Cassation admissibility: failure to properly frame legal errors regarding prescription interruption, contractual penalty scope, and ex officio prescription application in commercial debt recovery

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 17 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 235.789,03 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă şi la plata sumei de 100.816,4 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului, calculate conform contractului nr. x/24.01.2007.

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3508 din 11 martie 2016, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 18 mai 2016.

La termenul din 22 iunie 2016, reclamanta S.c. A. S.R.L. (în insolvenţă) a depus la dosar o cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,03%/zi de întârziere până la achitarea integrală a debitului, calculate în continuare, conform art. 9 din contractul nr. x încheiat între părţi la data de 23 ianuarie 2007.

Prin sentinţa civilă nr. 5778/2016 din 28 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie invocată de pârâtă, prin reprezentant; s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum a fost precizată, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.. a declarat apel, solicitând anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin decizia civilă nr. 261A/2018 din 9 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 5778/28.09.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârâtă şi, în consecinţă: s-a respins acţiunea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., astfel cum aceasta a fost completată, ca fiind prescrisă; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată; s-a luat act de faptul că pârâta va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. a declarat apel, solicitând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru continuarea judecării cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 27 august 2019.

Prin decizia civilă nr. 87/A din 5 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.. împotriva sentinţei civile nr. 1768/06.06.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.; s-a anulat în parte sentinţa apelată şi, judecând, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.724,02 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 04.07.2012 şi nr. y din 19.07.2012, către reclamantă; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente celor două facturi menţionate mai sus; s-a păstrat dispoziţia referitoare la respingerea celorlalte pretenţii ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 noiembrie 2020.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a anulat în parte sentinţa civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a admis în parte cererea reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei 6.274,02 RON, reprezentând contravaloarea unor facturi emise în anul 2012, fără să admită plata de accesorii la sumele înscrise în respectivele facturi.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a apreciat că pentru acele sume care fac obiectul facturilor emise în anul 2010, se aplică dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, deoarece a intervenit prescripţia extinctivă.

De asemenea, instanţa de apel nu a observat că prescripţia pentru plata sumelor înscrise în facturile emise după anul 2010, după intrarea în vigoare a noulului C. civ., a fost invocată, din oficiu, de către instanţa de fond încă de la primul termen de judecată.

Potrivit art. 2.512 alin. (2) din C. civ. (2009), "organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu", situaţie în care instanţa de apel trebuia să anuleze în tot sentinţa civilă nr. 1768/2018 din 6 iunie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi, procedând la judecarea apelului, să aibă în vedere faptul că dispoziţiile art. 2.512 alin. (1) din acelaşi cod prevăd că:

"prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă".

Pentru facturile emise în anul 2012, respectiv facturile nr. x din 16.05.2012, nr. x din 04.07.2012 şi nr. F1003 din 19.07.2012, instanţa de apel a considerat că se aplică dispoziţiile C. civ. sub imperiul căruia a început să curgă prescripţia extinctivă.

Aşadar, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a apreciat că raportat la data introducerii acţiunii (17.07.2015) a intervenit prescripţia extinctivă pentru facturile nr. x din 16.05.2012 şi nr. x din 04.07.2012.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a omis să cerceteze aspectele legate de întreruperea prescripţiei arătate în cuprinsul cererii de apel şi înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, fiind aplicate greşit normele de drept material care reglementează instituţia prescripţiei.

Instanţa de apel nu a avut în vedere notificarea din data de 21 decembrie 2012 prin care pârâta a fost invitată la conciliere şi notificarea din data de 4 iunie 2013 prin care reclamanta a acceptat, ca şi în alte situaţii anterioare, devansarea termenelor de plată, până la 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

De asemenea, instanţa nu a apreciat că s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive prin actul de cesiune a creanţei încheiat la data de 29 aprilie 2013, potrivit căruia societatea recurentă a cedat creanţa d-nei D..

Acest act a fost invocat de către intimată în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a creditoarei S.C. A. S.R.L., excepţie admisă prin sentinţa civilă nr. 5778 din 28 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti.

Datorită refuzului intimatei de a se conforma la plată către cesionară, actul de cesiune de creanţă a fost revocat la data de 13 februarie 2014.

