Scope of cassation review: contractual exemption clauses and factual interpretation as bars to challenging insurance liability

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 27 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A şi cu intervenienta C. S.R.L., admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la plata sumei de 68.518,35 Euro în favoarea reclamantei, suma reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul rezultat din furtul mărfii reclamantei în timpul transportului efectuat de către intervenientul forţat, în calitate de asigurat al pârâtei; totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate la suma sus-menţionată începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate, precum şi obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 noiembrie 2016 a achiziţionat un număr de 31.869 piese de îmbrăcăminte de la societatea D., cu sediul în Marea Britanie, achitând preţul de 68.518,35 Euro prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 şi extrasului de cont pentru data de 18 noiembrie 2016, emis de E..

Reclamanta a luat legătura cu casa de expediţii F. S.R.L. prin comanda confirmată nr. 979/21.11.2016.

Prin această comandă a fost contractat transportul de către societatea de transport C. S.R.L., care avea un camion disponibil în Spania şi a acceptat efectuarea transportului. Marfa a fost încărcată de la locul depozitului din Spania cu destinaţia România, conform scrisorii de transport internaţional CMR din data de 22 noiembrie 2016. În timpul transportului, în Franţa, în zona munţilor Alpi, localitatea Beausoleil, în noaptea de 23 noiembrie 2016 spre 24 noiembrie 2016, în timp ce şoferul se afla cu camionul într-o parcare şi dormea, întreaga marfa a fost furată de către autori necunoscuţi. Evenimentul a fost constatat şi cercetat de către poliţia franceză, conform procesului-verbal de constatare a furtului din data de 24 noiembrie 2016 al Jandarmeriei Naţionale franceze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1984 şi următoarele din C. civ., art. 9, art. 41 şi următoarele din Legea nr. 136/1995.

La data de 4 septembrie 2017 reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări de acţiune, prin care a arătat că înţelege să se judece în calitate de pârâte atât cu societatea B., cât şi cu societatea C. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 68.518,35 Euro în favoarea reclamantei, sumă ce reprezintă despăgubiri materiale pentru prejudiciul rezultat din furtul mărfii reclamantei în timpul transportului efectuat de către pârâta de rândul 2; obligarea pârâtelor la plata în solidar a dobânzii legale la suma anterior menţionată, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea integrală a sumei datorate; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea procesului.

Prin sentinţa civilă nr. 1481 din 19 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. şi intervenienta S.C. C. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj.

Tribunalul Cluj, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 546 din 4 decembrie 2017, a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, a constatat intervenit un conflict negativ de competenţă între Tribunalul Cluj şi Tribunalul Specializat Cluj, s-a suspendat, din oficiu, judecarea cauzei şi s-a sesizat Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 400/F/CC/2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în şedinţa camerei de consiliu din 20 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2016, instanţa a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Reclamanta a depus, la data de 18 noiembrie 2019, o precizare de acţiune, prin care a solicitat obligarea, în principal, a pârâtei B. la plata sumelor arătate în cererea de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 182/2020 din 4 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. şi, în consecinţă: pârâta B. prin Sucursala Cluj a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 68.518,35 euro, reprezentând despăgubiri datorate conform poliţei de asigurare a transportului seria x nr. x, în dosarul de daună nr. x/2016, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la data plăţii integrale; pârâta B. a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 8.713,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L.; s-a respins ca neîntemeiată solicitarea pârâtei S.C. C. S.R.L. cu privire la plata cheltuielilor de judecată de către pârâta B.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelanta B., cu sediul procesual ales la B. - Sucursala Regională Cluj, împotriva sentinţei civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în tot, în sensul că s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L.; s-a respins cererea intimatei A. S.R.L. de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11 decembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii în integralitate a sentinţei civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj. De asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat achitat în recurs, conform dovezilor anexate.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Din lecturarea considerentelor deciziei civile nr. 474/2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă rezultă un aspect extrem de important în economia speţei şi anume acela că instanţa de apel a constatat că, nefiind contestate în apel, au intrat în putere de lucru judecat, constatările primei instanţe referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile a intervenientei forţate.

