Cassation appeal dismissed for lack of valid conventional set-off; debt for unpaid invoices upheld

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.., obligarea acesteia la plata sumei de 2.006.301,91 RON, echivalentul sumei de 421,138,10 euro, calculat în funcţie de cursul de schimb valutar comunicat de BNR la data de 4 aprilie 2019, sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, emise de reclamantă şi neplătite de debitoare, precum şi la plata sumei de 276.567,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 11 octombrie 2017 (data scadenţei obligaţiei de plată) şi până la data introducerii acţiunii, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatorie pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar.

La data de 12 septembrie 2020 reclamanta a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând ca, în urma probelor ce vor fi administrate, să se pronunţe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a următoarelor sume: suma de 421.138,10 euro - echivalentul sumei de 1.993.667,76 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, emisă de reclamantă şi neachitată de pârâtă; suma de 48.598,18 euro - echivalentul sumei de 230.063,78 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11.09.2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, calculată la contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, de la data de 11 octombrie 2017 (data scadenţei obligaţiei de plată) şi până la data de 12 septembrie 2019, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar; suma de 249.783,20 euro - echivalentul sumei de 1.182.473,66 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017, emisă de reclamantă şi neachitată de pârâtă; suma de 29.317,02 euro - echivalentul sumei de 138.786,77 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, calculată la contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017, de la data de 28 octombrie 2017 (data scadenţei obligaţiei de plată) şi până la data de 12 septembrie 2019, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar;

Prin sentinţa civilă nr. 507/CA/2020 din 24 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.. şi, în consecinţă: pârâta a fost obligată să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 421.138,10 euro, calculat în funcţie de cursul de schimb valutar comunicat de BNR, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 249.783,20 euro, calculat în funcţie de cursul de schimb valutar comunicat de BNR, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei până la data plăţii efective; pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 63.597,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 48.597,43 RON taxă judiciară de timbru şi suma de 15.000 RON onorariul de avocat, onorariul fiind redus în temeiul dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 128/2021 din 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul declarat de apelanta B. m.b.H. împotriva sentinţei nr. 507/CA/2020, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2019; apelanta a fost obligată la plata sumei de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, către intimată.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. m.b.H. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 18 iunie 2021.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Potrivit celor arătate în cuprinsul memoriului de recurs, criticile aduse hotărârii recurate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi vizează încadrarea juridică dată raportului de drept.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că s-a reţinut, în mod greşit, aplicabilitatea prevederilor ce se circumscriu instituţiei compensării, răspunderii contractuale şi neexecutării culpabile a obligaţiilor, precum şi forţei obligatorii a contractului.

Cu privire la factura nr. x/11.09.2017, recurenta-pârâtă a menţionat că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, faptul că "acordul de compensare nr. 836/06.09.2017 nu a fost niciodată acceptat şi/sau semnat de către părţi, prin urmare nu are nicio valoare juridică, iar operaţiunea de compensare convenţională la care apelanta face trimitere nu a avut loc în realitate", ceea ce înseamnă că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1616 din C. civ. ce reglementează instituţia compensării convenţionale.

Autoarea căii de atac a redat conţinutul art. 1616 din C. civ., potrivit căruia "datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele".

Referitor la compensarea convenţională, a menţionat că aceasta derivă din consimţământul părţilor, exprimat în virtutea libertăţii contractuale şi a autonomiei de voinţă a părţilor.

Recurenta-pârâtă a menţionat, în cuprinsul cererii de recurs, că pe tot parcursul litigiului s-a arătat că produsele ce fac obiectul facturii nr. x/11.09.2017 sunt identice cu cele ce fac obiectul facturii nr. x/05.09.2017, produse care au fost achitate de societatea B. m.b.H. prin acordul de compensare nr. 836/06.09.2017, semnat de către domnul C. şi acceptat de către pârâtă.

Critica adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că acest acord de compensare nu a fost semnat de către domnul C. şi, pe cale de consecinţă, că nu a intervenit acordul de voinţe între părţi, în sensul prevăzut de art. 1166 din C. civ.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a statuat, în mod greşit, că acordul de compensare nu are nicio valoare, astfel încât au fost aplicate eronat prevederile legale referitoare la realizarea acordului de voinţe.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că acordul de compensare semnat şi trimis de domnul C. a fost acceptat, în mod irevocabil, de către pârâtă din moment ce aceasta a operat în contabilitate factura nr. x/05.09.2017 care priveşte aceleaşi produse ca şi factura nr. x/11.09.2017, realizându-se în acest fel acordul de voinţe al părţilor.

Dovada anteriorităţii facturii nr. x/05.09.2017 şi a acordului de compensare nr. 836/11.09.2017, dar şi dovada fictivităţii facturii nr. x/11.09.2017 rezultă, cu claritate, din conversaţiile purtate pe e-mail şi anexate la dosarul cauzei, precum şi din declaraţia pe care contabilul a dat-o în cadrul dosarului de faţă.

