-a parcurs procesul de constituire a dosarului de creditare. De asemenea, nu s-a pretins că s-au cerut explicaţii cu privire la orice detaliu al contractului, iar banca ar fi refuzat să le dea, nu s-a contestat caracterul clar şi inteligibil al redactării contractelor de credit şi nu s-a invocat vreun viciu de consimţământ.

Or, toate aceste fapte relevante pentru desluşirea raporturilor juridice deduse judecăţii dovedesc buna-credinţă a băncii atât în etapa pre-contractuală, cât şi în cea a derulării contractului, cu atât mai mult cu cât legislaţia în materia creditelor de consum în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea şi introducerea în contract a unui asemenea element de cost.

Au conchis recurentele că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, prevederile art. 4.3 din contractele de credit care reglementează modalitatea de stabilire a dobânzii sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, reclamanţii cunoscând de la început întinderea obligaţiilor lor şi modul în care se formează dobânda, de vreme ce formula de calcul este prevăzută în mod expres, iar dobânda variază în raport cu un indice public, verificabil. Prin urmare, aceştia au primit toate informaţiile necesare pentru a fi în măsură să evalueze consecinţele clauzei contestate asupra patrimoniului lor.

Prin cererea sa de recurs, pârâta RR. S.A. a susţinut că decizia atacată este parţial nelegală, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.5 din contractele de credit, atât timp cât dobânda şi comisioanele fac parte din preţul contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, a arătat că, aşa cum a statuat şi instanţa supremă prin decizia nr. 485/2017, pentru constatarea caracterului abuziv trebuie îndeplinite cumulativ toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constarea nulităţii clauzelor vizând caracterul variabil al dobânzii şi comisioanelor.

Astfel, a susţinut că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este consecinţa caracterului variabil al acesteia, pentru care reclamanţii au optat prin cererea de creditare, dar şi că, practic, contractele de credit au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, după cum dobânda creşte sau scade.

În ceea ce priveşte existenţa dezechilibrului semnificativ, a susţinut această recurentă că instanţa nu a apreciat concret, ci doar în mod superficial asupra acestui aspect, reţinând că modificarea dobânzii se va face în mod unilateral de către bancă. Or, este evident că într-un contract de credit modificarea dobânzii se va efectua de către bancă şi că există posibilitatea ca această modificare să nu fie în dezavantajul împrumutatului, care, de altfel, putea să prevadă existenţa unei modificări a dobânzii încă de la momentul încheierii contractului de credit, nefiind necesar să dispună de cunoştinţe de specialitate.

Separat de aceste aspecte, a arătat că legea nu interzice inserarea clauzelor care să prevadă perceperea unor dobânzi variabile în contractele de credit.

În final, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a susţinut că norma juridică este distorsionată de reclamanţi, realitatea raportului juridic dedus judecăţii fiind cu totul alta, întrucât se identifică o obligaţie care ar incumba doar băncii, în sensul de a calcula cuantumul dobânzii, omiţându-se că modificările aduse dobânzii variabile sunt determinate de evoluţia indicilor bancari obiectivi şi de alţi factori economici ce ţin de piaţă (costurile cu lichiditatea şi cu rezerva minimă obligatorie fiind doar unele dintre elementele avute în vedere), deci exterioare voinţei băncii.

Prin recursul lor incident, recurenţii-reclamanţi identificaţi în preambulul cererii au solicitat casarea deciziei atacate şi rejudecarea apelului lor, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Au susţinut aceşti recurenţi că, deşi a apreciat în mod corect că prevederile contractuale vizând comisioanele de acordare şi de administrare a creditului nu fac parte din obiectul principal al contractului, putând fi examinat caracterul lor abuziv, instanţa de apel a analizat şi respins criticile referitoare la faptul că aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil. Or, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, o asemenea condiţie trebuia analizată numai în măsura în care clauza pretins abuzivă ar fi făcut parte din obiectul principal al contractului. În ceea ce priveşte clauzele care nu fac parte din obiectul principal al contractului, analiza caracterului abuziv este permisă indiferent dacă respectiva clauză este redactată sau nu într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşa fiind, au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 atât din această perspectivă, cât şi din cea vizând semnificaţia conceptului de "limbaj clar şi inteligibil", care, potrivit jurisprudenţei comunitare, dar şi a celei a instanţei supreme, are în vedere posibilitatea consumatorilor de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta.

