Inadmissibility of cassation in individual labor disputes due to statutory exclusion of further appeal after definitive appellate judgment
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as inadmissible, thereby upholding the appellate decision that had rejected the appeal as untimely and rendering the original trial court judgment, which dismissed the claim on the merits, final and binding. The dispute involved a labor conflict where the employee challenged a disciplinary dismissal as based on fictitious facts and alleged moral harassment, discrimination, and moral damages, but the superior court determined that the appeal to the Supreme Court was legally impermissible because the subject matter constituted an individual labor dispute governed by special laws that exclude the right of cassation, rendering the appellate decision definitive upon issuance. The decisive legal basis included Article 483(2) and Article 457(1) of the Code of Civil Procedure, which restrict appeals to those provided by law and exclude labor disputes from cassation, respectively, applied alongside Article 214 of Law No. 62/2011 and Article 274 of the Labor Code, which establish that decisions in individual labor conflicts are final after appeal, further supported by Constitutional Court interpretation regarding the jurisdiction of specialized courts in discrimination cases arising within employment relationships.
Legislator headnote
Keywords
Placeholder
Full text
Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 05.08.2020 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ LOTERIA ROMÂNĂ S.A. a solicitat:
- să se constate nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară nr. 938 din 13.07.2020, în primul rând datorită faptului că îi lipseşte cu desăvârşire realitatea faptei, în decizie fiind enumerate fapte neadevărate şi, prin urmare, să oblige angajatorul la reintegrarea legală pe funcţie;
- să se constate hărţuirea morală, tratamentul discriminatoriu şi victimizarea asupra sa, în sensul O.G. nr. 137/2000 de combatere şi sancţionare a discriminării, tratament care se observă şi în decizia nr. 938/13.07.2020 şi este materializat în interpretări de mărturii mincinoase, reclamanta fiind prezentă la serviciu, în acest sens existând martori de la ITM, poliţie şi parchet.
- să fie obligată pârâta la plata daunelor morale pentru atingerea demnităţii, onoarei, probităţii profesionale, calităţii de om şi de femeie, în cuantum de 1 milion de euro;
- să fie obligată pârâta la plata tuturor drepturilor cuvenite conform contractului colectiv de muncă aplicabil.
Prin sentinţa civilă nr. 225/3.03.2021, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, s-a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a formulat apel.
Prin decizia civilă nr. 4679/2021 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia nepromovării în termen a apelului şi, în consecinţă, a fost respins apelul, ca tardiv formulat.
Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.
La 15 aprilie 2022, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La 23.05.2022, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.
Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac astfel cum sunt prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, regulă cu valoare de principiu constituţional, potrivit art. 129 din Constituţie.
Potrivit art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile privind "conflictele de muncă şi de asigurări sociale".
Textul de lege anterior evocat cuprinde litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea instanţei de apel.
Deopotrivă, prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. statuează că "sunt hotărâri definitive: hotărârile date în apel, fără drept de recurs".
Acţiunea, introdusă pe rolul instanţelor la 05.08.2020, are ca obiect, în principal, anularea deciziei de concediere şi reintegrarea salariatului pe funcţia deţinută anterior desfacerii contractului individual de muncă, precum şi plata drepturilor salariale aferente, fiind dedus judecăţii un conflict de muncă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea actelor de hărţuire morală, tratament discriminatoriu şi victimizare asupra reclamantei, în sensul O.G. nr. 137/2000 de combatere şi sancţionare a discriminării, tratament care se observă şi în decizia nr. 938/13.07.2020, precum şi obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru atingerea demnităţii, onoarei, probităţii profesionale, calităţii de om şi de femeie, în cuantum de 1 milion de euro, instanţa de recurs reţine că, prin Decizia nr. 10/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a statuat că, "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".
Prin aceeaşi Decizie s-a reţinut faptul că, "(31) Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptul muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenţei etc. - şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun."
În acest sens, art. 214 din Legea nr. 62/2011 prevede că hotărârile prin care se soluţionează cererile referitoare la conflictele individuale de muncă sunt supuse numai apelului, iar dispoziţiile art. 274 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii statuează că "hotărârile pronunţate în fond sunt definitive".
Cum textele de lege anterior evocate exclud dreptul la recurs în litigiile de muncă, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 274 Codul Muncii.
În aceste condiţii, în speţă, decizia dată în apel nu întruneşte condiţia cerută de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., fiind definitivă de la pronunţare, situaţie în care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, exercitarea căii extraordinare de atac fiind inadmisibilă.
Având în vedere soluţia ce se va pronunţa, instanţa supremă constată că nu se mai impune soluţionarea excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 4679/2021 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 4679/2021 din 5 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibil.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.