Ulterior, din pricina incendiului ce a avut loc în data de 12 septembrie 2017 la fabrica A. S.R.L., s-a transmis pârâtei un e-mail de către dl. C. conţinând în titlu menţiunea "factura nr. x din 11.09.2017, emisă de A. S.R.L.", în care, pe lângă strategia de redresare a societăţii, se arată că:

"retransmite factura pentru produsele care au fost livrate deja în urmă cu 2 săptămâni anexează factura stomo nr. x/11.09.2017 şi un alt acord de compensare emis de A. S.R.L. şi factura nr. x/11.09.2017".

Pârâta B. m.b.H. a refuzat acest demers şi a adus la cunoştinţa reprezentanţilor societăţii reclamante faptul că s-a operat în contabilitate factura nr. x/05.09.2017 şi acordul de compensare iniţial nr. 836/06.09.2017, acord ce a fost iniţiat de către domnul C..

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a făcut o nepermisă greşeală de aplicare a normelor cuprinse la art. 1166 şi art. 1617 din C. civ. ce vizează acordul de voinţe şi instituţia compensării, în sensul că a reţinut că produce efecte factura storno, emisă unilateral de către intimata-reclamantă, în condiţiile în care pârâta a refuzat la plată acea factura tocmai datorită faptului că a intervenit acordul de voinţe între părţi referitor la compensare, iar, mai apoi, s-a operat în contabilitatea societăţii pârâte factura nr. x/05.09.2017, în mod irevocabil.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit normele privitoare la răspunderea civilă contractuală, sens în care a făcut referire la faptul că intimata-reclamantă A. S.R.L. trebuie să deţină calitatea de creditoare faţă de pârâta B. m.b.H. pentru a putea opera răspunderea contractuală a acesteia din urmă, în temeiul art. 1547 C. civ.

Or, intimata-reclamantă A. S.R.L. este străină de raportul contractual ce a intervenit între pârâta B. m.b.H. şi societatea A. S.R.L., produsele menţionate în cele două facturi care constituie temeiul solicitării de obligare la plată fiind livrate de către A. S.R.L. în baza unui alt raport contractual.

Atâta timp cât intimata-reclamantă nu are calitatea de creditoare, pârâta B. m.b.H. nu poate fi obligată la plata facturii x/28.08.2017, iar susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia "la momentul primirii produselor livrate, pârâta-apelantă nu a formulat nicio obiecţiune, dovadă a faptului că a fost de acord cu modul în care s-au întocmit facturile şi documentele însoţitoare ale mărfii, de către A. S.R.L.", este eronată, fiind aplicate greşit textele de lege privitoare la răspunderea contractuală, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B. m.b.H. a precizat că nu a formulat obiecţiuni, deoarece documentele de transport erau pe numele societăţii A. S.R.L., cea cu care avea raporturi contractuale, iar nu A. S.R.L.

O dovadă în acest sens este faptul că pârâta B. m.b.H. a contestat facturile emise de intimata-reclamantă A. S.R.L., întrucât aceasta nu a furnizat şi nu a livrat mărfurile, ci A. S.R.L.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanţa de apel a amintit, în cadrul deciziei recurate, de prevederile art. 1270 din C. civ. (2009), conform cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", însă a decis să aplice, în mod greşit, instituţia forţei obligatorii a contractului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, dacă ar fi existat relaţii contractuale ce ar deriva din contractul nr. x/18.10.2015 încheiat între A. S.R.L. şi A. S.R.L., acestea ar fi trebuit să se desfăşoare în următorul fel: comanda să fie lansată de pârâta B. m.b.H. către A. S.R.L. şi să fie anexată la contract, A. S.R.L. urmând, la rândul ei, să dea comanda către A. S.R.L. care trebuia să execute comanda şi să livreze către A. S.R.L., iar A. S.R.L. să trimită bunurile către societatea pârâtă.

Din documentele de transport anexate în susţinerea cererii de obligare a pârâtei la plata celor două facturi, având la bază contractul nr. x/18.10.2015, rezultă că există neconcordanţe ce au fost ignorate de către instanţă.

În fine, recurenta-pârâtă B. m.b.H. consideră că instanţa a ignorat prevederile art. 4.1 din contractul nr. x/12.08.2015 (încheiat între pârâtă şi A. S.R.L.), potrivit cărora "preţurile se stabilesc individual pentru fiecare comandă a beneficiarului, conform ofertei furnizorului, care a fost acceptată de către beneficiar. Toate comenzile beneficiarului sunt anexe la prezentul contract. Furnizorul va livra mărfurile la sediul beneficiarului", cu referire la faptul că nicio comandă nu a fost ataşată în prezentul dosar, faţă de lipsa acestora, partea adversă fiind în imposibilitate să producă documente semnate de către pârâtă.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că au fost ignorate prevederile art. 2.1 din contract care stabilesc că:

"furnizorul se obligă să livreze produse finite, uleiuri eterice şi substanţe chimice aromatice, denumite în continuare mărfuri, conform comenzilor beneficiarului, în urma acceptării preţului oferit de către furnizor. Toate comenzile beneficiarului devin anexe ale prezentului contract".

