Scope of judicial review of arbitral awards for violation of mandatory law and ex officio invocation of absolute nullity

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub nr. x/2017, reclamanta Compania A. S.A. a solicitat anularea actului adiţional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013 la contractul de management încheiat între reclamantă şi pârâta B. pentru următoarele motive (cauze de nulitate): încălcarea dispoziţiilor art. 11.7 lit. i) alin. (5) şi (6) din actul constitutiv al societăţii; încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.

Prin sentinţa arbitrală nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B.; s-a respins ca nefondată cererea de arbitrare şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.330 RON, reprezentând cheltuieli de arbitrare constând în onorariul de avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca nefondată acţiunea în anulare formulată de petenta COMPANIA A. S.A. împotriva sentinţei arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata B..

Asupra acţiunii în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Referitor la motivul de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanta a formulat cererea de arbitrare, solicitând anularea actului adiţional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013 la contractul de management încheiat între reclamantă şi pârâtă pentru încălcarea prevederilor actului constitutiv al societăţii, mai exact, art. 11.7 lit. i) alin. (5) şi (6) din actul constitutiv al societăţii; încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.

Cu ocazia dezbaterilor vizând probatoriul ce urma a fi administrat în cauză, reclamanta a invocat şi teza probatorie a cauzei ilicite şi false; în acest context, Tribunalul arbitral a pus în discuţia părţilor necesitatea lămuririi invocării cauzei ilicite şi/sau false, ca şi cauze juridice ale cererii de arbitrare.

Tribunalul arbitral a stabilit că problemele cauzei ilicite şi/sau false nu reprezintă cauze juridice ale cererii de arbitrare, nefiind invocate până la primul termen de arbitrare.

De asemenea, Tribunalul arbitral a arătat că dispoziţiile de drept substanţial invocate de către reclamantă - art. 1.247 din C. civ. - ca temei pentru susţinerea motivelor de nulitate constând în cauza ilicită şi cauza falsă în pofida faptului că nu au fost invocate prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere completatoare formulată în termen, permit principial, într-adevăr, Tribunalului arbitral să invoce, din oficiu, cauzele de nulitate absolută în discuţie.

Având în vedere strânsa legătură dintre invocarea art. 1.247 din C. civ. de către reclamantă şi fondul cauzei, Tribunalul a constatat că în cazul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a unui contract (act adiţional, cum este cazul în prezentul dosar) obiectul cererii de chemare în judecată şi cauza juridică sunt fixate doar de către reclamant.

Tribunalul arbitral are posibilitatea să pună în discuţie calificarea cauzelor de nulitate invocate, natura juridică a acestora, eventuala denumire greşită, nefiind ţinut de poziţia reclamantei cu privire la aceste aspecte. Totodată, instanţa arbitrală a arătat că este obligată să se pronunţe doar cu privire la acţiune astfel cum a fost formulată, neputând extinde nici obiectul, nici cauzele juridice ale cererii de arbitrare.

Faţă de aceste considerente, raportat la dispozitivul sentinţei arbitrale, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestit, respingând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe fond, cererea arbitrală.

Prin urmare, nu se poate susţine faptul că instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.

Curtea de Apel Bucureşti nu a găsit întemeiat nici motivul reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., întrucât hotărârea cuprinde dispozitivul şi considerentele - amplu redactate - pentru care a fost respinsă cererea de arbitrare; de asemenea, hotărârea conţine celelalte elemente arătate de cazul de anulare invocat, respectiv data - 29.01.2019, locul pronunţării - Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, semnatura arbitrilor.

Motivul de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. poate fi invocat când hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Cu privire la acest motiv, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că reclamanta a prezentat, în cuprinsul acţiunii în anulare, chestiuni referitoare la modul în care Tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate, regimul juridic al posibilităţii arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform dispoziţiilor art. 1.247 din C. civ., sancţiunea nulităţii pentru încălcarea dispoziţiilor actului constitutiv, sancţiunea pentru încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

Cât priveşte posibilitatea arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform dispoziţiilor art. 1.247 din C. civ., s-a arătat că, în condiţiile în care motivele de nulitate constând în cauza ilicită şi cauza falsă nu au fost invocate prin cererea de arbitrare sau printr-o cerere completatoare formulată în termen, Tribunalul arbitral nu poate extinde obiectul nici cauzele juridice ale cererii de arbitrare, deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil.

