Guarantor’s benefit of discussion in debtor bankruptcy and offset of credit by creditor

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub nr. x/2019 la 8 martie 2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 203.232,82 RON, în calitate de fidejusor pentru S.C. C. S.R.L., conform contractului de fidejusiune nr. x din 5 decembrie 2013, cu cheltuieli de judecată.

La 20 septembrie 2019 reclamanta a precizat că valoarea obiectului cererii este de 199.737,39 RON, aceasta fiind creanţa rămasă de recuperat.

Prin sentinţa civilă nr. 1770 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 299 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 199.737,39 RON şi la cheltuieli de judecată în sumă de 8.384,51 RON în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 2.294 şi ale art. 2.295 C. civ., referitoare la beneficiul de discuţiune, realizând o greşită calificare juridică a situaţiei de fapt dedusă judecăţii.

După evocarea conţinutului textelor legale enunţate, recurenta a arătat că prima condiţie este îndeplinită, deoarece beneficiul de discuţiune a fost invocat în termen, respectiv înainte de închiderea dezbaterilor asupra fondului.

Sub acest aspect, a relevat că invocarea beneficiului de discuţiune reprezintă o excepţie de drept material, fiind o simplă apărare de fond, context în care nu se poate vorbi despre un termen de invocare in limine litis, sub sancţiunea de a nu mai fi valorificat ulterior. Prin urmare, atât timp cât fidejusorul nu a renunţat expres la acest beneficiu, legea îl prezumă, astfel că nu ar putea fi înlăturat pe criterii de temporalitate drastice.

Recurenta a mai arătat că şi cea de-a doua condiţie este îndeplinită, întrucât a indicat sumele de bani cu care reclamanta s-a înscris la masa credală a debitoarei S.C. C. S.R.L. şi care urmau să fie achitate conform planului de reorganizare.

Potrivit recurentei, chestiunea vizând deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. C. S.R.L., prin încheierea nr. 1572 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014 nu a fost învederată instanţei prin cererea de chemare în judecată şi nici la momentul închiderii dezbaterilor asupra fondului; aceasta a fost invocată ca motiv nou în apel, context în care nu putea fi analizat de către instanţa de apel.

În continuare, a arătat că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile art. 2.295 C. civ., în condiţiile în care a indicat şi suma de 193.136,53 RON, care a fost încasată de reclamantă de la societatea debitoare încă din anul 2014.

Precizând că asupra cuantumului de 193.136,53 RON părţile au purtat un litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv, prin care s-a statuat că încasarea acestei sume de bani de către intimata-reclamantă a fost legală, recurenta a arătat că acest caracter litigios al creanţei nu are nicio influenţă asupra aplicabilităţii beneficiului de discuţiune.

Totodată, sub acest aspect a mai arătat că imposibilitatea urmăririi sale, în calitate de fidejusor, pentru suma de 193.136,53 RON (încasată de reclamantă în 2014) rezidă în faptul că legea nu cere nici măcar ca bunurile urmăribile indicate de fidejusor să acopere întreaga datorie, "însă, în orice caz, să acopere o parte însemnată", condiţie îndeplinită în prezenta cauză. De altfel, nu se cere nici măcar să fie indicate toate o dată, apreciindu-se că, dacă bunurile indicate nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei, atunci "sunt permise şi mai multe indicaţiuni".

În opinia recurentei, beneficiul de discuţiune este o facultate pe care legea o oferă fidejusorului, în cazul în care creditorul s-a îndreptat cu urmărirea împotriva sa, de a-i cere acestuia să urmărească mai întâi bunurile debitorului şi, numai după aceea, dacă nu s-a îndestulat, să-l urmărească pe el. Această excepţie este personală, aparţinând exclusiv fidejusorului, care are facultatea de a se folosi de ea, numai dacă sunt întrunite condiţiile.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 8 iulie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

La 26 iulie 2021, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa supremă consideră util ca, pentru facilitarea deplinei înţelegeri a prezentelor considerente, să noteze că, aşa cum s-a reţinut în etapele anterioare, devolutive, procesul de faţă a fost generat de încheierea între părţile litigante a unui contract de fidejusiune cu nr. x din 5 decembrie 2013, anexă la contractul de vânzare nr. x din 25 septembrie 2012, acest din urmă contract încheiat între reclamantă şi S.C. C. S.R.L., prin care pârâta B., în calitate de fidejusor a garantat executarea obligaţiilor asumate de către societate prin contractul de vânzare cu o serie de bunuri mobile.