În continuare, au susţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca fiind abuzivă a clauzei care reglementează comisionul de acordare.

În acest context, au arătat că prevederile contractuale prin care se instituie obligaţia lor de a achita comisionul de acordare intră în sfera de incidenţă a alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Aceasta, întrucât numai profesionistul poate interpreta clauzele la care fac referire, stabilind pentru care prestaţii concrete se percepe comisionul menţionat. Urmare a acestui fapt obiectiv, stând exclusiv în puterea profesionistului să determine pentru ce prestaţii se percepe comisionul de acordare sau comisionul de acordare şi gestiune, banca nu va ajunge niciodată în situaţia de a nu-şi fi executat obligaţia sau de a şi-o fi executat în mod necorespunzător.

În al doilea rând, caracterul abuziv al acestora rezultă şi din îndeplinirea, în ceea ce le priveşte, a tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE. Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul, contractele fiind tip şi au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, de vreme ce se calculează prin aplicarea unui procent la valoarea creditului acordat, deşi cel mai probabil prestaţiile sunt unele administrative, comune tuturor contractelor de credit, indiferent de valoarea acestora.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, în mod nelegal a apreciat instanţa de apel că neindicarea explicită a contraprestaţiei nu ar reprezenta un element esenţial, fiind suficientă denumirea comisionului, în condiţiile în care din denumirea acestuia nu rezultă decât că se achită pentru acordarea creditului.

Cu privire la clauzele vizând comisionul de administrare, au susţinut că acestea sunt abuzive, aspect ce rezultă din îndeplinirea, în ceea ce le priveşte, a tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE. Astfel, acestea sunt clauze care nu au fost negociate cu consumatorul, contractele fiind standard şi au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât sunt neclare.

În ceea ce priveşte prevederile contractuale referitoare la asigurătorul agreat de bancă, au susţinut că, în contra celor reţinute de instanţa de apel, prin clauzele ce impun consumatorului să încheie un contract de credit cu un asigurător agreat de bancă se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Au subliniat recurenţii că, deşi obligaţia de a încheia contractul de asigurare şi de a plăti prima de asigurare incumbă împrumutatului, acestuia îi este refuzat dreptul de a alege societatea de asigurări. Or, instituirea unei asemenea restrângeri a dreptului de opţiune al împrumutatului (sau chiar desfiinţarea acestui drept) produce, în relaţiile dintre asigurător şi asigurat, o distorsionare a raportului cerere-ofertă şi, în consecinţă, o majorare a primei de asigurare suportate de împrumutat, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care au fost însă greşit aplicate de instanţa de apel.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, au susţinut că se impune şi admiterea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii acestora.

Cu privire la capătul de cerere prin care au solicitat să se constate caracterul fix al ratei dobânzii prevăzute în contractele de credit încheiate cu PP. S.A., la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între încheierea contractului şi aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, au arătat că această pretenţie nu reprezintă o solicitare adresată instanţei de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertăţii contractuale, aşa cum eronat a reţinut curtea de apel. Dimpotrivă, au solicitat instanţei să lipsească de efecte clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), cu consecinţa constatării caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menţionată şi să aplice dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conţinutul actului adiţional de implementare a acestui act normativ şi au sancţionat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că respingerea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii actelor adiţionale la contractele de credit încheiate cu banca este rezultatul aplicării greşite a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, au susţinut că principiul forţei obligatorii a contractului statuat de art. 969 C. civ. este aplicabil contractelor valabil încheiate şi care nu au caracter abuziv. Or, în cazul de faţă, clauzele actului adiţional care impun o altă marjă decât cea care ar rezulta din aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 sunt nule de drept potrivit art. 95 din acest act normativ, neputându-le fi aplicat principiul forţei obligatorii.

Cu privire la capetele de cerere vizând restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă şi comisioane de acordare şi administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă, au arătat că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a lipsit de utilitate constatarea caracterului abuziv al clauzelor care au permis băncii modificarea ratei dobânzii, permiţând acesteia să păstreze dobânda majorată percepută în temeiul respectivelor clauze.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, decizia atacată este dată, şi sub acest aspect, cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, care prevede că o clauză al cărei caracter abuziv a fost stabilit nu produce efecte împotriva consumatorului. Or, prin constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce au permis majorarea dobânzii, precum şi a celor vizând comisioanele, dar prin neobligarea băncii la restituirea sumelor astfel încasate şi a dobânzii legale aferente, clauzele abuzive continuă să producă efecte contra consumatorului.