Atunci când se spune că instanţa poate să invoce, din oficiu, nulitatea absolută a unui act juridic, se are în vedere ipoteza în care o parte îşi întemeiază pretenţia împotriva celeilalte părţi pe respectivul act juridic, a cărui executare o solicită, iar instanţa, constatând (chiar şi în lipsa invocării unei astfel de excepţii/apărări de către pârât) că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei deduse judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată (nu va ţine cont de act pe motiv că este nul absolut), fără însă a putea pronunţa şi nulitatea actului juridic (afară de situaţia în care pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii respectivului act).

Articolul 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009) nu poate fi interpretat în sensul că instanţa poate oricum şi în orice situaţie invoca nulitatea absolută, din oficiu, în beneficiul uneia dintre părţile din proces, fără a se ţine seama de faptul că partea a rămas în pasivitate şi nu a invocat nulitatea absolută în condiţiile impuse de legiuitor.

Faptul că reclamanta nu este de acord cu modalitatea de soluţionare a acestei chestiuni, sesizând aşa-numite neconformităţi cu dispoziţiile legale cuprinse în C. proc. civ., care ar demonstra o interpretare eronată a acestora, este de nesusţinut, făţă de considerentele deja arătate, care sunt în acord cu opinia tribunalului arbitral şi nici nu echivalează cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din moment ce sentinţa respectă toate exigenţele cerute de aceste dispoziţii legale, în sensul că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de textul de lege evocat.

Nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului adiţional şi de a cerceta existenţa altor cauze particulare care ar atrage această sancţiune, în afara celor invocate în termenul legal de reclamanta însăşi, deoarece ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil.

Pe de altă parte, nici nu s-ar putea susţine faptul că, odată decăzut reclamantul din dreptul de a modifica cererea, întrucât nu s-au respectat dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., instanţa ar putea să suplinească voinţa reclamantului şi să invoce, din oficiu, cauzele de nulitate pe care reclamanta nu le-a invocat în termen.

A proceda altfel ar însemna nesocotirea de către instanţa (arbitrală, în speţă) a regulilor procedurale care guvernează modificarea cererii de chemare în judecată.

Aşa cum s-a arătat, norma de la art. 1.247 alin. (3) din C. civ. nu conferă în beneficiul părţii apărări peste cele pe care partea le poate face prin prisma situaţiei sale circumstanţiate de legiuitor.

În ceea ce priveşte caracterul sancţiunii încălcării prevederilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990, Tribunalul arbitral a motivat că sancţiunea nu o reprezintă nulitatea, ci impactul concret al dispoziţiei legale în discuţie. Legiuitorul nu îşi propune în vreun fel să adauge condiţii speciale de care depinde chiar încheierea valabilă a contractului de management sau a unui act adiţional la acesta. Ceea ce stabileşte legea este cine are puterea de decizie în legătură cu remuneraţia suplimentară, cu scopul de a proteja resursele financiare ale societăţii. Dacă remuneraţia suplimentară este stabilită cu încălcarea legii (posibilitate existentă, întrucât nu există o piedică legală de natură a bloca încheierea actului prin care se stabileşte remuneraţia suplimentară), societatea are deschisă calea acţiunii în despăgubiri împotriva celor care au încălcat legea şi au prejudiciat astfel societatea.

Acesta este, aşadar, remediul (sancţiunea, în sens larg) incident pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990: acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate societăţii prin stabilirea unor remuneraţii suplimentare cu încălcarea acestui text de lege.

Prin urmare, instanţa a motivat, argumentat, că sancţiunea în cazul în care sunt încălcate dispoziţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 o reprezintă acţiunea în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate societăţii prin stabilirea unor remuneraţii suplimentare cu încălcarea normei legale în discuţie.

Art. 15318 din Legea nr. 31/1990 se referă la modul în care este stabilită remuneraţia suplimentară a membrilor consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere însărcinaţi cu funcţii specifice în cadrul organului respectiv şi remuneraţia directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, respectiv că sunt stabilite de consiliul de administraţie, respectiv de consiliul de supraveghere şi nu reglementează posibilitatea exercitării acţiunii în nulitatea actului aditional prin care s-a stabilit remuneraţia suplimentară, pentru ipoteza în care nu s-ar fi respectat cadrul legal cu privire la această operaţiune.

Din modul de formulare a textului legal, rezultă că acesta nu prevede vreo sancţiune pentru încălcarea lui.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că nu orice nerespectare a unei prevederi legale atrage sancţiunea nulităţii, absolută sau relativă, existând şi alte remedii legale pentru înlăturarea modului defectuos în care legea a fost aplicată.

