Loan repayment appeal dismissed; statute of limitations suspended until administrator's discharge from management duties.

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la restituirea împrumutului de 366.122,50 RON, să se stabilească termenul de restituire a împrumutului la 3 luni de la pronunţarea hotărârii şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că a împrumutat societatea B. S.R.L. cu suma de 366.122,50 RON, în mai multe tranşe, astfel:

- 98.815 RON, la data de 27.02.2013, prin transfer bancar;

- 220.000 RON, la data de 05.04.2012, prin transfer bancar;

- 30.000 RON, la data de 25.04.2012, prin transfer bancar;

- 17.307,5 RON, în numerar, prin casieria societăţii, pe bază de chitanţă;

Totodată, a menţionat că suma împrumutată nu a fost restituită până la data formulării acţiunii, deşi prin două notificări prealabile a solicitat acest lucru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2.162 alin. (1) şi (3) din C. civ., art. 996 şi următoarele din C. proc. civ.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 2152 din 15 septembrie 2016, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea ei şi reţinerea cauzei de către instanţa de apel în vederea evocării fondului.

La termenul de judecată din 31 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus rectificarea conceptului de citare, în sensul că au fost trecuţi în calitate de apelanţi C. şi D., moştenitorii defunctului A..

Prin decizia civilă nr. 1147/2017 din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2152/15.09.2016 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.; s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3439/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la restituirea sumei de 220.000 RON şi a sumei de 30.000 RON; s-a respins cererea formulată de reclamanţii A., C. şi D., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., cu privire la suma de 220.000 RON şi suma de 30.000 RON, ca fiind prescrisă; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1425 din 27 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanţii C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 3439 din 15 decembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.; s-a anulat în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cererea cu privire la sumele de 220.000 RON, respectiv de 30.000 RON, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 250.000 RON; s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că pârâta a fost obligată şi la restituirea sumei de 17.307,5 RON către reclamanţi; s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.278,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond (taxă judiciară de timbru) către reclamanţi; intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 4.139 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, către apelanţii-reclamanţi; de asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata către expert a majorării de onorariu în cuantum de 2.000 RON.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 17 decembrie 2020.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi, rejudecând, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond; în subsidiar, a solicitat casarea în parte a deciziei civile recurate în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., a anulării în parte a sentinţei şi a rejudecării cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON şi de 30.000 RON, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii sentinţei civile în ceea ce priveşte admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 220.000 RON şi suma de 30.000 RON; de asemenea, a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod nelegal, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., ceea ce a determinat anularea în parte a sentinţei tribunalului şi rejudecarea cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON şi de 30.000 RON.

În opinia recurentei-pârâte, pentru corecta dezlegare a chestiunii legate de eventuala incidenţă şi aplicare în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ. este relevantă calitatea în care a acţionat reclamantul A. atunci când, potrivit propriilor sale susţineri, a acordat cu titlu de împrumut sumele indicate în acţiunea principală către societatea B. S.R.L.

Pentru a decela această calitate în care a acţionat reclamantul A., trebuie analizate, în primul rând, actele emanate de la acesta (indiferent dacă sub propria semnătură ori cea a unui reprezentant al său).

În acest sens, trebuie indicate următoarele:

- menţiunile din extrasul de cont, care preiau cele înscrise de ordonatorul plăţii A. în cuprinsul ordinelor de plată, potrivit cărora scopul transferului bancar îl constituie "împrumut de la asociaţi";

- menţiunile din acţiunea principală, notele scrise, motivele de apel şi concluziile (orale şi scrise) formulate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel (deci, în toată perioada de derulare a procesului), în cuprinsul cărora se face permanent referire la plăţile efectuate de A. cu titlu de "împrumut acordat societăţii de asociatul A.".

Totodată, recurenta-pârâtă a făcut referire la concluziile prezentate de către expertul contabil, potrivit cărora menţiunile din documentele aferente sumelor în discuţie sunt "împrumut asociat A.", concluzii care nu au fost niciodată contestate de acesta ori de reprezentantul său convenţional.

De asemenea, înregistrările contabile efectuate de către actuala reclamantă C. în evidenţa contabilă a societăţii B. S.R.L. fac permanent referire la împrumuturi acordate de "asociatul A.".