Astfel, s-a stabilit că "reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei S.C. C. S.R.L., care în calitate de transportator nu a mai putut preda marfa la destinaţie, aceasta fiind furată în Franţa, de autori necunoscuţi, astfel cum rezultă din cercetările efectuate de autorităţile franceze în dosarul nr. x/2016 PA NICE. Astfel, conform art. 17 alin. (1) din CMR, transportatorul este răspunzător de pierderea mărfii şi trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul suferit, conform art. 23 şi art. 27 din convenţie. În privinţa culpei pârâtei S.C. C. S.R.L. se reţine că aceasta răspundea de marfa pe care o transporta şi nu a mai putut să o predea la destinaţie reclamantei. Pârâta S.C. C. S.R.L. este în culpă pentru că nu a luat toate măsurile pentru a împiedica comiterea faptei prejudiciabile. Astfel de măsuri ar fi constat în efectuarea transportului de doi şoferi, care ar fi putut conduce o perioadă mai lungă fără a fi nevoie să staţioneze vehiculul şi care ar fi putut fi mai atenţi pe perioada staţionării. Pârâta S.C. C. S.R.L. a recunoscut pretenţiile reclamantei şi nu a invocat cauze de exonerare de răspundere. Reclamanta a făcut dovada prejudiciului suferit, respectiv preţul plătit pentru marfa transportată de 68.518,35 Euro achitaţi prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 şi extrasului de cont pentru data de 18.11.2016 emis de E., iar pârâtele nu au contestat valoarea acestuia. Între fapta ilicită a transportatorului şi prejudiciul suferit de reclamantă există legătură de cauzalitate directă, având în vedere că marfa cumpărată nu a mai fost predată reclamantei".

Prin urmare, din perspectiva antrenării răspunderii civile a intervenientei forţate, Curtea de Apel Cluj a constatat că au intrat în putere de lucru judecat statuările primei instanţe, societatea C. S.R.L. fiind ţinută să repare prejudiciul cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită, cauzatoare de prejudiciu.

În limita devoluţiunii asigurate, instanţa de apel trebuia să stabilească dacă pârâta B., în calitate de asigurător, poate fi obligată la plata sumei de 68.518,35 Euro, reprezentând prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit, ca urmare a furtului mărfii încredinţate spre transport societăţii C. S.R.L.

Probele administrate în cauză au relevat faptul că intervenienta forţată, societatea C. S.R.L., deţine poliţa de asigurare a transportului seria x nr. x pentru suma de 100.000 euro încheiată cu societatea de asigurare B.

Potrivit art. 4.1 din convenţia părţilor, capitolul "Excluderi ale clauzei adiţionale pentru riscul de furt", pârâta B. este exonerată de răspundere şi nu acordă despăgubiri pentru - "furturi produse în timpul staţionării vehiculului, dacă nu au fost respectate prevederile art. 6.1 lit. ii) de la capitolul 6 - Obligaţiile asiguratului/contractantului" şi . . . . . . . . . ."cazurile în care în legătură cu producerea sau apariţia evenimentului asigurat s-a declanşat o anchetă penală, până la finalizarea acesteia". Conform art. 6.1 "pe durata staţionării vehiculului în care se află bunurile transportate, ...staţionarea cu o durată mai mare de 2 ore să se facă într-o parcare păzită sau într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

În acest context, fără niciun suport probator instanţa de apel a preluat practic întreaga motivaţie a societăţii de asigurări care a susţinut, în cuprinsul cererii de apel, faptul că autorităţile franceze au efectuat cercetări ce evidenţiază existenţa unor suspiciuni legate de derularea evenimentelor care au dus la furtul bunurilor în discuţie, declaraţia şoferului fiind în măsură să aducă dubii referitoare la realitatea evenimentului relatat.

Realitatea faptică este însă cu totul şi cu totul alta. Susţinerile apelantei-pârâte şi reţinerile instanţei de apel sunt contrazise de probele de la dosar.