Reclamanta a mai susţinut faptul că au fost nesocotite dispoziţiile cuprinse în actul constitutiv al societăţii, însă aceste aspecte nu echivalează cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, deoarece situaţia prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. nu poate include criticile cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor contractuale sau a celor legale dispozitive, ci numai critici cu privire la încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, independent de situaţia de fapt stabilită.

Aşadar, legiuitorul a dorit să limiteze cauzele de desfiinţare a sentinţelor arbitrale doar la ipoteza nerespectării dispoziţiilor imperative ale legii şi nu a dorit să includă nerespectarea dispoziţiilor imperative ale unei clauze contractuale din convenţiile legal încheiate între părţi, cum este, în speţă, actul constitutiv.

În acelaşi context, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că nici ipotezele reţinute de instanţa arbitrală în motivare, referitoare la ineficacitatea actului juridic sau la inopozabilitatea actului încheiat nu sunt aspecte ce pot fi valorificate raportat la motivul de anulare invocat, respectiv cel reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

S-a constatat că a existat consimţământul societăţii şi că acesta a fost exteriorizat.

Împrejurarea că a lipsit decizia consiliului de administraţie pentru majorarea remuneraţiei suplimentare nu afectează existenţa consimţământului, atâta timp cât sunt incidente în cauză prevederile art. 15318 din Legea nr. 31/1990, care nu prevăd sancţiunea nulităţii.

Împotriva sentinţei civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, recurenta-reclamantă Compania A. S.A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 iunie 2020.

Recurenta-reclamantă Compania A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în integralitate a sentinţei civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi reţinerea cauzei spre soluţionare, cu consecinţa desfiinţării sentinţei arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (în dosarul nr. x/2017) şi anulării actului adiţional înregistrat sub nr. x/18.04.2013, ca fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor imperative statutare şi ale Legii nr. 31/1990, dar şi cu desconsiderarea normelor a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative a actului juridic, pentru lipsa cauzei şi a caracterului său ilicit.

Sentinţa recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Având în vedere modalitatea complet eronată în care a înţeles Curtea de Apel Bucureşti să aplice dispoziţiile art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009), potrivit cărora "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, sentinţa civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019 este afectată de o serie de cauze de nelegalitate, care trebuie să atragă casarea acesteia şi rejudecarea pe fond a cauzei.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, că "potrivit art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii; În ce priveşte acest motiv, Curtea reţine că din motivarea acţiunii în anulare, rezultă că petenta invocă probleme privind modul în care tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate de petentă, regimul juridic al posibilităţii arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 1.247 C. civ., sancţiunea nulităţii pentru încălcarea dispoziţiilor actului constitutiv, sancţiunea pentru încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990".

În susţinerea motivelor de respingere a poziţiei procesuale exprimate de către reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti a arătat că:

"art. 1.247 alin. (3) din C. civ. nu poate fi interpretat în sensul că instanţa poate oricum şi în orice situaţie invoca nulitatea absolută, din oficiu, în beneficiul uneia dintre părţile din proces, fără a se ţine seama de faptul ca partea a fost în pasivitate şi nu a invocat în conditiile impuse de legiutor nulitatea absolută. (...) Nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului aditional şi de a cerceta existenţa altor cauze particulare care ar atrage această sancţiune, în afara celor invocate, în termenul legal de petenta însăşi, întrucât ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil".

Recurenta-reclamantă consideră că nu se poate adera la o astfel de opinie, care, de altfel, este nefondată şi nu respectă dispoziţiile procesual civile în vigoare.

În cuprinsul acţiunii în anulare, s-a arătat clar că dispoziţiile art. 1.247 din C. civ. reglementează tocmai această obligaţie procedurală de a se invoca oricând motivele de nulitate.

Aşadar, acest text legal disciplinează cadrul şi modalitatea în care pot fi invocate astfel de motive şi, pe cale de consecinţă, nu poate primi decât un caracter de normă procedurală.

Digresiunea juridică asupra sintagmei "oricând" este, de asemenea, nefondată, prin aceasta însemnând că instanţa învestită cu soluţionarea cauzei are obligaţia şi poate analiza orice motiv de nulitate cel târziu până la momentul închiderii cercetării judecătoreşti sau arbitrale şi înainte de dezbaterile pe fondul cauzei.

În acest mod, sunt înlăturate limitele procedurale prohibitive ale unei simple modificări a obiectului sau a temeiului cererii, până la primul termen de judecată, dată fiind tocmai natura motivelor invocate care au caracter de ordine publică şi de nulitate absolută.

Este, aşadar, obligatoriu să fie cercetate de către instanţă aceste cauze de nulitate absolută, chiar dincolo de acest termen procedural limită.