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1548 din C. civ., în sensul că a considerat că există o culpă a pârâtei în neexecutarea unei obligaţii, deşi nu se poate reţine o asemenea culpă.

Astfel, recurenta-pârâtă B. m.b.H. a reiterat faptul că nu deţine calitatea de debitoare faţă de intimata-reclamantă, acest fapt reieşind, cu claritate, din neconcordanţele dintre documentele de transport anexate în cadrul prezentului dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluţia din 23 septembrie 2021 s-a fixat termen la data de 4 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

La data de 1 noiembrie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a transmis la dosar note scrise referitoare la recursul declarat de recurenta-pârâtă; în principal, a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de casare, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. în subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată că argumentele aduse în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pot fi subsumate unor critici de nelegalitate susceptibile de a fi examinate de instanţa de recurs.

Prin urmare, excepţia invocată de către intimata-reclamantă A. S.R.L. este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Societatea pârâtă B. m.b.H. a criticat decizia instanţei de apel, pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, a susţinut faptul că s-a reţinut, în mod greşit, aplicabilitatea prevederilor ce se circumscriu instituţiei compensării, răspunderii contractuale şi neexecutării culpabile a obligaţiilor, precum şi forţei obligatorii a contractului.

Autoarea căii de atac consideră că instanţa de apel a făcut o nepermisă greşeală de aplicare a normelor cuprinse la art. 1166 şi art. 1617 din C. civ. ce vizează acordul de voinţe şi instituţia compensării, în sensul că a reţinut că produce efecte factura storno, emisă unilateral de către intimata-reclamantă, în condiţiile în care pârâta a refuzat la plată acea factură tocmai datorită faptului că a intervenit acordul de voinţe între părţi referitor la compensare, iar, mai apoi, s-a operat în contabilitatea societăţii pârâte factura nr. x/05.09.2017, în mod irevocabil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanţei de recurs fiind limitată de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) şi art. 488 din C. proc. civ.).

Faţă de aceste precizări, criticile recurentei-pârâte care urmăresc fie stabilirea unei alte situaţii de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în faţa celor două instanţe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, având în vedere că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, aşa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentaţie juridică a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţa de apel în legătură cu textele de lege, Înalta Curte neputându-se substitui recurentei, în sensul unei completări deductive a argumentaţiei căii extraordinare de atac.

Recurenta-pârâtă îşi expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive şi la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura, întrucât decizia instanţei de apel este conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, instanţa supremă reţine că sunt nefondate criticile recurentei ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează instituţia compensării.

Compensaţia convenţională este acea compensaţie care operează prin acordul de voinţe al părţilor. Se recurge la această compensaţie atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale şi părţile au interes totuşi să stingă anumite obligaţii reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă. Deşi nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensaţiei, din regulile aferente imputaţiei convenţionale a plăţii (art. 1.506 alin. (1) din C. civ.) putem deduce că operaţiunea se poate realiza şi pe cale convenţională.

În cazul în care compensaţia convenţională operează (în limitele în care operează şi imputaţia convenţională a plăţii), efectele ei sunt similare celei legale, doar că ea nu operează de drept, ci în temeiul şi de la momentul acordului părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar a reţinut, cu justeţe, că părţile nu au ajuns la un acord privind compensarea, astfel încât nu se poate vorbi despre o compensare şi, respectiv despre o plată valabilă.

În realitate, autoarea căii de atac încearcă să creeze o confuzie, sens în care a făcut o analogie între factura nr. x/11.09.2017 (emisă de intimata-reclamantă A. S.R.L.) şi factura nr. x/05.09.2017 (emisă de A. S.R.L.), facturi care au aceeaşi valoare.

Este lipsită de fundament afirmaţia recurentei-pârâte, potrivit căreia marfa livrată de intimata-reclamantă A. S.R.L., în valoare de 421.138.10 RON, ar fi fost facturată de societatea A. S.R.L. cu factura nr. x/05.09.2017, care s-a achitat prin compensare, fiind emis acordul de compensare nr. 836/06.09.2017.

Acest "acord de compensare" nu a fost niciodată recunoscut de către societatea A. S.R.L. sau de către intimata-reclamantă, căreia nu îi este opozabil.

Instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că factura nr. x/5.09.2017, emisă de A. S.R.L., a fost stornată şi nu putea sta la baza compensării.

Aşadar, este evident că nu a existat un acord de compensare valabil între A. S.R.L. şi pârâtă, orice compensare fiind exclusă în lipsa acordului părţilor.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. m.b.H., în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 23.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. m.b.H. împotriva deciziei nr. 128/2021 din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. m.b.H. la plata sumei de 23.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.