Având caracter accesoriu, au susţinut că se impune şi admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit, a unui nou grafic de rambursare care să ţină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive.

Cu privire la daunele morale, au arătat că în mod eronat a reţinut curtea de apel că nu au arătat modul în care prejudiciile invocate s-ar fi produs şi s-ar fi răsfrânt asupra lor, de vreme ce, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul declarat, au demonstrat întrunirea cerinţelor răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Astfel, cu privire la fapta ilicită au arătat că banca a adus atingere dreptului lor de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime [art. 3 lit. a) din O.G . nr. 21/1992], libertăţii de a lua decizii la achiziţionarea de servicii, fără a li se impune în contracte clauze abuzive [art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992], dreptului de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale [art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992], dreptului de a fi executate faţă de ei toate clauzele contractuale prevăzute în actele pe care le-a încheiat, care respectă legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor [din interpretarea art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992, coroborat cu art. 10 lit. a) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000], libertăţii psihice (art. 22 din Constituţia României) şi dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, sub aspectul ocrotirii libertăţii psihice (art. 8 C.E.D.O.).

Totodată, au susţinut că, prin includerea în contractele de credit a unor clauze care conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare" ori "în funcţie de evoluţia costului finanţării gestionării creditului" sau care nu menţionează criteriile în funcţie de care marja băncii poate fi modificată, banca le-a încălcat dreptul de a fi protejaţi împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze securitatea economică, întrucât permit băncii să aibă un comportament discreţionar şi imprevizibil care să genereze consecinţe financiare deosebit de grave pentru ei, dreptul de a nu li se impune clauze abuzive în contractele pe care le încheie şi dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte prejudiciul, au susţinut că acesta se referă la consecinţele negative suferite de titularii dreptului încălcat, cărora li s-a creat o stare de incertitudine, de insecuritate economică şi anxietate.

Cât priveşte legătura de cauzalitate, au apreciat că aceasta este dată de caracterul inerent al prejudiciului produs, prin raportare la faptele ilicite, iar vinovăţia rezultă din modul în care banca s-a comportat de la începutul relaţiei contractuale, dar şi pe parcursul acesteia, când a refuzat orice dialog cu privire la eliminarea acestor clauze din contracte, negând vehement absenţa legalităţii lor.

Faţă de aceste aspecte, au subliniat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 998-999 din vechiul C. civ., devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 10 februarie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la recursurile declarate de părţile adverse, solicitând respingerea acestora.

La 12 februarie 2020, recurenta-pârâtă RR. S.A. a depus la dosar întâmpinare la recursul declarat de celelalte pârâte, prin care a solicitat admiterea acestuia.

La 13 martie 2020, recurentele-pârâte QQ.., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. au răspuns la întâmpinarea recurenţilor-reclamanţi şi au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 10 iunie 2022, recurenta-pârâtă RR. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea recurenţilor-reclamanţi, precum şi întâmpinare la recursul incident, invocând excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii, nulităţii din perspectiva art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi a faptului că recursul a fost îndreptat parţial împotriva unui participant procesual lipsit de calitate procesual pasivă, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că, în termen de 10 zile de la comunicare, pot depune puncte de vedere la raport.

Recurentele-pârâte QQ.., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie a suspendat judecata recursurilor, în raport cu dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a repus pe rol cauza, a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând în mod prioritar, potrivit art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului incident, Înalta Curte reţine următoarele:

Excepţia netimbrării recursului incident este neîntemeiată, întrucât reclamanţii, semnatari ai recursului incident, au calitatea de consumatori din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, context în care sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora "sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor".