Norma în discuţie nu poate primi caracter supletiv sau dispozitiv, deoarece nu este o normă facultativă, nu permite şi nici nu instituie în sarcina organului jurisdicţional (instanţa de judecată sau autoritate cu atribuţii jurisdicţional-administrative, instituţie arbitrală) posibilitatea sau dreptul in facultate solutionis de a o invoca şi de a aplica în soluţionarea unei cauze aceste dispoziţii legale.

Teza lansată de către pârâtă nu este incidentă în cauză, de vreme ce aceasta consideră că dispoziţiile cuprinse în acest act normativ de drept substanţial (C. civ. - 2009) nu pot fi calificate ca fiind norme de procedură şi nu pot reglementa o obligaţie cu caracter procedural, ci reprezintă o normă de drept material, de drept substanţial.

În accepţiunea recurentei-reclamante, art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009) este o normă de procedură, care instituie o obligaţie procedurală în sarcina autorităţii jurisdicţionale, chiar dacă este cuprinsă, ca şi reglementare, în C. civ.

Este foarte cunoscut faptul că norme care disciplinează procesul civil, cu caracter de normă de procedură, se regăsesc şi în cuprinsul unor legi substanţiale, nu doar în acte normative cu caracter procedural.

Analizând conţinutul articolului 1.247 din C. civ. (2009), se poate observa că acesta, în întregul său, cuprinde atât norme substanţiale, cât şi o normă care instituie, cu caracter procedural, o obligaţie în sarcina organului jurisdicţional, interpretarea literală, ca tehnică juridică de interpretare, a unui act normativ conferind fără putinţă de tăgadă acest caracter.

Prin urmare, se instituie la nivel procesual obligaţia instanţei de judecată de a invoca, din oficiu, motivele de nulitate absolută şi, mutatis mutandis, recurenta-reclamantă apreciază că aceeaşi obligaţie devine tangenţială şi în cazul unei instanţe arbitrale.

În acest context, s-a arătat că este complet neîntemeiată opinia Curţii de Apel Bucureşti, potrivit căreia prin invocarea cauzei de nulitate absolută s-ar afecta însuşi principiul disponibilităţii, întrucât reclamanta ar fi fost decăzută din dreptul de a-şi modifica acţiunea, iar invocarea acestui motiv s-ar fi făcut după momentul primului termen de judecată, însuşindu-şi în acest fel poziţia adoptată de Tribunalul Arbitral.

Ar fi operat această afectare a principiului disponibilităţii în cazul în care partea ar fi înţeles să-şi modifice sau să-şi completeze cererea introductivă, prin adaugirea la cadrul procesual deja conturat cu aspecte de facto sau de iure, cu petit sau temei nou de drept care nu se circumscrie unei situaţii de nulitate absolută.

Totuşi, în condiţiile date, în detrimentul acestei modificări, organul jurisdicţional ar fi rămas învestit cu acestea şi ar fi continuat să judece cauza pronunţând o soluţie cu privire la aspectele de noutate formulate, dincolo de termenul procedural defipt de legiuitor şi care nu ar fi putut să primească caracterul de motive de ordine publică sau de nulitate absolută.

Aceasta este şi raţiunea pentru care s-a instituit, la nivel procesual civil, invocarea oricând de către părţi sau de către instanţa de judecată a unor motive de ordine publică.

Or, atâta timp cât însuşi legiuitorul nu doar permite, ci impune, obligă organul jurisdicţional să invoce, din oficiu, motivele de nulitate absolută, se conferă acestei reglementări un caracter de ordine publică, care astfel excede şi anihilează orice altă situaţie, instituţie sau dispoziţie procedurală, dar şi orice altă sancţiune procedurală care ar fi putut să intervină în privinţa unor motive de facto sau de iure prin intermediul cărora s-ar fi solicitat lărgirea cadrului procesual.

Această extindere a cadrului procesual este impusă de legiuitor, ceea ce, în opinia recurentei-reclamante, demonstrează clar preeminenţa şi prevalenţa instituţiei reglementate în cuprinsul articolului 1.247 din C. civ. (2009) faţă de orice altă dispoziţie, instituţie sau sancţiune procedurală, care, eventual, ar impune, în cu totul alte circumstanţe, o situaţie de fine de neprimire a cererii reclamantului de modificare sau de completare a obiectului cererii introductive de instanţă sau a cererii arbitrale.