Autoarea căii de atac a mai susţinut faptul că raporturile dintre administratorul statutar şi societate sunt guvernate de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege". Mandatul este cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale şi este acceptat prin semnarea în Registrul Comerţului.

Acceptând desemnarea, administratorul stabileşte un raport contractual de mandat cu persoana juridică.

Acest raport contractual de mandat vizează doar şi numai actele săvârşite în această calitate de administrator al persoanei juridice.

În cazul în care, de exemplu, administratorul cumulează această calitate cu aceea de salariat al societăţii într-o funcţie oarecare, răspunderea sa rămâne una derivată din mandatul reglementat de art. 72 din Legea nr. 31/1990 pentru actele şi faptele legate de exercitarea calităţii de administrator şi una derivată din raporturile de muncă, pentru actele şi faptele săvârşite în realizarea contractului de muncă.

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că răspunderea aceleiaşi persoane este diferită după cum aceasta acţionează în una sau alta dintre calităţile care se găsesc întrunite în persoana sa: răspunderea derivată din mandatul reglementat de art. 72 din Legea nr. 31/1990, respectiv răspunderea derivată din raporturile de muncă reglementate de Codul muncii.

Efectele şi regimul juridic al actelor şi faptelor săvârşite de o persoană în calitate de administrator al persoanei juridice se diferenţiază de efectele şi regimul juridic al actelor şi faptelor săvârşite de aceeaşi persoană în calitate de salariat al aceleiaşi persoane juridice.

La fel se diferenţiază efectele şi regimul juridic al actelor şi faptelor săvârşite de o persoană în calitate de administrator al persoanei juridice de efectele şi regimul juridic al actelor şi faptelor săvârşite de aceeaşi persoană în calitate de asociat al aceleiaşi persoane juridice.

Calităţile de administrator şi de asociat al aceleiaşi societăţi se pot reuni într-o singură persoană, însă fiecare dintre acestea dă naştere unor drepturi şi obligaţii diferite, care sunt supuse unor reglementări normative diferite.

În speţă, reclamantul A. a indicat expres, neechivoc şi continuu pe toată durata de soluţionare a cauzei calitatea de asociat ca fiind calitatea în care a dispus acele transferuri bancare cărora le-a atribuit caracterul de împrumuturi acordate societăţii B. S.R.L.

Prin urmare, regimul juridic al respectivelor operaţiuni efectuate de asociatul A. este guvernat de normele referitoare la calitatea de asociat a acestuia în cadrul societăţii B. S.R.L. şi, nicidecum, de calitatea sa de administrator al acestei societăţi, ceea ce face ca prevederile cuprinse în art. 2.532 pct. 3 din C. civ. să nu fie aplicabile în cauză.

Articolul 2.532 pct. 3 din C. civ. reglementează un caz de strictă interpretare a neînceperii sau a suspendării curgerii termenului de prescripţie, stabilind că "prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: [...] 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate".

Analiza normei legale anterior evocate impune concluzia că aceasta este incidentă numai în ipoteza în care pretenţiile deduse judecăţii derivă din calitatea de administrator a persoanei respective, neputând fi extinsă incidenţa acestui text de lege în cazul invocării unor pretenţii care derivă din orice altă calitate a aceleiaşi persoane.

Interpretând per a contrario, rezultă că în cazul în care pretenţiile deduse judecăţii nu derivă din contractul de administrare, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ. nu sunt aplicabile.

Cu toate acestea, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, că sunt incidente prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., întrucât în persoana reclamantului A. se reunesc ambele calităţi, respectiv cea de asociat şi cea de administrator al societăţii B. S.R.L., fără să ţină cont de calitatea în care acesta a săvârşit actul sau faptul dedus judecăţii.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a extins incidenţa acestui text de lege de strictă aplicabilitate la toate actele şi faptele săvârşite de asociatul şi administratorul A., stabilind, în mod nelegal, că între acesta şi societatea administrată prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început, se suspendă până la realizarea descărcării de mandat, indiferent de calitatea în care acesta a săvârşit respectivele acte sau fapte juridice (asociat sau administrator) şi de normele legale care reglementează regimul juridic al acestora.

Interpretarea dată de instanţa de apel prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ. excede voinţei legiuitorului, neechivoc transpusă în respectivul text de lege a cărui arie de reglementare se referă strict la eventuale pretenţii născute din activitatea de administrare derulată de o persoană, iar nu la pretenţii care s-ar putea naşte din alte calităţi deţinute ori activităţi derulate de aceeaşi persoană în cadrul aceleiaşi societăţi.