Traducerile documentelor întocmite de către autorităţile franceze atestă faptul că furtul mărfii a avut loc într-o parcare amenajată dintr-o staţie de carburanţi şi că se fac cercetări în vederea identificării autorilor furtului. Nicăieri în documentele autorităţilor franceze nu este reţinută vreo suspiciune cu privire la şoferul autocamionului G. sau cu privire la locul unde acesta ar fi parcat.

Recurenta-reclamantă consideră că în speţa de faţă nu se poate activa clauza de exonerare, întrucât din vastul material probator rezultă, fără dubii, că şoferul a staţionat într-un spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător.

Chiar dacă acea parcare nu era una păzită, aşa cum a explicat societatea de asigurări, instanţa de apel trebuia să reţină că respectiva clauză de exonerare face referire la "parcare păzită sau într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

Instanţa de apel a preluat toată argumentaţia apelantei fără a analiza minuţios cauza sub toate aspectele, reţinând că:

"din documentele poliţiei franceze, rezultă că şoferul a parcat lângă parcare ("au bout" - la marginea, la capătul), iar nu într-o parcare păzită care presupune existenţa unui personal specializat, prezent la faţa locului şi cu atribuţii în supravegherea spaţiului, parcare supravegheată cu o serie de camere video nu este identică cu o parcare păzită".

Nici apelanta în motivele de apel şi nici instanţa de apel nu indică care sunt acele documente ale poliţiei franceze la care se face referire.

În accepţiunea recurentei-reclamante, o hotărâre judecătorească nu trebuie să lase loc de interpretare, ci trebuie să convingă.

Instanţa de apel avea obligaţia să indice probele pe care îşi fundamentează această argumentaţie, contrară instanţei de fond.

În concret, autoarea căii de atac a susţinut faptul că instanţa de apel nu ar fi trebuit să facă astfel de aprecieri la modul general.

Exprimările de acest gen "din documentele poliţiei franceze", fără indicarea exactă a actului la care se face referire, golesc de conţinut decizia recurată.

Instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei, nu a analizat temeinic materialul probator de la dosar, ci a preluat motivele de apel ale asigurătorului.

Aşa cum s-a arătat, chiar dacă "parcare păzită" nu echivalează cu "parcare supraveghetă", instanţa de apel putea să reţină că şoferul a parcat într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător conform art. 6.1 teza a II-a.

Instanţa de apel a făcut doar supoziţii referitoare la paza şi supravegherea acelei parcări. Nu există probe la dosarul cauzei din care să rezulte că acea parcare nu ar fi fost păzită, asta cu atât mai mult cu cât în contract nu este specificat ce înseamnă "parcare păzită" sau "alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

Aşadar, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea greşită dată clauzei de exonerare de răspundere şi probelor, precum şi nemotivarea raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel care nu a arătat de ce locul unde a staţionat şoferul G. nu este unul ce poate fi încadrat la "un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită declaraţiei de martor a şoferului de TIR, în sensul că nu a ţinut seama nici de nivelul de pregătire şi nici de restul probelor de la dosar cu care trebuia să coroboreze această depoziţie de martor, pe care a interpretat-o extrem de rigid, doar prin prisma argumentelor apelantei.

Cele două declaraţii de martor ale şoferului se coroborează şi sunt susţinute de restul probelor de la dosar.

Termenii utilizaţi de acest şofer, chiar dacă sunt improprii şi nu sunt cei mai potriviţi, nu lasă loc de interpretare şi nu pot fi scoşi din context, întrucât este de ordinul evidenţei că martorul a dorit să spună exact contrariul celor reţinute de către instanţa de apel.

Motivarea instanţei de apel este forţată şi contrazisă de documentele întocmite de autorităţile franceze, de planşele fotografice şi de depoziţia martorului. Afirmaţiile acestui martor sunt scoase din context, deoarece acesta nu avea obligaţia şi nici nu avea de unde să cunoască dacă camerele video funcţionau sau dacă băteau pe camionul său. Această sarcină revenea, eventual, organelor de poliţie.