Recurenta-reclamantă consideră că motivul de nulitate absolută invocat este unul de fond, substanţial, de drept material, cu caracter de ordine publică, aşa cum s-a arătat în cuprinsul precizărilor de la termenul din 24 mai 2018, iar invocarea acestuia nu este afectată de o situaţie de inadmisibilitate sau de fine de neprimire de către instanţă, chiar şi în cazul în care a fost antamată sau dispusă sancţiunea decăderii, prin natura sa de ordine publică, datorită acestui caracter reactivându-se retroactiv acest drept al părţii interesate, sub condiţia aplicării dispoziţiilor art. 1.247 din C. civ. şi aprecierii de către Tribunalul Arbitral a necesităţii invocării lui.

În susţinerea poziţiei sale procesuale faţă de neafectarea principiului disponibilităţii acţiunii, prin invocarea nulităţii absolute a actului adiţional, recurenta-reclamantă a arătat că dispoziţiile art. 14 alin. (5) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 alin. (2) teza a II-a din acelaşi cod oferă posibilitatea instanţei de a analiza anumite incidente procedurale, chiar dacă acestea nu au fost indicate în cuprinsul acţiunii sau al întâmpinării.

De altfel, prin însăşi probaţiunea administrată şi încuviinţarea mijloacelor de probă pentru reclamantă, s-a tins la a se demonstra tocmai caracterul ilicit şi lipsa cauzei actului adiţional contestat, motiv pentru care, autoarea căii de atac consideră a priori că instanţa arbitrală s-a învestit deja cu soluţionarea capătului de cerere mai sus fundamentat şi subsumat motivului de nulitate absolută, ca şi motiv de ordine publică invocat.

Aşadar, în conflictul dintre sancţiunea decăderii aferentă excepţiei tardivităţii de care este afectată cererea de modificare a acţiunii arbitrale şi norma de procedură care obligă atât Tribunalul Arbitral, cât şi curtea de apel să analizeze motivele de nulitate absolută din oficiu, a fortiori, în cazul de faţă acestea fiind invocate prin cererea de completare de reclamanta însăşi, prevalează obligaţia procedurală instituită de art. 1.247 alin. (3) din C. civ., lipsind de efecte sancţiunea decăderii.

Criticabilă din punct de vedere procedural este şi interpretarea dată de instanţa arbitrală prin exprimarea tezei conform căreia, dat fiind că pronunţarea pe aspectele de nulitate absolută invocate în temeiul art. 1.247 se poate face doar în mod incidental, această soluţie nu poate să se regăsească în cuprinsul dispozitivului.

Această teză este eronată, în opinia recurentei-reclamante, deoarece pronunţarea instanţei trebuie să se regăsească în toate cazurile în cuprinsul dispozitivului, doar acesta urmând a fi adus la îndeplinire.

Dispozitivul face corp comun cu considerentele în temeiul cărora s-a dispus respectiva soluţie procesuală, deoarece, în caz contrar, omisiunea de pronunţare din dispozitiv în contradicţie cu reţinerile din considerente conferă hotărârii nu numai un caracter contradictoriu, dar se creează premisele unei pronunţări fie plus petita fie minus petita.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primită teza potrivit căreia o astfel de soluţionare prin prisma art. 1.247 din C. civ. (cauza de nulitate absolută fiind invocată din oficiu) este de natură a aduce atingere principiului disponibilităţii.

Dacă, reductio ad absurdum, s-ar da eficienţă opiniei exprimate atât de Tribunalul Arbitral, cât şi de către Curtea de Apel Bucureşti, în cuprinsul sentinţei civile recurate, conform căreia, invocarea după primul termen de judecată a cauzei de nulitate absolută ar constitui o înfrângere a sancţiunii decăderii şi o modificare implicită a cererii arbitrale, ar însemna să fie lipsite de eficienţa dispoziţiile art. 247 alin. (1) din C. proc. civ.

În plus, faptul că potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. s-a fixat un termen limită până la care reclamantul, legal citat, poate să îşi modifice cererea de chemare în judecată (aşadar, inclusiv sub aspectul motivelor de fapt şi de drept invocate potrivit art. 194 lit. d) din C. proc. civ.), nu impietează asupra dreptului acestuia de a invoca excepţia nulităţii absolute, întrucât dispoziţiile care reglementează această situaţie juridică au caracter de normă specială, având aplicabilitate prioritară.

În acest context, instanţa nu poate să considere invocarea unei cauze de nulitate absolută a unui act juridic drept o modificare a acţiunii, efectuată cu depăşirea termenului legal (până la primul termen de judecată), întrucât dispoziţiile art. 247 alin. (1) anterior menţionate constituie norma specială în ceea ce priveşte invocarea unei excepţii de ordine publică cu caracter dirimant, având aplicabilitate prioritară (lex specialia generalibus derogant).