Argumentul instanţei de apel, potrivit căruia textul de lege nu ar distinge în raport de natura juridică a creanţei, reprezintă dovada certă a nelegalităţii hotărârii astfel pronunţate, în condiţiile în care, prin însăşi termenii folosiţi la redactarea textului art. 2.532 pct. 3 din C. civ., legiuitorul limitează incidenţa acestuia la creanţele născute între administrat şi administrator, deci rezultate din activitatea de administrare.

În speţă, aşa cum s-a arătat, pretenţiile îşi au izvorul în acte şi fapte juridice săvârşite de reclamant în calitate de asociat al societăţii pârâte, iar nu în calitate de administrator, ceea ce impune concluzia că nu sunt aplicabile prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ.

Această împrejurare determină, la rândul său, concluzia că s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune cu privire la sumele de 220.000 RON şi de 30.000 RON anterior înregistrării acţiunii ce formează obiectul dosarului de faţă.

În plus, trebuie observat că potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei şi a celor reţinute în considerentele hotărârii pronunţate, la data de 20 aprilie 2020 reclamantul A. a fost revocat din funcţia de administrator al societăţii pârâte B. S.R.L., ceea ce înseamnă că la 25 aprilie 2012, când a virat suma de 30.000 RON, acesta nu mai deţinea calitatea de administrator al pârâtei.

Aşadar, cu privire la suma de 30.000 RON nu poate fi primit acel raţionament al instanţei de apel în baza căruia aceasta a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., astfel încât este indiscutabil că s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în privinţa sumei de 30.000 RON.

O altă critică supusă analizei se referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei şi că a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2158 din C. civ.

S-a arătat că instanţa de apel a înfăţişat un raţionament pentru stabilirea termenului de la care a început să curgă prescripţia, raţionament care cuprinde motive absolut străine de natura cauzei.

În acest sens, recurenta-pârâtă a redat următoarele fragmente din hotărârea instanţei de apel:

a. "... Curtea constată că nu este contestată împrejurarea că părţile nu au stabilit un termen de restituire pentru împrumuturile respective" (pag. 6, alin. (6);

b. "... cât timp ambele părţi sunt de acord că scadenţa obligaţiei de restituire este dată de momentul încheierii împrumuturilor ..." (pag. 6, alin. (11);

De asemenea, în cuprinsul memoriului de recurs, se menţionează că societatea pârâtă B. S.R.L. a învederat de la bun început şi pe parcursul soluţionării cauzei, în mod constant, că nu a împrumutat sumele respective de la reclamantul A., astfel încât nu există nicio obligaţie de restituire cu care pârâta să fie de acord.

În acest context, ceea ce a reţinut instanţa de apel este contrar susţinerilor şi apărărilor formulate de pârâtă pe parcursul derulării litigiului.

Argumentele invocate de pârâtă au vizat, în esenţă, faptul că nu există absolut niciun document care să demonstreze manifestarea pozitivă a voinţei societăţii, exprimate prin vocea organului său suprem de conducere - Adunarea Generală a Asociaţilor - de a contracta împrumuturile în cauză, respectiv de a primi sumele respective şi de a se angaja la restituirea lor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi C. şi D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs şi anularea recursului, ca insuficient timbrat. În subsidiar, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea excepţiei nulităţii cererii de recurs pentru motivul insuficientei timbrări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a respins excepţia nulităţii recursului invocată de către intimaţii-reclamanţi C. şi D. şi s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea apelului şi menţinerea sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat, în mod expres, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei din apel, care să poată fi circumscrise cazul de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat ipoteza referitoare la existenţa unor motive străine de natura pricinii, arătând şi că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2158 din C. civ.

Înalta Curte constată însă că, sub aparenţa incidenţei acestui motiv de recurs şi invocarea lui formală, autoarea căii de atac a urmărit să pună în dezbatere chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel în raport cu probele administrate.