Recurenta-reclamantă consideră că aceste acte au întrerupt prescripţia, care a început să curgă, din nou, de la data de 14 februarie 2014 când a fost revocată cesiunea de creanţă.

Instanţa de apel a respins cererea apelantei privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente celor două facturi pentru motivul că nu face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, apreciind că acest contract a fost valabil doar până la data de 18 martie 2009, astfel încât clauza penală nu ar putea produce efecte în situaţia neplăţii la scadenţă a facturilor din anul 2012.

Această interpretare este contrară prevederilor art. 1240 alin. (1) şi (2) din C. civ. (2009), întrucât voinţa părţilor a fost aceea de a continua derularea relaţiilor conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, nefiind necesară forma scrisă.

Or, în această situaţie, era aplicabilă clauza de la art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, potrivit căreia se percep penalităţi de 0,03%/zi, calculate la suma datorată.

Referitor la plata sumelor care reprezintă daune-interese, opinia instanţei a fost că termenul de prescripţie se împlineşte la data prescripţiei obligaţiei principale, însă potrivit dispoziţiilor C. civ. (2009), în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a omis să cerceteze cauzele de întrerupere a prescripţiei şi a admis, în parte, solicitarea de respingere a excepţiei prescripţiei, excepţie invocată, din oficiu, de către instanţa de fond. Ca urmare a acestei omisiuni, instanţa de apel a respins şi cererea de acordare de despăgubiri calculate la valoarea sumelor neachitate de către debitoarea intimată.

Pentru toate aceste argumente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 septembrie 2021, Înalta Curte a încuviinţat cererea de amânare a judecării cauzei formulată de către intimata-pârâtă S.C. B. S.A., în considerarea respectării dreptului părţii la o apărare calificată şi efectivă şi asigurării unui proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, sens în care a acordat termen la data de 4 noiembrie 2021, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat, în mod formal, atât timp cât recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici în susţinerea acestuia.

Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele recursului. Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să deducă eventuale critici din susţinerile care au fost formulate în legătură cu decizia recurată.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a susţinut verbal, la termenul din 4 noiembrie 2021, faptul că "hotărârea Curţii de Apel Bucureşti cuprinde motive străine de natura cauzei". De asemenea, a menţionat că "motivele deciziei recurate sunt străine de natura cauzei", în cuprinsul concluziilor scrise depuse la acelaşi termen de judecată, însă această susţinere va fi înlăturată, fiind formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 487 din C. proc. civ. pentru motivarea recursului.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa de apel nu a observat că prescripţia extinctivă pentru plata sumelor înscrise în facturile emise după intrarea în vigoare a C. civ. (2009) a fost invocată, din oficiu, de către instanţa de fond încă de la primul termen de judecată.

În acest sens, a redat dispoziţiile art. 2.512 alin. (1) din C. civ. care prevăd că:

"prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă".

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele de casare nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului.

În speţă, instanţa supremă constată că susţinerile din memoriul de recurs prin care se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 2.512 din C. civ. sunt formulate omisso medio faţă de împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a supus aceste aspecte analizei instanţei de apel.

Prin urmare, aceste critici nu pot fi aduse în atenţia instanţei direct în recurs.

De altfel, afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia Tribunalul Bucureşti ar fi invocat, din oficiu, excepţia prescripţiei extinctive, la primul termen de judecată, este contrazisă de actele de la dosar.

Astfel, se constată că în practicaua sentinţei civile nr. 3508 din 11 martie 2016, pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2015, s-a consemnat faptul că "pârâta, prin apărător, invocă prescripţia dreptului principal solicitat de reclamantă, atât în temeiul Decretului nr. 167/1958 pentru creanţele începute în baza acestei legi, cât şi în baza art. 2.517 C. civ..".

Excepţia prescripţiei a fost reiterată de către apărătorul pârâtei la termenul din 22 iunie 2016, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, astfel cum rezultă din practicaua încheierii respective, dată la care instanţa a dispus unirea excepţiei cu fondul cauzei, apreciind că se impune administrarea de probe comune .

Criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a cerceta aspectele legate de întreruperea prescripţiei nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că instanţa de apel a omis să cerceteze aspectele legate de întreruperea prescripţiei arătate în cuprinsul cererii de apel şi înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, fiind aplicate greşit normele de drept material care reglementează instituţia prescripţiei.

În motivarea cererii de apel, apelanta-reclamantă a arătat că în mod generic, fără să facă referire directă la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că notificările de invitare la conciliere şi de punere în întârziere la plată a pârâtei, precum şi acţiunile reclamantei introduse la o instanţa judecătorească, nu întrerup, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei.

De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că prima instanţă nu a avut în vedere notificarea de invitare a pârâtei la conciliere din data de 21 decembrie 2012 şi notificarea din 4 iunie 2013, prin care reclamanta a acceptat, ca şi în alte situaţii anterioare, devansarea termenelor de plată până la data de 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

În faza procesuală a recursului, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a menţionat că instanţa de apel nu a avut în vedere notificarea din data de 21 decembrie 2012, prin care pârâta a fost invitată la conciliere şi notificarea din data de 4 iunie 2013, prin care reclamanta a acceptat, ca şi în alte situaţii anterioare, devansarea termenelor de plată, până la 20 iunie 2013, pentru toate facturile restante la acea dată.

Înalta Curte constată că aşa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor formulate în calea de atac a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia tribunalului, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele Curţii de Apel Bucureşti, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Astfel, având în vedere că legea recunoaşte doar dublu grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este formal invocat, recurenta-reclamantă urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel.

O altă critică formulată în recurs se referă la faptul că instanţa nu a apreciat că s-a întrerupt cursul prescripţiei extinctive prin actul de cesiune a creanţei încheiat la data de 29 aprilie 2013, potrivit căruia societatea recurentă a cedat creanţa d-nei D.. Acest act a fost invocat de către intimată în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a creditoarei S.C. A. S.R.L., excepţie admisă prin sentinţa civilă nr. 5778 din 28 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti. Datorită refuzului intimatei de a se conforma la plată către cesionară, actul de cesiune de creanţă a fost revocat la data de 13 februarie 2014.

Aşadar, recurenta-reclamantă consideră că aceste acte au întrerupt prescripţia, care a început să curgă, din nou, de la data de 14 februarie 2014, când a fost revocată cesiunea de creanţă.

Referitor la aceste susţineri, Înalta Curte constată, de asemenea, că au fost formulate omisso medio, fără să fi constituit motiv de apel.

Recurenta-reclamantă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta i-a respins solicitarea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente celor două facturi pentru motivul că nu face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, apreciind că acest contract a fost valabil doar până la data de 18 martie 2009, astfel încât clauza penală nu ar putea produce efecte în situaţia neplăţii la scadenţă a facturilor din anul 2012.

În accepţiunea recurentei, această interpretare este contrară prevederilor art. 1.240 alin. (1) şi (2) din C. civ. (2009), întrucât voinţa părţilor a fost aceea de a continua derularea relaţiilor conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, nefiind necesară forma scrisă.

Or, în această situaţie, era aplicabilă clauza de la art. 9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.01.2007, potrivit căreia se percep penalităţi de 0,03%/zi, calculate la suma datorată.

Relativ la plata sumelor care reprezintă daune-interese, opinia instanţei a fost că termenul de prescripţie se împlineşte la data prescripţiei obligaţiei principale, însă potrivit dispoziţiilor C. civ. (2009), în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reţine că nu sunt proprii recursului şi nu reprezintă motive apte să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate, nefiind suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

Deşi s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1.240 alin. (1) şi (2) din C. civ. (2009) de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat această susţinere sub aspectul relevării greşelii comise de Curtea de Apel Bucureşti în interpretarea ori aplicarea acestor dispoziţii.

Cu alte cuvinte, susţinerile din memoriul de recurs nu pot reprezenta critici veritabile de nelegalitate, în măsura în care autoarea căii de atac nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greşită a legii în raport cu considerentele instanţei de apel.

În realitate, recurenta propune în recurs stabilirea unei alte stări de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, care să conducă la admiterea cererii sale de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente celor două facturi şi la plata de daune-interese, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 87/A din 5 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.