Dat fiind faptul că Tribunalul Arbitral, ca primă instanţă a fondului, avea obligaţia de a invoca, din oficiu, noile motive de nulitate absolută, însă a soluţionat cauza, cu precizarea că "teza nulităţii actului adiţional pentru cauza falsă şi ilicită nu pot fi analizate în prezenta cauză", conferă un caracter nemotivat hotărârii arbitrale pronunţate, iar Curtea de Apel Bucureşti trebuia să sancţioneze această situaţie.

Prin urmare, nu se poate aduce în discuţie o eventuală decădere a recurentei-reclamante din dreptul de a invoca această excepţie absolută, peremptorie şi de fond - excepţia nulităţii absolute - având caracter de ordine publică, de vreme ce excepţiile de ordine publică pot fi invocate chiar şi în recurs.

Faţă de acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că însăşi curtea de apel, ca instanţă de control judiciar, dar şi Tribunalul Arbitral, au săvârşit erori substanţiale şi procedurale în soluţionarea cauzei, fiind necesar ca instanţa de recurs să sancţioneze aceste abateri, dispunând anularea hotărârilor pronunţate.

O altă critică se referă la faptul că, în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale la situaţia dedusă spre soluţionare, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

"dacă remuneraţia suplimentară este stabilită cu încălcarea legii (posibilitate existentă, întrucât nu există o piedică legală de natură a bloca încheierea actului prin care se stabileşte remuneraţia suplimentară), societatea are deschisă calea acţiunii în despăgubiri împotriva celor care au încălcat legea şi au prejudiciat astfel societatea".

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a menţionat că acţiunea în despăgubiri este subsecventă pronunţării unei hotărâri prin care să se dispună anularea actului juridic în baza căruia a fost consfinţit dreptul la acordarea unor suplimente financiare.

Cu alte cuvinte, fără anularea actului juridic ce stă la baza acordării acestor suplimente financiare (actul adiţional nr. 2555/18.04.2013) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990, care instituie obligativitatea adoptării în prelabil a unei Hotărâri a Consiliului de Administraţie al societăţii reclamante, nu se poate aduce în discuţie o acţiune în despăgubiri, aceasta fiind subsumată invalidării cu efect retroactiv a actului juridic respectiv.

Dispoziţiile legale anterior evocate vizează remuneraţia membrilor Consiliului de Administraţie, a directorilor, remuneraţiile suplimentare şi "orice alte avantaje".

Prin apelarea la interpretarea logică, per a contrario, indiferent de calificarea acordată acestei clauze contractuale şi a naturii juridice a dreptului instituit în favoarea pârâtei, în calitatea sa de director executiv, este incontestabil faptul că suma recunoscută acesteia şi stipulată cu titlu de "remuneraţie" reprezintă un avantaj de natură patrimonială, ceea ce reclamă indubitabil, sub sancţiunea anulării sau nulităţii, existenţa unei Hotărâri a Consiliului de Administraţie.

Actul adiţional înregistrat sub nr. x/18.04.2013 a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor actului constitutiv al societăţii şi a celor cuprinse în Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.

Cerinţa sine qua non a aprobării Consiliului de Administraţie este de natură a reprezenta o cauză de ineficacitate a actului juridic încheiat cu nesocotirea prevederilor statutare (art. 12.9 alin. (5) şi (6) din actul aonstitutiv al Companiei A. S.A. din data de 17 februarie 2011 - Anexa 2), indiferent de natura nulităţii incidente, ca şi sancţiune, relativă sau absolută, aceasta operând de plano.

În opinia recurentei-reclamante, este vorba despre o veritabilă lipsă a consimţământului societăţii ca subiect de drept, sub aspectul lipsei încuviinţării din partea forului societar competent.

Consiliul de Administraţie al societăţii Compania A. S.A. nu a aprobat nici numirea în funcţie a pârâtei şi nici semnarea contractului de management al acesteia.

Rezultă că încheierea actului adiţional, înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013, s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor actului constitutiv şi a celor cuprinse în art. 15318 din Legea nr. 31/1990, care au caracter expres şi imperativ, nefiind permisă încheierea de acte juridice cu nesocotirea acestora.