În opinia recurentei, nu instanţa de apel trebuia să stabilească ce înseamnă parcare păzită sau într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător, ci contractul de adeziune pe care intervenientul forţat l-a semnat.

Clauza de care se prevalează asigurătorul trebuia să fie una clară, să nu lase loc de interpretare.

Câtă vreme şoferul avea obligaţia legală să oprească şi a parcat într-o parcare amenajată, într-un loc unde mai erau şi alte camioane şi autoturisme, la fel ca şi majoritatea parcărilor de pe autostrăzile din Uniunea Europeană, nu se poate interpreta în defavoarea reclamantei şi în favoarea asigurătorului ce înseamnă "parcare păzită" sau "un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

Pe de altă parte, traducerea din limba franceză a expresiei "au bout" care ar însemna "lângă parcare" aparţine apelantei, iar nu traducătorului autorizat.

Niciun document de la dosarul cauzei nu atestă faptul că şoferul ar fi staţionat lângă parcare.

Curtea de Apel Cluj ar fi trebuit să cenzureze alegaţiile asigurătorului cu privire la acest aspect, întrucât s-au depus la dosar traducerile autorizate ale actelor întocmite de jandarmeria franceză ce atestă, fără echivoc, că locul săvârşirii faptelor a fost H. din Beausoleil.

Recurenta-reclamantă a redat dispoziţiile art. 2.223 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "în cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

A mai arătat că nu pot fi înlăturate clauzele de exonerare de răspundere a asigurătorului, însă acestea trebuie interpretate cu buna-credinţă după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal ai termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

În speţa de faţă, instanţa de apel a apreciat, contrar susţinerilor primei instanţe, că intervenientul forţat era cel care trebuia să facă dovada faptului că sunt îndeplinite condiţiile pentru ca asigurătorul său să facă plata şi că aceeaşi obligaţie poate fi reţinută şi în sarcina reclamantului, câtă vreme a ales să promoveze cererea de chemare în judecată împotriva asigurătorului debitorului său.

Instanţa de apel ar fi trebuit să observe că toate probele de la dosar au fost procurate doar de reclamantă şi de intervenientul forţat, fără ca asigurătorul să întreprindă vreun demers.

Asigurătorul a fost cel care a stat în pasivitate şi a invocat acea clauză adiţională, motivând că nu poate plăti despăgubiri atâta vreme cât încă se fac cercetări.

În accepţiunea recurentei-reclamante, singurul care a stat în pasivitate, a dat dovadă de rea-credinţă şi a cărui conduită trebuia sancţionată era asigurătorul, întrucât nu a întreprins niciun demers în vederea soluţionării cu celeritate a dosarului de daună şi a dat o interpretare trunchiată stării de fapt şi clauzei de exonerare de răspundere.

Conform acelei clauze adiţionale (6.1), staţionarea mai mare de 2 ore trebuia să se facă într-o parcare păzită sau într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător.

Chiar dacă s-ar accepta ideea avansată de asigurător, potrivit căreia şoferul ar fi parcat într-o parcare care nu era păzită trebuie să se observe faptul că în contract nu este specificat ce înseamnă "păzită".

Pe de altă parte, conform clauzei anterior menţionate se putea staţiona şi într-un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător.

Or, în condiţiile în care din probele de la dosar rezultă, fără dubiu, că şoferul a staţionat într-o parcare special amenajată, din spatele unei staţii de carburanţi, alături de alte camioane, supravegheată video, este evident că asigurătorul nu poate fi exonerat şi trebuie să fie obligat la plata de despăgubiri, întrucât chiar dacă parcarea nu era păzită, aşa cum a reţinut instanţa de apel, locul unde a parcat şoferul era unul "amenjat şi supravegheat corespunzător".

Pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de judecată ar fi trebuit să ţină cont de faptul că asigurarea este un contract de adeziune, în care asiguratul nu poate interveni în vederea stabilirii condiţiilor şi clauzelor.