Totodată, se cuvine a fi menţionat că exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. impun ca motivele oferite de instanţa de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii dispozitivului ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-pârâtă nu a susţinut faptul că hotărârea recurată ar fi afectată de aceste vicii de nelegalitate, ci faptul că instanţa de apel, la pagina 6 din decizie, a înfăţişat un raţionament pentru stabilirea termenului de la care a început să curgă prescripţia, raţionament care cuprinde motive absolut străine de natura cauzei.

Aceste elemente nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanţa de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părţii.

O hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic şi logic raţionamentul instanţei care a pronunţat soluţia, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanţă care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluţionat procesul.

Nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanţei de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanţei asupra faptelor, reţinând că:

a. "... Curtea constată că nu este contestată împrejurarea că părţile nu au stabilit un termen de restituire pentru împrumuturile respective";

b. "... cât timp ambele părţi sunt de acord că scadenţa obligaţiei de restituire este dată de momentul încheierii împrumuturilor ...";

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora urmăreşte să demonstreze faptul că nu există absolut niciun document care să demonstreze manifestarea pozitivă a voinţei societăţii, exprimate prin vocea organului său suprem de conducere - Adunarea Generală a Asociaţilor - de a contracta împrumuturile în cauză, respectiv de a primi sumele respective şi de a se angaja la restituirea lor.

Temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului şi, pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că motivul de nelegalitate astfel formulat nu se circumscrie şi nu poate fi analizat din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanţa de apel.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că au fost aplicate greşit prevederile art. 2.158 din C. civ., având următorul conţinut:

"(1) Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare".

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu este proprie recursului şi nu reprezintă motiv apt să ofere instanţei de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Astfel, instanţa supremă reţine că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulţumire a recurentei legată de soluţia recurată, de modul în care instanţa de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acţiunii, contestaţie care nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este nefondată susţinerea recurentei-pârâte, conform căreia instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod nelegal, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., ceea ce a determinat anularea în parte a sentinţei tribunalului şi rejudecarea cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON şi de 30.000 RON.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a invocat faptul că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., deoarece pretenţiile deduse judecăţii nu derivă din calitatea de administrator a reclamantului A..

Întreaga construcţie juridică a recurentei are la bază calitatea de asociat a reclamantului A., calitate în care acesta a dispus acele transferuri bancare cărora le-a atribuit caracterul de împrumuturi acordate societăţii B. S.R.L.

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., indiferent de calitatea în care reclamantul a săvârşit actul sau faptul dedus judecăţii.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare corectă a textului de lege în discuţie, atâta timp cât legiuitorul a instituit două condiţii cumulative pentru suspendarea cursului prescripţiei extinctive:

"administrarea nu a încetat" şi "socotelile nu au fost date şi aprobate".

Din interpretarea dispoziţiilor art. 2.532 pct. 3 C. civ., rezultă că suspendarea cursului prescripţiei extinctive durează până când administratorul - persoană fizică sau persoană juridică - este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date şi aprobate".

Descărcarea juridică de gestiune a fostului administrator la încetarea raporturilor de administrare este obligatorie, dispoziţiile art. 850 alin. (1) şi (3) din C. civ. având caracter imperativ.

În speţă, "socotelile au fost date şi aprobate" între societatea recurentă-pârâtă şi fostul administrator A. la data de 26 februarie 2013, când a fost adoptată Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor S.C. B. S.R.L. nr. 3.

La art. 3 din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor S.C. B. S.R.L. nr. 3/26.02.2013 se precizează faptul că:

"se aprobă descărcarea de gestiune a fostului administrator al societăţii, d-l A., având datele de identificare mai sus menţionate".

Cauza de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, instituită prin dispoziţiile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., a încetat la data de 26 februarie 2013.

Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti se dovedeşte a fi legală, întrucât a existat un impediment de ordin juridic şi moral până la data la care fostul administrator A. a fost descărcat de gestiune, astfel încât acesta nu putea să-şi exercite dreptul material la acţiune împotriva societăţii pârâte, în vederea obligarea acesteia la restituirea sumelor de bani împrumutate.

Prin urmare, faţă de momentul la care a încetat suspendarea cursului prescripţiei extinctive (26 februarie 2013), termenul general de prescripţie de 3 ani nu era împlinit la 9 decembrie 2015, data introducerii cererii de chemare în judecată de către fostul administrator.

Întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, soluţie care înglobează şi respingerea cererii accesorii a recurentei-pârâte B. S.R.L. referitoare la obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1425 din 27 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.