Recurenta-reclamantă a arătat că opinia exprimată de Tribunalul Arbitral în cuprinsul considerentelor sentinţei contestate (pct. 60), în sensul că "...tribunalul arbitral ajunge la concluzia că acest text de lege ocroteşte un interes privat şi anume (doar) interesul economic al societăţii ca resursele financiare ale acesteia să fie judicios administrate şi cheltuite" este construită pe neobservarea caracterului imperativ al dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990, întrucât, deşi aminteşte de acestea, nu observă caracterul obligatoriu (imperativ) al normei legale, redat prin sintagme "sunt stabilite" sau "fixează limitele generale", cu referire strictă la competenţa exclusivă a Consiliului de Administraţie de a stabili remuneraţia directorilor sau a membrilor Consiliului.

Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să sancţioneze şi afirmaţia Tribunalului Arbitral, potrivit căreia "pornind de la finalitatea textului de lege în discuţie, explicată mai sus, apreciem că nimic nu împiedică societatea să deroge de la dispoziţia legală în discuţie sau, mai bine spus, să acopere eventuala încălcare. În fine, nimic nu împiedică ca lipsa aprobării unei remuneraţii suplimentare să fie ratificată post factum printr-o decizie a Consiliului de Administraţie/Supraveghere; la fel, o eventuală depăşire a limitelor generale stabilite de adunarea generală poate fi ratificată printr-o decizie ulterioară a aceluiaşi for".

Nici nu s-a pus vreodată problema ratificării actului adiţional nr. x din 18 aprilie 2013, de vreme ce societatea reclamantă a contestat permanent legalitatea încheierii acestui act, profund prejudiciabil pentru interesele sale societare, dar şi patrimoniale, aflat într-o evidentă opoziţie cu dispoziţiile imperative ale art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, faţă de aspectele de nulitate absolută de care este afectat.

Lipsa încuviinţării organului societar competent echivalează cu semnarea unui act care nu exprimă voinţa societăţii.

În speţă, reclamanta Compania A. S.A. contestă tocmai încheierea actului adiţional, susţinând că la momentul contractării s-au interpus cauze de nulitate, reprezentate de încălcarea evidentă a dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 prin raportare la lipsa acordului Consiliului de Administraţie al societăţii.

Chiar şi în aceste condiţii, apreciind calificarea conferită interesului în cauză, de natură privată, prin prisma naturii juridice a interesului ocrotit, ca fiind unul privat, iar nu unul general, Tribunalul Arbitral şi Curtea de Apel Bucureşti aveau obligaţia să motiveze incidenţa acestui caz de nulitate şi să facă aplicarea sancţiunii nulităţii relative, atâta timp cât nu exista niciun impediment procedural în acest sens şi nu mai exista nicio situaţie de fine de neprimire în privinţa acestei sancţiuni.

Încălcarea unei norme imperative care obligă, aşadar, la o anumită conduită părţile, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil încheiat cu nesocotirea acesteia.

Or, în această situaţie, caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 este demonstrat de sintagma "...remuneraţia directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administraţie . . . . . . . . . .".

Fără existenţa consimţământului Consiliul de Administraţie al societăţii reclamante, manifestată prin decizia expresă de a acorda suplimentele financiare către pârâta B., recurenta consideră că actul adiţional nr. x din 18 aprilie 2013 este lipsit de cauză sau întemeiat pe o cauză ilicită, ca urmare a unei conivenţe frauduloase vădite a părţilor semnatare, de vreme ce nu se poate discuta despre intenţia societăţii, prin Consiliul de Administraţie, la încheierea actului juridic.

Prin urmare, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului adiţional, cu efecte retroactive de invalidare a acestui înscris bilateral.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că, fiind învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat, în mod greşit, normele de drept substanţial, respectiv dispoziţiile art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale şi pe cele ale art. 1.247 alin. (3) din C. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 27 mai 2021 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 septembrie 2021, Înalta Curte a încuviinţat cererile de amânare a judecării cauzei formulate de către apărătorul recurentei-reclamante Compania A. S.A. şi de către apărătorul intimatei-pârâte B., în considerarea respectării dreptului părţilor la o apărare calificată şi efectivă şi asigurării unui proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, sens în care a acordat termen la data de 4 noiembrie 2021, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând sentinţa atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate şi reţinerea cauzei spre soluţionare, cu consecinţa desfiinţării sentinţei arbitrale nr. 5 din 29 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi anulării actului adiţional înregistrat sub nr. x din 18 aprilie 2013, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că în cazul acţiunii în anulare controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de dispoziţiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., iar instanţa poate efectua acest control numai în limitele în care legea îi permite.

Acţiunea în anulare nu este asimilată apelului în privinţa devoluţiunii, astfel că prin intermediul recursului se realizează controlul judiciar asupra sentinţei pronunţate în acţiunea în anulare, în condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 608 lit. a) - i) din acelaşi cod.