Nici excepţia tardivităţii recursului incident nu poate fi reţinută, având în vedere că recursul a fost declarat cu respectarea dispoziţiilor art. 491, raportat la art. 474 alin. (1) C. proc. civ., fiind depus o dată cu întâmpinarea la 10 februarie 2020, cu respectarea termenului de promovare a căii de atac exercitate. Excepţia nulităţii recursului incident pentru lipsa motivelor de nelegalitate nu poate fi primită, având în vedere că din cuprinsul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurentele QQ.., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. din perspectiva admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte reţine următoarele:

Actele dosarului relevă faptul că sentinţa civilă nr. 6925 din 28 octombrie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost pronunţată şi în contradictoriu cu QQ.. şi împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii, iar pârâta RR. S.A. a promovat apel incident.

Pe parcursul soluţionării apelurilor, SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. a formulat o cerere de intervenţie principală, arătând că a preluat creanţa ce face obiectul litigiului de la QQ.., cerere pe care a precizat-o ulterior la 14 decembrie 2018; prin încheierea din 7 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de intervenţie şi a dispus introducerea în cauză a SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. în calitate de intimată.

În recurs s-a dispus introducerea în cauză a SS. S.A. alături de SS. S.A., ca urmare a divizării prin desprindere, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 şi art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

Toate cele trei părţi au fost introduse în cauză urmare a transmiterii calităţii procesuale, fiind legate prin cesiune, respectiv prin divizare de creanţele derivând din contractele cu clauze denunţate ca abuzive, obiect al judecăţii de faţă.

Se constată că împotriva sentinţei de fond QQ.., autoarea celorlalte două intimate introduse în cauză pe parcursul procesului nu a declarat apel, deşi a fost parte în proces, ci a formulat direct recurs, alături de SS. S.A., recurs prin care a solicitat admiterea apelului declarat de bancă.

Potrivit art. 457 alin. (1) şi art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil.

Aşa fiind, în condiţiile în care sentinţa pronunţată de prima instanţă a fost atacată cu apel doar de către reclamanţi, respectiv de pârâta RR. S.A., nu şi de către QQ.., recursul declarat de QQ.., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. împotriva deciziei din apel este inadmisibil.

Afirmaţiile făcute de aceste recurente, în sensul că se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii, întrucât SS. S.A. a intervenit în proces în etapa apelului, iar QQ.. a susţinut apelul incident exercitat de către RR. S.A. nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta întrucât SS. S.A. a intervenit în proces în conformitate cu dispoziţiile art. 39 C. proc. civ., alături de cedenta QQ.., luând procedura în starea în care se afla la momentul introducerii sale în cauză şi având a valorifica doar drepturile părţii alături de care participă în proces ca urmare a preluării calităţii procesuale a acesteia.

Or, în cauză dreptul la recurs al QQ.. s-a pierdut prin nevalorificarea de către această parte a dreptului de a ataca sentinţa primei instanţe cu apel, deşi avea această posibilitate, fiind parte în proces încă de la judecata în fond, iar un astfel de drept nu îi poate fi recunoscut SS. S.A., întrucât nicio prevedere legală nu îi conferă intervenientului introdus în cauză în condiţiile art. 38 şi 39 C. proc. civ. mai multe drepturi decât avea în acelaşi proces autorul său.

Prin urmare, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate şi în considerarea argumentelor expuse, va respinge ca inadmisibil recursul declarat de QQ.., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă RR. S.A. şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica potrivit căreia instanţa de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al unui element de cost, respectiv dobânda, care face parte din obiectul principal al contractului, cu încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 193/2000 şi cu nesocotirea jurisprudenţei C.J.U.E. nu este întemeiată.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Recurenta-pârâtă a susţinut că în mod nelegal a analizat şi constatat instanţa de apel caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.5 din contractele de credit vizând dobânda variabilă, atât timp cât aceasta priveşte obiectul şi preţul contractului, aşa încât este exceptată de la controlul caracterului abuziv.

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a ţinut cont de această excludere reglementată de prevederile Legii nr. 193/2000 şi a analizat clauzele privind dobânda variabilă din perspectiva caracterului abuziv.

Înalta Curte subliniază că o clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de credit este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, iar dobânda este de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară de creditare.

Prima facie, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, intrate în vigoare la 31 decembrie 2007 şi aplicabile doar contractelor încheiate începând cu această dată, însă el este posibil în speţă, întrucât clauzele aflate în discuţie, prin care i se permite băncii să modifice rata dobânzii în mod unilateral sau să schimbe dobânda curentă în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România, nu conferă nicio previzibilitate împrumutatului asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii, nefiind astfel îndeplinită cerinţa de transparenţă şi de inteligibilitate a limbajului.