Urmărind recuperarea debitului, ca urmare a neexecutării obligaţiei de plată de către societatea debitoare, reclamanta s-a îndreptat împotriva fidejusorului (pârâtei) pentru executarea creanţei în sumă de 203.232,82 RON înregistrată de societatea pentru care a garantat, în temeiul art. 1 din contractul de fidejusiune.

În apărare, pârâta s-a prevalat de beneficiul de discuţiune stipulat în art. 2 din contractul de fidejusiune şi de prevederile art. 2.294 şi ale art. 2.295 C. civ., invocând faptul că reclamanta nu a epuizat căile pe care le avea la dispoziţie pentru a executa direct averea societăţii debitoare principale.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, iar curtea de apel, admiţând apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata sumei de 199.737,39 RON.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere faptul că împotriva debitoarei C. S.R.L. a fost deschisă procedura falimentului şi s-a dispus dizolvarea societăţii debitoare, prin încheierea nr. 1572 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, situaţie în care nu se poate aprecia că reclamanta mai poate primi sume de bani conform planului de reorganizare.

Astfel, în lipsa existenţei unor bunuri urmăribile în patrimoniul debitoarei, curtea de apel a apreciat că beneficiul de discuţiune nu mai poate fi invocat şi nici paraliza cererea creditoarei (reclamanta) de obţinere a unui titlu executoriu împotriva fidejusorului (pârâta), context în care a reţinut neîndeplinirea condiţiei privind indicarea de către fidejusor a bunurilor urmăribile din averea debitoarei.

Apreciind că o eventuală compensare a creanţei, potrivit solicitării pârâtei, putea fi efectuată doar în procedura de insolvenţă, în condiţiile prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014, concluzia instanţei de apel a fost în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile legale deoarece fapta ilicită ce a generat creanţa în discuţie s-a născut ulterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva societăţii debitoare, iar o astfel de cerere de compensare nu a fost recunoscută de către lichidatorul judiciar/administratorul judiciar.

Analiza deciziei din apel conduce la concluzia că, la stabilirea sumei de 199.737,39 RON în sarcina pârâtei, instanţa a dedus din suma iniţial solicitată - 203.232,82 RON - suma achitată în baza planului de reorganizare pentru plăţi în procedura insolvenţei, cea de 3.495,43 RON, conform precizărilor reclamantei.

În acest context, raportând analiza de faţă la criticile dezvoltate în memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs este nefondat, întrucât examinarea considerentelor deciziei recurate nu relevă faptul că instanţa de prim control judiciar ar fi reţinut că recurenta-pârâtă nu ar fi invocat în termen legal, anume in limine litis, beneficiul de discuţiune. Ca urmare, hotărârea instanţei de apel neîntemeindu-se pe acest argument, critica având acest obiect nu poate fu primită.

Nefondată este şi critica referitoare la considerentul instanţei de apel despre neîndeplinirea obligaţiei de a indica bunurile debitorului principal şi de a avansa cheltuielile necesare valorificării acestor bunuri.

Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut ca relevantă trecerea debitorului principal la faliment, caz în care intimata-reclamantă nu mai are posibilitatea de a-şi realiza creanţa conform planului de reorganizare, ceea ce echivalează cu neindicarea bunurilor debitorului principal.

Aceste considerente specifice ale instanţei de apel nu au fost contestate de către recurenta-pârâtă şi nici combătute prin argumente care să ţină de specificul procedurii insolvenţei, în concret a procedurii falimentului şi din care să reiasă că în faliment un creditor anume ar avea dreptul, posibilitatea şi garanţia că îşi va acoperi creanţa prin valorificarea unor bunuri anume determinate.

Nu a dovedit recurenta-pârâtă, în egală măsură, că a indicat bunuri ale debitorului principal şi nici că a avansat sume de bani pentru valorificarea acestora, iar în aceste condiţii nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 2.295 alin. (1) C. civ., critica nefiind aptă să atragă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. civ.

Este, însă, întemeiată critica referitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a apărării despre încasarea de către intimata-reclamantă a sumei de 193.136,53 RON încă din anul 2014, în contextul în care probele aflate la filele x ale dosarului de recurs relevă faptul că în dosarul de insolvenţă creanţa intimatei-reclamante s-a diminuat la 6.737,74 RON, urmare a compensaţiei operate la 21 ianuarie 2021, aspect recunoscut de parte în şedinţa publică de la 11 noiembrie 2021 şi consemnat în practicaua deciziei de faţă.

În consecinţă, în raport de noul cuantum al pretenţiei deduse judecăţii, instanţa supremă apreciază incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată şi, în limitele reţinute în considerentele ce preced, va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 299 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 noiembrie 2021.