Criticile recurentei-reclamante vizând aplicarea greşită a normelor de drept material în analiza motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut de dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, nu sunt fondate.

În cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii de atac a arătat, în esenţă, că sentinţa civilă nr. 77 F din 22 octombrie 2019 este afectată de o serie de cauze de nelegalitate, care trebuie să atragă casarea acesteia şi rejudecarea pe fond a cauzei, avându-se în vedere modalitatea complet eronată în care a înţeles Curtea de Apel Bucureşti să aplice dispoziţiile art. 1.247 alin. (3) din C. civ. (2009), potrivit cărora "instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.

Din lecturarea memoriului de recurs, rezultă că se invocă doar motive de netemeinicie a modului de soluţionare a acţiunii în anulare ce are ca temei dispoziţiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la sentinţa arbitrală, în recurs nefiind vorba de o încălcare sau de aplicarea greşită a unor norme de drept material de către prima instanţă.

De asemenea, se reţine că argumentele prezentate de recurentă, în susţinerea motivului de nelegalitate invocat, constituie critici aduse hotărârii arbitrale, fiind reiterate, în esenţă, susţinerile din acţiunea în anulare.

Recurenta-reclamantă a înţeles să critice sentinţa tribunalului arbitral sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 1.247 din C. civ. care reglementează obligaţia procedurală a instanţei de judecată de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută în orice fază a pricinii.

În opinia recurentei-reclamante, atâta timp cât însuşi legiuitorul nu doar permite, ci impune, obligă organul jurisdicţional să invoce, din oficiu, motivele de nulitate absolută, se conferă acestei reglementări un caracter de ordine publică, care astfel excede şi anihilează orice altă situaţie, instituţie sau dispoziţie procedurală, dar şi orice altă sancţiune procedurală care ar fi putut să intervină în privinţa unor motive de facto sau de iure prin intermediul cărora s-ar fi solicitat lărgirea cadrului procesual.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este nelegală, întrucât aceasta a constatat că nu este incident motivul de nulitate a hotărârii arbitrale reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., fără să ţină cont de împrejurarea că norma în discuţie (art. 1.247 alin. (3) din C. civ. - 2009) nu poate primi caracter supletiv sau dispozitiv, nefiind o normă facultativă, ci una imperativă.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material ale tribunalului arbitral, deşi prin calea extraordinară de atac a recursului hotărârea curţii de apel este supusă controlului judiciar, iar nu cea a instanţei arbitrale, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.

Susţinerile recurentei nu se încadrează în limitele judecăţii acţiunii în anulare, întrucât deşi formal se invocă greşita soluţionare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., se încearcă repunerea în discuţie a modalităţii în care au fost dezlegate problemele de drept de către instanţa arbitrală.

Or, sentinţa pronunţată de prima instanţă este legală, fiind înlăturate motivat criticile formulate prin acţiunea în anulare, raportat la specificul acesteia.

Înalta Curte mai reţine că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, în înţelesul de sumă a unor reguli de conduită, cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc conduita subiecţilor de drept în cadrul raporturilor juridice civile.

În ceea ce priveşte acest motiv, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că din motivarea acţiunii în anulare, rezultă că s-au invocat probleme ce vizează modul în care tribunalul arbitral a interpretat motivele de nulitate invocate de reclamantă, regimul juridic al posibilităţii arbitrului de a invoca, pe cale incidentală, un caz de nulitate absolută conform prevederilor art. 1.247 din C. civ., sancţiunea nulităţii pentru încălcarea dispoziţiilor actului constitutiv, sancţiunea pentru încălcarea dispoziţiilor art. 15318 din Legea nr. 31/1990.

Sub acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu este vorba de un refuz al tribunalului arbitral de a invoca, din oficiu, nulitatea absolută a actului adiţional şi de a cerceta existenţa altor cauze particulare care ar atrage această sancţiune, în afară celor invocate, în termenul legal de reclamanta însăşi, deoarece ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei care reglementează problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, să arate modul în care încălcarea s-a produs prin nesocotirea dispoziţiei de drept.

Or, din dezvoltarea criticilor de nelegalitate reiese nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de caracterul restrictiv al acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale, fără a se evidenţia argumente concrete referitoare la o încălcare a legii a sentinţei atacate şi modul în care instanţa inferioară a realizat-o.

Aşadar, întrucât instanţa de fond a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente prevederile art. 608 lit. f), g) şi h) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sentinţa recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 77 F din 22 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.