Or, exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, ci presupune ca fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi procurate şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse, aspect reţinut şi în hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

În speţă, clauzele referitoare la dobânda variabilă inserate la art. 4.1, 4.2, 4.3 şi 4.5 din contractele de credit nu pot fi înţelese în mod clar şi fără echivoc de către consumator, câtă vreme criteriul în funcţie de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile sau să schimbe dobânda curentă în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de evoluţia pieţei financiare este neprecizat, greu de evaluat şi anticipat, astfel că nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Or, aşa cum s-a reţinut în precedent, limbajul clar şi inteligibil nu presupune o exprimare corectă doar din punct de vedere morfologic şi semantic, ci implică decelarea facilă şi neechivocă a prestaţiilor reciproce asumate de părţi.

În absenţa oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora să poată fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare a acesteia, în mod corect a apreciat instanţa de apel că o atare clauză nu satisface exigenţa de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, cu consecinţa posibilităţii instanţei de a cenzura această clauză din perspectiva caracterului ei abuziv.

Următoarele critici ale acestei recurente vizează presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat normele de drept material atunci când a stabilit că sunt întrunite condiţiile privind caracterul abuziv al clauzelor din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte prevederile contractuale de modificare unilaterală a dobânzii sau de schimbare a dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

Autoarea căii de atac a susţinut, în esenţă, că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit, când nu exista nicio normă legală care să interzică acest mod de calcul al dobânzii variabile.

Astfel, a apreciat că, sub acest aspect, curtea de apel a făcut o analiză superficială a cerinţei privind existenţa dezechilibrului semnificativ, modificarea dobânzii fiind datorată unor elemente exterioare voinţei băncii, iar împrumutaţii puteau să o prevadă încă de la momentul încheierii contractului.

Contrar celor susţinute de recurentă, curtea de apel, în analiza condiţiilor reglementate la art. 4 din Legea nr. 193/2000, a arătat în mod judicios că puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii sau de schimbare a dobânzii curente în raport de indicele de referinţă stabilit de bancă, în funcţie de evoluţia pieţei este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora împrumutatul să poată evalua consecinţele economice.

Cu alte cuvinte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv per se, ci lipsa de transparenţă în stabilirea criteriilor de modificare a ratei dobânzii.

În acest context, instanţa supremă reţine că inserarea unei astfel de clauze, prin care banca şi-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreţionar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă.

Pe de altă parte, se reţine şi că stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a-l prejudicia pe cocontractant şi sub aspectul consecinţelor economice produse în patrimoniul celui din urmă, chemat întotdeauna să plătească o dobândă care îi dă băncii dreptul să opteze pentru revizuire fie şi doar când valoarea acesteia îi este favorabilă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinită şi ultima cerinţă impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la crearea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere lipsa informării adecvate a consumatorului asupra mecanismului în funcţie de care se poate modifica dobânda contractuală.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu fundamentează măsura casării deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta RR. S.A. ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul incident, analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica recurenţilor-reclamanţi vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi de administrare, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

În cauză, instanţa de apel a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile clauzelor privind comisioanele de acordare şi administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, astfel cum s-a reţinut în cauza C-26/13 Kásler şi Káslerné Rábai vs. OTP Jelzalogbank Zrt.

Clauzele în discuţie nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiilor de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu.

Înalta Curte notează că instanţa de apel în mod corect a reţinut faptul că aceste comisioane nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind aplicabil nici alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Faţă de conţinutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare de credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzelor în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând că această clauză stabileşte în mod neîndoielnic scopul perceperii comisionului - acordarea creditului -, cuantumul acestuia, metoda de calcul şi data de exigibilitate, fiind evidentă funcţionarea concretă a mecanismului.

Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a statuat în mod just că banca nu era obligată să detalieze în contractul de credit natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, fiind suficient ca natura contraprestaţiei să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din denumirea comisionului sau din contract, în ansamblul său.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta.