Aşadar, revine asigurătorului sarcina de a stabili, în termeni clari şi precişi, riscurile de asigurare acoperite şi cauzele de exonerare de răspundere, nefiind posibil să se invoce, ca şi cauză de exonerare de răspundere, aspecte ce exced cadrului contractual.

Contractul de asigurare este un contract de adeziune, al cărui conţinut şi ale cărui clauze sunt prestabilite în întregime de una dintre părţi, cealaltă parte fiind liberă să accepte sau nu contractul. Daca îl acceptă, devin aplicabile dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) din C. civ. (2009), contractul fiind obligatoriu între părţi.

Reclamanta nu a invocat vreo cauză de nelegalitate a contractului încheiat între cele două părţi, iar clauzele contractuale sunt obligatorii, fiind enumerate expres evenimentele asigurate şi împrejurările care exclud plata indemnizaţiei de asigurare în caz de producere a evenimentului asigurat.

Cât priveşte cuantumul despăgubirii, recurenta-reclamantă a arătat că, faţă de dispoziţiile art. 1984 şi art. 1985 din C. civ., art. 17 şi art. 23 din Convenţia CMR, art. 7.7 din condiţiile de asigurare CMR, se impune ca asigurătorul să plătească valoarea mărfii furate, astfel cum rezultă din factură şi ordinul de plată.

De asemenea, a învederat că prejudiciul este cert, fiind consecinţa răspunderii transportatorului pentru marfa furată.

Referitor la plata dobânzii legale, se poate reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1.523 alin. (2) lit. d) din C. civ., intimata-pârâtă (având calitatea de profesionist) este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Reţinând că la data la care s-a luat decizia de refuz a plăţii despăgubirilor erau îndeplinite toate condiţiile pentru a se face plata, iar obligaţia era scadentă, se poate dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, începând cu data de 27 decembrie 2016 şi până la momentul plăţii integrale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa menţinerii sentinţei Tribunalului Specializat Cluj ca temeinică şi legală.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă B. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii în integralitate a sentinţei civile nr. 182 din 4 februarie 2020 a Tribunalului Specializat Cluj, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Prealabil analizei recursului trebuie menţionat faptul că argumentarea motivelor de recurs invocate a fost redactată cu nerespectarea unor minime exigenţe procedurale, recurenta-reclamantă A. S.R.L. indicând nemulţumirile sale referitoare la stabilirea situaţiei de fapt pe baza probelor administrate.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv vizează, prin conţinutul său, nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 425 din C. proc. civ. pe care recurenta-reclamantă nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Nicio ipoteză a acestui motiv de casare nu se desprinde din argumentele recursului.

Recursul nu este cale de atac devolutivă pentru ca instanţa sesizată să desprindă eventuale critici din susţinerile care au fost făcute în legătură cu motivul de nelegalitate indicat de parte.

Distinct de aceste menţiuni, se constată că hotărârea Curţii de Apel Cluj cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Instanţa nu este ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Criticile recurentei-reclamante vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

Astfel, autoarea căii de atac a arătat că motivarea instanţei de apel este forţată şi contrazisă de documentele întocmite de autorităţile franceze, de planşele fotografice şi de depoziţia martorului.

A mai susţinut faptul că instanţa de apel a făcut doar supoziţii referitoare la paza şi supravegherea acelei parcări.

Totodată, a menţionat că nu există probe la dosarul cauzei din care să rezulte că acea parcare nu ar fi fost păzită, cu atât mai mult cu cât în contract nu este specificat ce înseamnă "parcare păzită" sau "alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

Aşadar, criticile recurentei-reclamante vizează interpretarea greşită dată clauzei de exonerare de răspundere şi probelor, precum şi nemotivarea raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel care nu a arătat de ce locul unde a staţionat şoferul G. nu este unul ce poate fi încadrat la "un alt spaţiu amenajat şi supravegheat corespunzător".

În cuprinsul memoriului de recurs, s-a făcut referire la faptul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită declaraţiei de martor a şoferului de TIR, în sensul că nu a ţinut seama nici de nivelul de pregătire şi nici de restul probelor de la dosar cu care trebuia să coroboreze această depoziţie de martor, pe care a interpretat-o extrem de rigid, doar prin prisma argumentelor apelantei.

Împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi de soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

De aceea, Înalta Curte reţine că motivul de recurs anterior evocat a fost doar formal invocat, aşa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nemulţumirea recurentei-reclamante faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat şi a aplicat prevederile contractuale nu constituie un aspect de nelegalitate care să poată fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, partea nu poate solicita instanţei de recurs să analizeze nişte argumente prin care se tinde de fapt la calificarea şi interpretarea unei clauze contractuale (art. 6.1 din contractul de asigurare), întrucât acest aspect nu reprezintă o situaţie de încălcare sau aplicare greşită a unei norme de drept material.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1.270 din C. civ. (forţa obligatorie a contractului), art. 2.223 alin. (1) din C. civ. şi a prevederilor care reglementează interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, nu invalidează raţionamentul instanţei de apel privind temeinicia pretenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă, ci exprimă propria construcţie juridică a recurentei-reclamante relativă la obligaţiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunţând decizia în acord cu dispoziţiile contractuale.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de prim control judiciar a menţionat că, nefiind contestate în calea de atac a apelului, au intrat în putere de lucru judecat, constatările primei instanţe referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile a intervenientei forţate.

Astfel, s-a stabilit că "reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtei S.C. C. S.R.L., care în calitate de transportator nu a mai putut preda marfa la destinaţie, aceasta fiind furată în Franţa, de autori necunoscuţi, astfel cum rezultă din cercetările efectuate de autorităţile franceze în dosarul nr. x/2016 PA NICE. Astfel, conform art. 17 alin. (1) din CMR, transportatorul este răspunzător de pierderea mărfii şi trebuie să o despăgubească pe reclamantă pentru prejudiciul suferit, conform art. 23 şi art. 27 din convenţie. În privinţa culpei pârâtei S.C. C. S.R.L. se reţine că aceasta răspundea de marfa pe care o transporta şi nu a mai putut să o predea la destinaţie reclamantei. Pârâta S.C. C. S.R.L. este în culpă pentru că nu a luat toate măsurile pentru a împiedica comiterea faptei prejudiciabile. Astfel de măsuri ar fi constat în efectuarea transportului de doi şoferi, care ar fi putut conduce o perioadă mai lungă fără a fi nevoie să staţioneze vehiculul şi care ar fi putut fi mai atenţi pe perioada staţionării. Pârâta S.C. C. S.R.L. a recunoscut pretenţiile reclamantei şi nu a invocat cauze de exonerare de răspundere. Reclamanta a făcut dovada prejudiciului suferit, respectiv preţul plătit pentru marfa transportată de 68.518,35 Euro achitaţi prin virament bancar, conform facturii nr. x/68/17.11.2016 şi extrasului de cont pentru data de 18.11.2016, emis de E., iar pârâtele nu au contestat valoarea acestuia. Între fapta ilicită a transportatorului şi prejudiciul suferit de reclamantă există legătură de cauzalitate directă, având în vedere că marfa cumpărată nu a mai fost predată reclamantei".

Este ştiut că apelul incident poate fi promovat, în ipoteza în care intimatul din apelul principal (în speţă reclamanta), nu are un interes pregnant de a formula el însuşi un apel principal, dar, observând că partea potrivnică a procedat la declararea căii de atac a apelului (în cauză pârâta B.) şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, poate constata că apărarea poziţiei sale (chiar de parte câştigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţiile primei instanţe cuprinse în sentinţa atacată, în considerentele sau în încheierile premergătoare şi pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor ce le poate formula în calitate de intimat în apelul declarat de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că în lipsa formulării unui apel incident de către reclamanta A. S.R.L., Curtea de Apel Cluj nu avea posibilitatea procedurală de a trece la analizarea temeiniciei cererii de chemare în judecată formulate de către aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., soluţia pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj sub acest aspect intrând în puterea lucrului judecat.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, nefiind subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei-reclamante A. S.R.L. referitoare la obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 12 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.