În ceea ce priveşte comisioanele de administrare din contractele de credit, recurenţii au evocat în esenţă aspecte legate de caracterul nenegociat al clauzelor, de faptul că nu au fost arătate activităţile prestate de către bancă în schimbul perceperii acestui comision, că nu au fost informaţi corespunzător cu privire la obligaţia de plată şi la prestaţia băncii în schimbul comisionului.

Criticile nu pot fi primite.

În cauză, în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare din contractele de credit, pe baza unei examinări pertinente a conţinutului acestora, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat anterior, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Pornind de la aceste premise şi ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de administrare şi a reţinut că acesta este întrunit sub aspectul determinării naturii prestaţiei - administrarea derulării contractului, al întinderii obligaţiei de plată în privinţa acestui comision şi a modalităţii de calcul al acestuia, statuând că o atare clauză este menită să acopere cheltuielile cu privire la administrarea împrumutului.

Întrucât recurenţii-reclamanţi au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractelor de credit care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, aceştia nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparenţă, care să conducă spre o altă soluţie.

Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate (comisioanele de acordare şi de administrare), faptul că aceste comisioane au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de către consumatori, care au fost informaţi şi care au avut reprezentarea scopului şi a cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că aceste clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Lipsa negocierii clauzelor aflate în discuţie, aspect de altfel necontestat, nu este suficientă prin ea însăşi pentru declararea caracterului abuziv al acestora, nici existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici lipsa condiţiei de bună-credinţă nu au aptitudinea de a conduce la concluzia caracterului abuziv al unor clauze contractuale, câtă vreme nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceste raţiuni, aserţiunile recurenţilor-reclamanţi privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare apar ca fiind lipsite de fundament, câtă vreme valabilitatea clauzelor a fost stabilită.

Lipsită de suport juridic se dovedeşte a fi şi critica potrivit căreia se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin inserarea în contractele de credit a clauzei vizând obligaţia consumatorului de a încheia un contract de asigurare cu un asigurător agreat de bancă.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că le este refuzat dreptul de a alege societatea de asigurări, iar instituirea unei asemenea restrângeri a dreptului de opţiune al împrumutatului produce o distorsionare a raportului cerere-ofertă şi, în consecinţă, o majorare a primei de asigurare suportate de împrumutaţi, apreciind că devin incidente prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte notează că reclamanţii nu au prezentat niciun argument şi nicio dovadă care să contureze existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind neîntemeiată această critică.

Astfel, atât timp cât recurenţii-reclamanţi nu au făcut nicio dovadă că prima de asigurare plătită către un asigurător agreat şi de bancă este semnificativ mai mare decât prima de asigurare pe care ar fi putut-o plăti către un alt asigurător neagreat de bancă, pentru asigurarea aceloraşi bunuri imobile la aceeaşi sumă asigurată, toate susţinerile referitoare la producerea, în relaţiile dintre asigurător şi asigurat, a unei distorsiuni a raportului cerere-ofertă şi, în consecinţă, a unei majorări a primei de asigurare suportate de împrumutat reprezintă simple afirmaţii, fără nicio relevanţă juridică în lipsa unor dovezi în sensul celor susţinute.

Referitor la incidenţa alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reclamată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale stabilesc că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale, însă analiza clauzei contestate relevă faptul că nu se conferă un astfel de drept exclusiv în favoarea băncii, neexistând o îngrădire a dreptului consumatorului de a interpreta clauzele contractuale.

Cu privire la dispoziţia dată celui de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului fix al ratei dobânzii, recurenţii au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 37 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au mai afirmat că în mod eronat curtea de apel a apreciat că reprezintă o modificare a conţinutului clauzelor solicitarea lor de constatare a caracterului fix al ratei dobânzii, pe perioada cuprinsă între încheierea contractului de credit şi aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care ceea ce au solicitat a fost ca instanţa să lipsească de efecte clauzele al căror caracter abuziv a fost constatat, cu consecinţa constatării caracterului fix al ratei dobânzii pe perioada menţionată anterior şi să aplice dispoziţiile din O.U.G. nr. 50/2010.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că în mod corect a stabilit instanţa de apel că solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului fix al dobânzii în perioada cuprinsă între data încheierii contractelor şi data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 valorează intervenţie a instanţei în convenţia părţilor. Aceasta întrucât caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă a fost stabilit nu pentru că dobânda variabilă ar fi fost prohibită sau pentru că părţile nu ar fi avut posibilitatea de a stipula o dobândă variabilă, ci pentru că nu au fost prevăzute criteriile sau evenimentele în raport cu care banca putea modifica unilateral dobânda, ceea ce nu conduce la concluzia că dobânda nu putea varia ori că părţile au înţeles ca dobânda să fie fixă.

În acest context, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că a statua prin hotărâre judecătorească cu privire la caracterul fix al dobânzii echivalează cu o nepermisă ingerinţă în convenţia părţilor, această prerogativă a instanţei de judecată nefiind prevăzută nici de legislaţia de protecţie a consumatorilor, nici de C. civ. de la 1864.

Instanţa supremă reţine că în cauză este de domeniul evidenţei faptul că părţile au agreat la momentul încheierii contractului o dobândă variabilă şi că stipularea în algoritmul de calcul al acesteia a unei cote procentuale strict determinate nu are nicidecum aptitudinea de a transforma dobânda în una fixă, astfel cum în mod nepermis solicită reclamanţii să obţină prin mijlocirea instanţei. De aceea este pe deplin întemeiat argumentul instanţei de apel în sensul că a constata caracterul fix al dobânzii valorează intervenţia instanţei în contract, câtă vreme intenţia manifestă a părţilor la încheierea contractului a fost aceea de a prevedea o dobândă variabilă.

În plus, trebuie subliniat şi faptul că Legea nr. 193/2000 nu conferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt abuzive şi de a dispune înlăturarea lor. Consecinţa acestei limite a judecăţii este expres prevăzută de art. 6 din Legea nr. 193/2000, care dispune:

"Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a C.J.U.E., care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului.

Astfel, în Hotărârea Curţii din 14 iunie 2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderon Camino s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea, C.J.U.E., în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În alte cuvinte, instanţa are posibilitatea de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia în care dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speţă dreptul naţional nu cuprinde reglementări cu caracter supletiv referitoare la dobânzile din contractele de credit, care să poată fi folosite în cadrul mecanismului de determinare a dobânzii variabile.

Totodată, Înalta Curte notează că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că între clauzele referitoare la modificarea unilaterală a ratei a dobânzii din contractele de credit şi actele adiţionale la contractele de credit nu există un raport de dependenţă, astfel că nu se poate constata nulitatea acestora pentru simplul motiv că a fost constatat caracterul abuziv al clauzelor menţionate, aşa cum au solicitat recurenţii-reclamanţi.

De altfel, în condiţiile în care existenţa şi valabilitatea clauzelor contractuale sunt prezumate de dispoziţiile art. 967 alin. (2) C. civ., recurenţii-reclamanţi trebuiau să facă dovada inexistenţei sau nevalabilităţii cauzei actelor adiţionale pentru a obţine constatarea nulităţii acestora.

Sub un ultim aspect, recurenţii au mai criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind daunele morale, susţinând că au fost demonstrate cerinţele răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel a procedat la examinarea condiţiilor cerute de art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi a apreciat în mod corect că nu au fost demonstrate existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat de către recurenţii-reclamanţi şi că nu este îndeplinită condiţia certitudinii acestuia.

Aspectele menţionate de recurenţii-reclamanţi privind conduita băncii, în sensul inserării unor clauze abuzive în contractele de credit nu fac prin ele însele dovada existenţei consecinţelor negative în plan psiho-afectiv, în lipsa dovezilor privind existenţa prejudiciului moral considerabil pretins, prejudiciu care nu se presupune, nu este ataşat de legiuitor faptelor imputate, ci trebuie probat.

De aceea, criticile referitoare la soluţia dată asupra capătului de cerere privind daunele morale nu pot fi primate.

Pentru considerentele ce preced, în baza art. 457 alin. (1), raportat la art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul declarat de pârâtele QQ., SS. S.A. şi SS. S.A., iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge ca nefondat atât recursul pricincipal, cât şi recursul incident, apreciind că nu s-a făcut dovada existenţei motivelor de recurs întemeiate de aceşti recurenţi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului incident.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentele-pârâte QQ., SS. S.A. şi SS. S.A., prin reprezentant TT. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1512 A din 4 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurenta-pârâtă RR. S.A. şi recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., DD., EE., JJ., KK., LL., MM., NN. şi OO. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.